u3s23sy
Intai: ce il oboseste mai rau pe critic?
Vorba banala. Graiul, fireste, incearca a fi cand algebra, cand muzica, cand evocare de viziuni sau alte diferentieri ale pipaitului originar, ale carui infiorari vibreaza ascuns in toate simturile.
Dar acestea sunt excese minunate. In curs obisnuit, graiul este imperativ sec. Cei ce n-au talentul graiului, si se fac scriitori adica, nu se pricep decat sa agrementeze acel imperativ sec, anonim si uniform, prin constructii de analogii pe care le cred, ei, plastice sau poetice. Prin aceasta aplicare dinadins, nepu tinciosii graiului devin tatii fecunzi ai banalitatii.
Insa acei ce au talentul graiului net pronuntat scriu, de exemplu, asa:

Noaptea era rece ca o casa noua.
Cu aceasta impacare de mine ramaneam dus cu gandul pe uscatul care se dovedea incet ochilor mei de o culoare cenusie.
Un fel de lesie secata, pe fata careia cineva curatase de curand broaste testoase.
Numai ca rictusul lucra tot mai adanc in coltul gurii, iar exuberanta animala tot mai stinsa ii lasa un chip care, mai mult decat cu un faun beat, semana cu profesorul universitar dl
Draghiescu.
Lisandru isi citea in cioara... tot norocul cu care mica dobitoaca facuse din viata lui, ca un accent circonflex pe o litera, un sunet neasteptat.
Arta e stare suprema de atentie. Cuvintele pe care le-am copiat te seduc sa iei seama cu voluptate; desigur pentru ca cel care mi le spune a luat insusi seama asa cum nu poate sa ia seama literatul cel dinadins si din rau obicei. E oboseala urata sa-ti arunci macar ochii pe o pagina a unui om care scrie dintr-un vanitos rau obicei.
0 multime de scriitura e produs de viciu contractat prin exemplu prost (insa rentabil, poate).
Spun numaidecat, aci, ca cele 265 de pagini ale dlui Dragos
Protopopescu m-au odihnit, m-au recreat, m-au consolat de oboseala urata din rasfoirea a duzini de carti, de felurite limbi, zamislite din rele obiceiuri si ambitii dezorientate; prudenta pe care mi-a dat-o varsta si o oarecare rutina literara nu ajunge sa ma apere destul de asemenea oboseli.
Asadar: intai vorbele. Fara indoiala, la vorbe tocmai nu se gandesc acei care scriu din rau obicei. Acestia sunt oameni cu idei; si, pentru idei, ei cauta (dar nu gasesc) imagini, cum se zice. De aci deriva alte oboseli ale criticului.
Atitudinea neliterarilor e sentimentala. La ei, motivele scrisului sunt dorintele si treburile lor particulare; acestea le sunt inspi ratia. Este in joc o subiectivitate inferioara. Inspiratiile tipului neliterar sunt neonestitati candide. Asa se intampla ca, precum

actorii nepriceputi iti prezinta mici-burghezi de Bucuresti crezand ferm a-ti arata lorzi si marchize, tot astfel omul neliterar iti face figuri si drame mitocanesti, in ideea ca te fericeste cu cunostinta unor intelectuali de suprema distinctie. De aci neaparat rezulta neintelegere exasperanta intre scriitor si cititorul critic, iar neintelegerea se rezolva, pentru acest din urma, in renuntare si tacere umoristica.
Povestirile dlui Dragos Protopopescu sunt capricii de surprin zator farmec; lucru de scrupuloasa iscusinta, de gust sigur, de o fantezie cu tonuri minunat variate. Istorii extraordinare, fapturi de arta de o ciudatenie in care amuzarea si incantarea fac un joc liric si dramatic de o tachinanta maiestrie. In fiecare poveste stau, abil invelite, intamplari violente: un asasinat din gelozie; o ranire crunta intr-un viol; omorul ridicol al unui barbier care nu vrea sa rada pe un mosneag intarziat in pravalie de ajunul
Craciunului; moartea curioasa a unui betiv care-si urmareste umbra in valurile marii. Apoi istoria unui cioban zanatic, care ajunge slujbas la o capitanie de port si moare de inima rea, amorezat de o cioara... In jurul acestor drame, simple sau bizare, se infasura o impletitura savanta din toate firele imaginabile ale humorului si fanteziei; si, de exemplu, intamplarea lui Mos Fana
Tomoiaga, care taie beregata barbierului Eftimiade La Briciul
Independentei e incadrata si comentata in compania catorva englezi, intr-un colt din Kent, iar asasinarea lui Tudor de Reske, ilustru poet ungur si mare crai, e strecurata printr-o satira a
Tekirghiolului savuros nuantata.
Ca sa se vaza bine cum sunt spuse acestea, mai transcriu, spre desfatarea cititorului bun, si urmatoarele:
Catre seara marea gafaia aburi ca un postav imens calcat de un croitor afara... Vara era in toi pe mare, infierbantata de caloriferele de dedesubt ale curentilor. Soarele se intrecea cu ei.
Batea de la sapte dimineata la sapte seara, cu o exactitate de dactilograf. Cu fiecare intepatura, o noua alarma se misca in

masa informa, ajunsa acum mai mult o apa puhava, dormitand ca o conspiratie sub crusta livida si perfida de la suprafata.
Mi se pare ca excelentul artist se explica deplin zicand astfel:
Un scaun-rulant e lumea impacata! Un mod de a privi orizontul, contemplativ. Clasicismul nu s-a nascut dintr-un fotoliu? Pozitia indreapta asperitatile, atipeste valorile. Si oglindeste lumea ca intr-un lac.
Lucrurile frumoase din pura contemplare, numai, se fac; deci, din vedere dreapta, din atipirea valorilor , a celor practice, se-ntelege. Astfel artistul ne odihneste, ne recreeaza, ne con soleaza de acei ce ne exaspereaza mascandu-si banal maruntele aventuri private, si ne pretind sa luam mojicime spilcuita drept seniori, si mici-burghezi cu ceva stiinta de carte drept elita fin intelectualizata.
Am avut o presimtire abila, cand mi-am rezervat sa cunosc de aproape in ceasuri sarbatoresti cartea atat de autentic artistica a Iarmarocului metehnelor.