t6j4jc
Inainte de a studia evolutia spiritului critic, este in teresant a ne opri asupra unui personaj care reprezinta trecerea de la lumea veche la cea noua si in care, deci, s-au intalnit si ciocnit tot felul de curente contradictorii. Este vorba de G. Asachi, una dintre marile figuri ale culturii romanesti.
Vom vedea ca atitudinea sa este nehotarata si contra dictorie: aci ne apare ca om vechi, aci ca novator si, in aceasta din urma atitudine chiar, cand ca un novator lip sit de orice spirit critic, cand cu oarecare preocupari critice, dar contrazicandu-se adesea asupra aceluiasi lucru.
In politica Asachi este un om vechi, un “conservator”.

Cel mai insemnat eveniment politic, acela in care se concen treaza toate aspiratiile oamenilor noi din epoca sa, acela care ne da masura, din acest punct de vedere, a tuturor oamenilor care au trait pe atunci, este revolutia de la 1848:
Asachi n-a sprijinit-o, mai mult, el a fost impotriva ei. In
Albina romaneasca el nu se margineste sa ignoreze revolu tia — ceea ce-i impunea cenzura ruseasca, desigur —, dar isi manifesta toata aversiunea pentru acea miscare.
Pentru dansul, revolutionarii din Muntenia sunt niste tineri care, “pilduindu-se de cugetari vrednice de osanda, s-au fost abatut de la datoria ce au catre ocarmuire”; si tot asa si revolutionarii din Iasi, care au tulburat “linistea de care, zice el, capitala noastra neintrerupt se bucurase de la intronarea Prea Inaltului Domn Mihail C. Sturd za...” Iar fata cu publicarea unui oarecare “ofis” al lui
Mihail Sturdza, partizanul intereselor politice rusesti,
Asachi scrie: “Rusia a luat toate masurile sa nu razbata anarhia in... provintiile otomane”1, adica in principate!
Dar acest om vechi in politica a fost unul din cei mai de seama reprezentanti ai introducerii culturii apusene la noi, prin ziare, calendare (calendarele pe acea vreme erau un fel de reviste anuale), prin reviste, traducand, imitand, compiland din scriitori straini de toate felurile; prin scoa la sa de inginerie; prin rolul sau oficial in organizarea scolilor in vremea lui Mihail Sturdza; prin carti didactice etc., etc.
G. Asachi a fost un om foarte invatat. Trecuse prin scoli serioase, nu era autodidact, ca majoritatea contem poranilor sai, era in curent cu toate lucrurile din Apus, pana si cu spiritismul, despre care scrie foiletoane2.

In 1839, se pune in fruntea unui comitet, pentru a traduce un lexicon din nemteste, aratand cata nevoie au romanii de cultura. Chiar in primul numar al Albinei roma nesti (1829, 1 iunie), in articolul-program, el declara ca poporul roman trebuie sa se impartaseasca de cultura Apu sului inaintat, ba inca repede, caci a intarziat:
“In zilele de acum, oricare imbunatatire si aflare a vreunei natii trece in posesia tuturor spre folosul oame nilor a...i Se cuvine cu indoite pasuri si sarguinte a ni porni spre castigare in parte a celor intarziate”.
Si daca din acest program ar rezulta ca Asachi e un novator exagerat, ca vrea sa introduca cat mai multa cul tura apuseana cu putinta, fara nici un discernamant, apoi de aiurea se poate vedea ca el, si in aceasta privinta, are timiditati, care nu prea rimeaza cu cele ce si-a impus in programul activitatii sale culturale:
“Cultura si fericirea unui popor nu sta in schimbarea portului, in mania de a se lepada de invechime si de a lua orice lucru strain si nou, ci in respectul aducerii-aminte a stramosilor”1 .
Acestea le spune cu ocazia constatarii faptului ca unii isi schimbau numele, adaugand la sfarsit un escu, iu, adi, ici... In aceste randuri, Asachi apare intr-un fel de atitu dine critica, dar mai mult ca reactionar, caci acum defineste cultura numai ca un cult al stramosilor.
Dealtmintrelea, atitudinea sa fata de reprezentantii curentului critic (ca si a acestora fata de dansul) este binevoitoare: cand, in 1840, apare Dacia literara a lui
Kogalniceanu, Asachi saluta aceasta aparitie, nu-i vorba, fara mult entuziasm, probabil pentru ca aceasta revista

