x8x10xk
Daca cea dintai forma grafica atestata pe teritoriul
Romaniei a constituit-o scrierea lapidara, pe piatra, o a doua este cea a manuscriselor, care cu incepere din secolul al IX lea au avut ca suport pergamentul sau hartia. Dupa ce un rastimp hartia se importase din Cehia, Austria, Polonia sau
Italia, au inceput sa se construiasca si la noi mori de hartie.
Prima dintre ele pare sa fi fost infiintata in 1546 langa Brasov, din initiativa orasenilor condusi de Ioan Benkner si Ioan Fuchs si cu ajutorul unor mesteri germani si polonezi.De la aceasta moara ceva mai tarziu va procura hartie si diaconul Coresi pentru tipariturile sale. O alta moara de hartie s-a deschis tot
in Transilvania, la Orlat, langa Sibiu. Mai ieftina si mai usor de fabricat decat pergamentul, hartia va deveni cu incepere din secolul al XVI-lea cel mai uzitat material de scris atat pentru manuscrise cat si pentru textele tiparite in slavona ori in limba romana.
Limba latina ramane preferata atat pentru actele publice cat si pentru cele particulare, mai ales ca inca din secolul al
XIII-lea in scolile orasenesti si in cele capitulare, de pe langa manastiri, cum functionau la Oradea si la Alba Iulia, scrierea latina era promovata ca disciplina scolara. Litera cursiva

carolingiana si cea de mai tarziu latina gotica au fost cel mai frecvent folosite in manuscrisele de la noi, exceland printr-un stil sobru, dar nu lipsit de ornamente si eleganta.
Breviarum Transilvanicum (1461) redactat intr-o splendida scriere ornata “Per manus Nicolai scriptoris de
Transilvania de oppido Thorda” /De mana lui Nicolae copist din Transilvania din cetatea Turda) este unul dintre cele mai vechi manuscrise latine care ni s-au pastrat in Transilvania, alaturi de care vom mentiona piesa cea mai pretioasa a
Bibliotecii Bathyaneum de la Alba Iulia, Codex aureus, cu miniaturile lui aurite, care au atras bibliofili locali si din tari occidentale. Intrebarea pe care in mod firesc ne-o punem este legata de modul si timpul cand la noi s-a constituit traditia scrierii pictate si a miniaturii. Practica lor este atestata inca in secolul al XIII-lea, dar de un gen grafic putem vorbi doar dupa ce calugarii sositi de la Muntele Athos in manastirile ridicate in secolul al XIV-lea in Tara Romaneasca au transformat in traditie deprinderea de a copia manual texte vechi.
Cea mai importanta personalitate cunoscuta la inceputul secolului al XV-lea este monahul Nicodim, care si-a insusit la
Athos arta miniaturii si a caligrafiei. Apoi, intemeind
Manastirea Tismana in Muntii Gorjului, el va aplica acolo regula athonita, copiind el insusi in anii 1404-1405 o
Evanghelie in limba slavona. Chiar daca pana acum culorile s-au sters, poate fi studiat textul scris in litere verticale de tip uncial si ornamentatia simpla, cartea avand majusculele sobru executate, cu frontispicii florale care ocupa o treime din

pagina, subliniate si prin conturul lor conceput ca un chenar aurit. O asemenea activitate de arta grafica presupunea un atelier, numit scriptorium, dotat cu hartie si pergament, cu vase in care se preparau culorile, cu pene de scris, cu mese speciale si plansete oblice, cu compase si linii, tipare de ilustratii si cu materiale necesare legarii manuscriselor.
De unde puteau sa se inspire graficienii calugari pentru ornarea cartilor manuscrise in acel timp de inceput?
Traind in preajma padurilor de munte si a vailor pe care erau asezate de obicei manastirile pentru a comunica si cu oamenii din satele inconjuratoare, calugarii au gasit modele ornamentale in insasi viata naturii, in tesaturi populare si in general in arta rustica. Monahii, ca si mesterii laici, au deprins tehnica legarii manuale artistice a cartilor.
III.1.LEGATURA ARTISTICA A CARTILOR
MANUSCRISE
Legatura monastica, dupa cum s-a incetatenit in literatura de specialitate expresia ce desemna legatura medievala realizata indeobste de catre calugari printr-o tehnologie perpetuata pana in zilele noastre pentru cartile vechi cu valoare bibliofila, era astfel conceputa spre a asigura durabilitatea documentului. Calugarii confectionau tablele, adica scoartele sau copertele, din lemn de tei, ales pentru esenta lui moale si usoara. Mai rar se recurge la copertele de carton gros, caz in care pentru consolidarea legaturii intre