reprezinta un curent pe care el nu-l prea intelegea; proba bil si pentru ca, desi Dacia literara il lauda in unele pri vinte, il si ataca: direct, pentru caracterul prea exclusiv moldovenesc al Albinei, indirect, prin invinuirea adusa publicatiilor romanesti in genere (deci si Albinei, care o merita cu prisos) ca se multumesc numai cu traduceri din limbi straine, fara nici un interes pentru romani1 — invi nuire pe care Kogalniceanu o reediteaza si in Propasirea din 1844.
Tot bine primeste Asachi si aparitia Repertoriului dra matic al lui Alecsandri, un alt reprezentant al curentului critic si al carui acest Repertoriu chiar era o manifestare de critica aproape a tuturor curentelor sociale ale vremii.
Ba, cu aceasta ocazie, Asachi, accentuand din nou asupra necesitatii culturii apusene, ne arata si inraurirea ei asu pra dezvoltarii spiritului national, cat si asupra dezvoltarii literaturii originale romanesti:
“Inraurirea secolului au desteptat un spirit amortit, cu sentimentul nationalitatii s-au dezvoltat la noi si ele mentele literaturii”2 , de unde se vede ca acest om care, cum s-a vazut, recomanda respectul memoriei stramosilor ca adevarata cultura, nu se poate impiedica sa nu recu noasca ca influenta apuseana si nationalism romanesc sunt fenomene concomitente — ceea ce, am vazut, o spune si
A. Russo, ceea ce voim sa dovedim si noi.
Asadar, pana aici, vedem pe Asachi ca om vechi cand e vorba de miscarea politica din vremea sa, iar cand e vorba de “cultura“ in general, il vedem cand novator exagerat, cand om vechi, si rar in acea atitudine mijlocie, care e cea critica.

Prin urmare, constatam, chiar de pe acum, ca el n-a avut un punct de vedere sigur, o conceptie unitara asupra vietii. De aceea, cum inca vom mai vedea, nu-l putem clasifica in nici o scoala; si de aceea el este un izolat, afara decat daca am considera ca “scoala” sa pe oameni ca
Gusti, Saulescu... Dar acesti scriitori au fost cu totul neinsemnati, fara personalitate, si-i vom considera ca pur tatori ai cuvantului lui Asachi.
Daca Asachi n-a stiut bine ce vrea in privinta culturii in general, cu atata mai putin va avea o atitudine hotarata fata cu diferitele probleme ale culturii in special, si mai ales cu cele doua probleme principale, ce se puneau in acea vreme: limba literara si literatura nationala. In privinta limbii, intr-un vechi numar din Albina romaneas ca, Asachi spune: “Sfezile si controversele asupra forme lor limbii sunt intempestive si insorb timpul pretios”...
Sunt unii “care se par indatorati a aduce pe romanie straine idiotisme si constructii” ase refera mai ales la traduca torii... “Fondosul limbii noastre, ce pe aiurea se cauta, este in Sfanta Scriptura“, catre care, “adauga-se imbunata tirile cerute dupa un metod simplu si care s-ar cuveni a se legiui de catre un giudet Amfiction, ce se poate inchega din gramaticii romani a Transilvaniei, a Tarii Romanesti si a Moldovei”1 .

In alta parte2 se spune ca “stropiarea” limbii, careia i se siluieste geniul, seamana cu o fata mare de la tara, naiva, adusa la oras, sulemenita, inmanusata, “trasa in toate partile de nemti, greci, francezi”. Asadar, aci, opozitia impotriva acelor sisteme lingvistice care voiau sa