carton si cartea propriu-zisa este necesar sa se introduca una sau doua foi, care constituie forzatul. Daca in zilele noastre forzatul este puternic, la inceput, prin secolele al XVI- XVIII, cand cartonul era mai moale se adaugau alte straturi de hartie groasa, numite maculatura, tocmai pentru ca legatorul folosea colile ramase de la manuscrisele, dupa care s-a facut o copiere sau mai tarziu tiparirea unei carti. Cercetate cu atentie de specialisti, asemenea foi din legatura s-au dovedit a fi pagini ale unor carti vechi sau ale unor documente nemaipastrate in vreo alta forma. Un astfel de caz este cel al maculaturii din interiorul copertei unui Triodion tiparit la Blaj
in 1771, in care s-au descoperit doua foi din Evangheliarul slavo-roman, tiparit de Filip Moldoveanul la Sibiu in anii
1551-1553, lucrare de o inestimabila valoare daca tinem cont ca premerge tipariturile coresiene, dar din care nu se mai pastreaza nici-un exemplar in tara noastra si ca atare acest fragment este o marturie de o peremptorie elevanta. Un alt exemplu este cel al legaturii exemplarului din comuna Voivozi, judetul Bihor, al Cazaniei lui Varlaam, 1643, legatura in care s-au descoperit foi manuscrise cu copii ale Octoihului slavon tiparit de Coresi in 1578.
Foile erau apoi acoperite cu piele, pergament sau catifea, pe care la colturi si in mijloc se aplica o decoratie din materiale valoroase precum argintul , aurul si chiar pietrele scumpe, cum era smaragdul. Aceste ornamente metalice constituie ferecatura cartii, care uneori se facea in filigrane dantelate. Pentru protejarea de praf a cartii se atasa in partea

dreapta a ambelor table paftalele, care se folosesc pentru
inchidere perfecta. Calugarul grafician poate opta in loc de ferecatura, pentru coperta de piele, pe care ornamental s-a imprimat prin presare un desen, fie in sec sau presaj orb, fie pe foita aurita, care intra in partea de adancitura a desenului pielii. Ilustratiile se compun fie cu ajutorul figurilor geometrice
(romburi, patrate, cerculete), al motivelor florale, al scenelor religioase. Sa parasim fetele stralucitoare ale cartii, ca sa ne imaginam ce operatiuni se efectueaza la nivelul cotorului, unde se realizeaza cusatura, facuta cu sforicica de canepa.
Pentru intarirea cotorului se lipeste pe el o panza tare. La distante egale se fac pe cotor legaturile in linii paralele: ele sunt perpendiculare pe lungimea cotorului si ies in relief, profilandu-se prin materialul de invelire, caruia ii sporeste frumusetea. Acesta este cotorul in binduri. Scolile de caligrafi si de miniaturisti de la manastirea Feleac, unde se scrisese in1481 un Liturghier slavon, de la Prislop, unde in

1488 era terminat un Tetraevanghel , si-au constituit o traditie a lor, aidoma legatoriilor, cele mai renumite dintre acestea din urma fiind cele de la manastirile Bistrita Olteniei, Neamt din
Moldova, din Brasov, din Bucuresti si de la Snagov.
III.2. PRESTIGIUL CARTILOR FAURITE IN TARILE
ROMANE
1. In epoca medievala, dupa cum atesta si Mircea Tomescu in
Istoria cartii romanesti de la inceputuri pana la 1918,

manuscrisele romanesti in limba slavona ale culturii feudale erau pretuite in zona balcanica pentru transcrierea fidela a textelor. Tipograful cracovian Schweipoldt Fiol s-a bazat pe ele pentru tipariturile lui din anul 1693. In secolul al XVI-lea tarul Ivan Vasilievici al Moscovei cerea lui
Alexandru Lapusneanu o copie dupa Sintagma lui
Vlastares.
2. Prestigiul de care se bucurau asemenea texte executate in
Tarile Romane este incontestabil. Ivan Feodor, primul tipograf rus, cauta in Tara Romaneasca cele mai corecte manuscrise, spre a stabili textul Bibliei imprimate in 1581 la Ostrog. Aceasta dovedeste ca executarea scrisului pe meleagurile noastre era corecta, poate chiar exemplara.
3. In manastirile Tarilor Romane existau scriptorii, ateliere de caligrafie, cu miniaturisti si legatori. Aici functionau biblioteci si scoli de slavonie in care se formau preoti, pisari, gramatici pentru cancelarii voievodale si pentru nevoile administratiei locale. Asa se intampla, spre exemplu, la
Manastirea Neamtului din Moldova, unde Alexandru cel
Bun a format o scoala de caligrafi si miniaturisti. Tot astfel s-a dovedit pe baza documentara existenta unei asemenea activitati la Biserica Scheilor din Brasov, la Bistrita Olteniei, ori in zona Feleacului din Transilvania, unde au fost copiate un Liturghier slavon in 1481 si la Prislop un
Tetraevanghel in 1488. In reteaua copistilor intrau in afara manastirii si cei din mediul satesc, copiind pravile si carti

populare sau executand comenzile boierilor ce inzestrau ctitoriile lor.
Cele mai multe manuscrise s-au realizat in epocile de
inflorire economica si politica. In timpul domniei lui Stefan cel
Mare s-au realizat 40 manuscrise dintre care 22 au fost copiate in perioada de apogeu de 18 ani (1486 - 1504), cand se confectiona mai mult de un manuscris pe an, fata de perioada cand un manuscris se realiza in 18 luni. Daca inainte de epoca lui Stefan cel Mare scoala miniaturistica moldoveneasca fusese reprezentata mai ales prin activitatea desfasurata la manastirea de la Neamt, acum manastirea
Putna devine renumita datorita numarului mare de mesteri caligrafi si miniaturisti. In epoca lui Stefan (1457-1504) lucrau
27 caligrafi si miniaturisti, de la unii dintre ei pastrandu-se mai multe manuscrise: de la Teodor Marisescu, mesterul care a activat intre anii 1491 si 1502, se cunosc 5 manuscrise, iar de la altii cate unul. Ucenicii formati la Putna aveau sa devina mesteri la Neamt, la Dragomirna, la Bistrita sau la Probota.
Daca in general mesteri miniaturisti ca Paladie (1488),
Spiridon si Nicodim (1502) sau Ghervasie (1665) s-au
intrecut in a ilustra Biblia, dintre ei Nicodim avea sa realizeze prima miniatura cu subiect laic, celebrul portret al lui Stefan cel Mare din manuscrisul lucrat pentru manastirea Humor in
1473.
Nu este mai putin adevarat ca viata manuscriselor romane a fost cel mai adesea dramatica.

Am recurs deja la exemplul Evangheliarului de la
Humor, realizat in 1473 de ieromonahul Nicodim.El era in
1538 trimis la Ciceu in Transilvania spre a fi adapostit de turcii care-l atacau pe Petru Rares. Acesta l-a purtat pana la
Constantinopol in pribegie, spre a-l readuce la manastirea din
Moldova in 1541. Dupa alti 10 ani, el este pradat de ostasii lui
Timus Hmelnitki, trecut lui Kemeny, iar de la acesta va fi rascumparat de noul voievod al Moldovei, Gheorghe Stefan.