“stropieze” limba, recomandarea cartilor bisericesti ca baza a limbii literare, prin urmare o atitudine cuminte, aproape ca si a scolii critice moldovenesti; dar, totodata, propu nerea rationalista ca un “tribunal” de lingvisti sa decreteze
“imbunatatirile” limbii. Aceasta contradictie intre tendinte nu se va rezolva niciodata in spiritul lui Asachi.
Intr-un loc1 Asachi declara ca scopul literatilor este de
“a nimeri formele si stilul limbii” si, pentru aceasta, tre buie respectata limba cartilor bisericesti, ca sa nu avem o limba bisericeasca, inteleasa de toti, si trei limbi provin ciale. In 18472, intr-un fel de manifest lingvistic, Asachi spune ca foile (ziarele) au menirea de a forma limba, si foile “se-mpart la noi, zice el, in sisteme de conservativi, de radicali si de cumpenitori sau de juste milieu” — si declara, ca si C. Negruzzi cu trei ani inainte3, ca “partineste acestei din urma sisteme”. Asachi face, tot aici, si pro puneri detailate: e de parere sa se reinvie cuvinte din cartile bisericesti, din manuscrise, si sa se ia cuvinte din limba populara. Asadar, parca ne-ar vorbi Russo; nu lipseste nici poporanismul. Dar imediat cere alungarea cuvintelor straine, “desi vechi in limba“, caci... abuzul vechi e tot abuz. Ba, inca, recomanda modul cum s-a for mat limba literara greceasca moderna, care, zice el, va produce “capodopere”. (Se stie ce “capodopere” a produs!)
Si iata-l, deci, vorbind ca Laurian, dupa ce, in acelasi articol, vorbise ca Russo.
Dar Asachi face propuneri care il fac si un predecesor al lui Arune Pumnul. Tot in acest articol din 1847 (ca si

in unul din 1842, 16), el recomanda, pe langa alte izvoare de formare a cuvintelor necesare limbii, si compunerea de cuvinte noi din radacini romanesti, pe baza principiului analogiei, ridicandu-se, ca si Pumnul mai tarziu, impot riva “latinismului, italienismului, galicismului”...
Si daca aici se ridica impotriva latinismului, cum se ridica aiurea in Albina1 si colaboratorul sau D. Gusti, apoi in alt numar (61) al Albinei din acelasi an, e laudat
Eliade pentru ca, in Curentul romanesc, curata limba de cuvinte “straine” si pune in loc “romane”. Iar aiurea2 vorbeste despre “asta frumoasa a noastra limba romana, pe care cativa farisei literari voiesc a o arata chiar daca...”
(comparati cu iubirea lui A. Russo pentru dacismul roma nilor). Iar putin dupa aceea3 , Asachi, care vorbea, cum s-a vazut mai sus, de respectarea limbii bisericesti, acum canta marele merit al lui Eliade, pentru ca acesta vrea sa schimbe limba, s-o readuca la limba “vorbita de oamenii lui Traian”.
Nu mai citez si alte locuri, ca prefata de la Poeziile sale din 1836 etc..., unde vom gasi si alte propuneri care se contrazic, si intre sine, si cu cele citate pana aici.
Asadar, Asachi a imbratisat, in acelasi timp, toate curentele si nici unul. Cel mult constatam ca doua lucruri
— desi combatute prin altele — revin mai des sub pana lui Asachi: limba bisericeasca si analogia (pumnismul), ca izvoare ale limbii literare.
In practica insa, in limba scrisa de el, n-a respectat, cum si era de asteptat, nici un principiu, caci s-a tinut de

mai multe, desi nu de toate principiile pe care le-a sustinut teoreticeste, ceea ce ar fi fost imposibil.
Nu am de gand sa analizez aici limba lui Asachi si nici nu poate intra aceasta in cadrul studiului nostru. Dar oricine a citit ceva din acest scriitor stie ca el are o limba a sa, caracteristica, care seamana cu a multor scriitori, fara sa samene cu a vreunuia in asa chip, ca sa-l putem clasifica intr-o categorie. El nu scrie nici vechea limba literara bisericeasca, ca Veniamin Costachi, nici limba boiereasca a vremii sale, ca Vasile Draghici, traducatorul lui Robinson Crusoe, nici limba boiereasca, dar literariza ta a lui Conachi, nici jargonul latinist al lui Laurian, nici acel italienist al lui Eliade, nici limba noua literara, cea care a triumfat, pe care o scriem azi, a lui C. Negruzzi.

El intrebuinteaza unele expresii si de la unii si de la altii, plus arhaisme reinviate de el, ori de scolarii sai, insa, in orice caz, prin limba sa, trebuie sa-l caracterizam ca pe un om vechi, caci aceasta limba, daca e vorba s-o punem cu aproximatie intr-o categorie, e mai degraba limba boiereasca a vremii sale, foarte deosebita de limba noua
— si fara viitor, caci era artificiala — a unui Eliade; foarte deosebita de limba noua — cu viitor, caci era alcatuita asa cum a fost firesc sa fie alcatuita — a unui
C. Negruzzi. E, am zice, atat de ramas in urma altora, incat, cand e vorba sa ortografieze ceva cu litere latine, dibuieste, in deosebire de altii, scriind, cum observa
Kogalniceanu1, sutenul ce, de pilda, “cand cu tch (Tche tate Alba — Cetatea Alba), cand cu tz (Scaritzica —
Scaricica), cand cu cz (Czeribouco — Ceribucul) cand cu c
(S e, sau S i: Bistriceora — Bistricioara), in vreme ce numai aceasta de pe urma transcriptie este buna “...

Si, daca din toate aceste manifestari, Asachi apare ca o colectie de tendinte contradictorii, apoi vom vedea ca si in literatura tendintele sale sunt tot asa.
Dar aici trebuie sa deosebim pe propagandistul litera turii de autorul de literatura, caci el a fost si una si alta, si poet si “indrumator”...
Sa-l vedem in primul ipostaz.
“Aceasta plecare catre versuire se inseamna si intre romani, zice el, mai ales de cand raza culturei au inceput a ni lumina “1. Caci “omul literat” trebuie sa fie, dupa el, cunoscator de toate si inspirat de pretutindene2, ceea ce ne arata ca, in aceasta privinta, Asachi era mai nou si mai luminat decat unii contemporani de ai nostri, care, sub pretext de a feri geniul national de pervertire si “instra inare”, au recomandat scriitorilor romani sa se fereasca de cunostinta literaturilor straine! Iar cand e vorba ce anume literatura straina sa serveasca scriitorilor romani ca model, Asachi, care invatase la Roma si scrisese si in italieneste, o recomanda pe cea italiana si se declara impo triva celei franceze3 .
Desi spune, cum s-a vazut mai sus, ca una din bineface rile culturii straine este si dezvoltarea spiritului de natio nalitate, care face sa se dezvolte literatura nationala; desi lauda pe Alecsandri pentru colectia de poezii populare al careia folos il pricepe4 (se stie ca si el, in tinerete, a cules poezii populare, dar mai apoi nu s-a mai ocupat cu acest lucru, nesimtindu-i toata importanta); desi, deci, s-ar

parea ca ar poseda premisele din care sa traga aceleasi concluzii ca si scoala critica moldoveneasca, Asachi totusi se face, pe dreptul, vinovat de invinuirea ce i-o aduce
Kogalniceanu ca traduce numai lucruri ce nu intereseaza pe romani, invinuire pe care i-o face si un cititor (din
Roman) al ziarului sau, care gaseste ca Albina n-are foile toane originale...1 Si mai e de observat ca, in “cronicile teatrale” ale Albinei, dupa invinuirile lui Kogalniceanu, in vremea propagandei scolii critice in favoarea nationali zarii literaturii — in acele cronici, zicem, nu se ataca deloc multele piese inferioare straine care se jucau in Iasi si nu se arata dorinta unei literaturi dramatice originale2.
Iar din alt punct de vedere, al simtului critic fata de valoarea unei opere de arta, Asachi dovedeste ca are putin simt si, se pare, tine seama de inferioritatea versurilor din Albina si de calitatea acelora care le faceau, ca Asa chi, ca si Eliade, era de principiul: “Baieti, scrieti, numai scrieti!”... Ca si in privinta traducerilor, tot asa si in privinta literaturii nationale, Asachi e prea nou; el e un reprezentant a ceea ce s-a numit “epoca eroica“, cuvant impropriu, caci am avut un curent eroic, si nu o epoca, deoarece, cum se va vedea imediat, curentul critic s-a nascut odata cu cel eroic.
Dar daca in activitatea sa de propagare a culturii lite rare Asachi e prea nou — “eroic” —, in literatura pe care o creeaza insusi, vedem iar acel amestec de curente pe care l-am gasit pana aici in activitatea sa.