Domnitorul in 1656 il reda manastirii. Cazute prada aceluiasi vandalism razboinic au fost si manuscrisele caligrafiate si ornate de Anastasie Crimca, cel mai talentat miniaturist al scolii moldovenesti, plecat de la Putna si care avea sa
infiinteze scriptorium-ul de la Manastirea Dragomirna, ridicat
in 1609 pe cheltuiala sa. El se va ingrozi de jafurile cazacilor lui Timus Hmelnitki din 1654, cand navalitorii „au luat toate averile, vesmintele, odoarele cele sfinte ale manastirii…nu ca crestini, ce mai rau ca paganii s-au purtat”. Asa se face ca din toata lucrarea lui Crimca nu s-au pastrat decat 12 manuscrise, datate intre 1609 si 1616, manuscrise dintre care numai 9 aveau si miniaturi.Ctitorind Manastirea Dragomirna, cu inaltimea nemaiintalnita anteior, el introduce in arhitectura romaneasca elemente ale stilului ucrainean.
Ceea ce individualizeaza manuscrisele lui Crimca este
indepartarea de canoanele picturii bisericesti prescrise in erminii, cum se numeau acele manuale, ca artistul sucevean sa faca loc fanteziei sale creatoare, prin fructificarea unor motive din pictura murala a manastirilor lui Stefan cel Mare, a

unor legende populare moldovenesti si mai ales a modului inedit cum a manuit motivele vegetale, pe care le va imbogati cromatic si ca numar. Recurgand la flora autohtona cu imagini precum laleaua, garoafa, trifoiul, miosotisul, strugurele si vrejul, la teme zoomorfe ale faunei locale, cu pauni, vulturi, corbi, cai, ursi, acestora alaturandu-li-se animale fictive, de extractie legendara, precum aspida, licornul, si balaurul. Nu lipsesc din miniaturile lui Crimca nici scene de lupta si nici motivul antropologic, constand in pictarea pe cate o pagina a unor portrete umane ce refac o bogata tipologie cu valoare simbolica. Artistul stapaneste legea perspectivei in scenele unde in prim plan deseneaza pamantul, in cel secund personajele, in spatele carora apar elemente arhitecturale ziduri, palate, biserici- ca in planul indepartat sa ilustreze muntii cu piscuri inalte. Dupa ce ajunge in 1608 mitropolit al
Moldovei, el isi continua activitatea de miniaturist, facandu-si adesea autoportretul, imagine in care el este imbracat in haine clericale. Desigur ca distrugerea unor creatii atat de originale a fost o mare pierdere pentru arta miniaturistica nationala.
Risipite adesea, multe manuscrise romanesti sunt azi in biblioteca de la Londra, Paris, Viena, Praga, Lwow, Zagreb sau la manastirile ce la Muntele Athos si putine au ramas in
Romania. O alta explicatie a raspandirii peste hotare a cartilor scoase la noi in tara este tocmai frumusetea lor ornamentala.
Curand dupa terminarea unor manuscrise la manastirile din tara, bibliotecile straine le-au cumparat si astfel au ajuns la

Sankt Petersburg, Moscova, Viena, München, Oxford, Paris,
Sofia sau Belgrad. Tetraevanghelul scris si pictat in 1429 de
Gavriil la manastirea Neamt, unde el a pus bazele unei scoli miniaturistice de tip moldovenesc, are ca particularitati artistice portretele evanghelistilor pictate pe cate o pagina si frontispiciile decorate cu figuri geometrice frumos armonizate.
Literele din debutul textului sunt majusculate si ornate cu motive florale, iar vinietele cu care se incheie fiecare evanghelie sporesc frumusetea grafica a lucrarii, a carei cromatica vie este data de alternarea culorilor rosu, albastru, galben si verde. Ulterior textului slavon i s-a adaugat marginal si unul grecesc, care s-a armonizat deplin cu cel dintai. Cartea se afla acum la Biblioteca Bodleiana din Oxford, fiind socotita una dintre piesele cele mai valoroase ale patrimoniului institutiei engleze. Miniaturistul craiovean Ioan Sarbu a dus la apogeu arta grafica prin ornarea intre 1580-1583 a trei evanghelii cu motive colorate. Dintre ele doua au ramas la o manastire din tara, iar cea de-a treia a ajuns la Manastirea sarbeasca Remetea Mare.