Nu vom vorbi despre operele literare ale lui Asachi, caci acest lucru nu intra in cadrul studiului de fata. Ne vom margini sa amintim ca G. Asachi e contemporan cu doua faze ale literaturii romane din veacul al XIX-lea: cu prima faza a acestei literaturi, s-o numim faza Conachi, si cu a doua, s-o numim faza Alecsandri. Ambele faze sunt conditionate de influente straine si se definesc si prin aceste influente. Prima faza, a lui Conachi, e datorita influentei literaturii clasice decadente franceze si influentei litera turii neogrecesti, care seamana cu prima: e vremea senti mentalitatii fals-exagerate, a abstractiunilor personificate, a mitologismului, a subiectelor fara legatura cu viata con temporana, a inspiratiei sarbede din trecutul antic etc. A doua faza e datorita influentei literaturii romantice fran ceze — Hugo, Lamartine —, noua pe atunci: sentimen talism puternic, culoare vie, dezgroparea trecutului natio nal, deci medieval etc.
Si cine a citit pe Asachi stie ca el are puncte de contact si cu Conachi (influenta literaturii clasice a veacului XVIII, sentimentalism fals-exagerat, mitologism, manierism, versificatia etc.) sau cu I. Vacarescu (aceleasi lucruri, plus un fel de latinism poetic: Traian, Dochia, la Asachi) si, pe de alta parte, cu Alecsandri, Bolintineanu (dezgro parea trecutului national, in nuvele si poezii, patriotis mul in literatura, influenta lui Hugo si Lamartine: “bala de”, legende” etc).
Numai limba in care scrie e, cum am spus mai sus, mai veche decat a romanticilor, mai inspre limba lui Conachi.
Asadar, Asachi e un om vechi in politica; un om nou ca introducator al culturii, desi nehotarat, teoreticeste, in privinta rolului ei la noi; un om absolut nehotarat in pri vinta curentelor lingvistice; un novator lipsit de spirit

critic, ca propagator al literaturii europene; un poet care face parte din doua faze deosebite si contrare si care, in limba operei sale, e mai degraba vechi.
Si inca un cuvant.
Asachi a fost comparat intotdeauna cu Eliade Radu lescu. E justa comparatia?
E justa intru cat il privim numai ca introducator al culturii europene: ziare, reviste, traduceri, teatru etc.
Din acest punct de vedere — numai — Asachi acopere, pe langa activitatea lui Eliade, si o parte din activitatea lui
Gh. Lazar: ca si acesta, el infiinteaza prima scoala roma neasca speciala, acea de inginerie, dar numai de inginerie, nu si de patriotism, cum era scoala lui Lazar. Eliade, in vremea de care vorbim, a fost un revolutionar in politica, un italienist in lingvistica. Daca mai tarziu devine reac tionar, apoi aceasta e tot o “noutate”, caci reactionarismul sau e tot o transplantare din Apus: in reactionarismul sau, el pleaca de la teorii apusene, nu de la consideratii concrete asupra tarii sale. Cine, azi, ar fi, de pilda, pen tru introducerea majoratului la tarani, cum a propus dl
P. Carp, desi ar fi reactionar, in el n-ar vorbi glasul traditiei romanesti, acela n-ar fi un om “vechi” si cu atat mai putin un spirit “critic”, in intelesul ce-l dam aci aces tui cuvant, adica un om care, in introducerea culturii straine, tine seama de starea de fapt a Tarii sale, caci in traditia, obiceiul si psihologia taranului roman este, mai degraba, minoratul!...
Daca ceea ce a fost nou in Asachi i-ar fi slujit sa faca selectie in ceea ce a fost vechi in el, si aceasta dupa o norma ce ar fi izvorat intr-o conceptie unitara teoretica asupra vietii, el ar fi putut fi incepatorul scolii critice

moldovenesti. Dar acest rol revine altora, dintre care, unii, ca A. Russo si M. Kogalniceanu, au avut o conceptie absolut unitara asupra vietii; altii, ca C. Negruzzi, dl
Maiorescu si chiar si Alecsandri, mai putin unitara, contradictia nemanifestandu-se insa la acestia in acelasi domeniu, ci de la domeniu la domeniu, si anume de la politica la cultura. (Alecsandri insa se contrazice si in acelasi domeniu, al politicii, dar afara de rare cazuri, nu in aceeasi vreme, ci de la o epoca la alta a vietii sale.) Dar despre acestea vom vorbi pe larg in cele ce urmeaza.