t8x5xc
Dupa studiul poeziei samanatoriste propriu-zise trecem la stu diul asa-numitei poezii „de conceptie“, in fond rationalista, retori ca, sau chiar didactica, cultivata in genere de Convorbiri critice.
Prin colaboratia lor succesiva, la Samanatorul sau la Convorbiri critice, la unii din acesti poeti se poate observa chiar o dualitate de inspiratie si de maniera, adica nota nationala si traditionalista, inlocuita apoi prin nota filozofanta si retorica (D. Nanu, Corneliu
Moldovanu, de pilda, si intrucatva chiar P. Cerna).
P. Cerna. Desi publicate mai mult in Samanatorul si in Convor biri literare si pretuite si de N. Iorga si de T. Maiorescu, poeziile lui P. Cerna (1881—1913) au fost supravalorificate mai ales de
Mihail Dragomirescu, pe care-l impresiona „originalitatea compo zitiei“, „arta cu care se desfasoara si se leaga, inaltandu-se treptat, deosebitele momente“, dezvoltarea „ideilor si a efectelor“, adica, sub raportul fondului, elementul intelectual, caruia i se dadea o preponderenta prejudiciabila, iar, sub raportul formei, dezvoltarea compozitiei retorice dupa toate regulile treptelor formale.
Sub acest aspect sunt, asadar, analizate Plansul lui Adam, Floare si genuna sau Catre pace. In realitate, „conceptia“ lor e mediocra, dar, si in afara de aceasta, prezenta oricarei conceptii ca simplu element de ordin intelectual, fatal mediocru, nu are decat o im portanta relativa. Tocmai din acest caracter intelectual, a carui traditie venerabila in literatura universala o gasim si in „compozi tiile“ marilor romantici francezi, poezia lui P. Cerna iese din cir cuitul preocuparilor poetice ale epocii noastre; ea nu exprima si nu sugereaza stari sufletesti adanci, ci, dimpotriva, exprima pe calea dialecticii retorice nu numai ceea ce se poate exprima, ci si ceea ce se poate dovedi.
Daca proportia participarii elementului pur intelectual in compozitia poeziei e o chestiune inca discutata si daca intreaga problema n-a fost amintita aici decat pentru a se indica sensul in care tinde sa fie rezolvata, inlaturarea elementului retoric si de monstrativ din poezie e un punct castigat. Cand nu sunt pledoarii pentru anumite „conceptii“, poeziile lui P. Cerna sunt spasmuri erotice, imnuri dionisiace inchinate fericirii de a trai si de a iubi; stelele, luna, soarele, natura, zeii si oamenii sunt involburati in imprecatii frenetice si intr-o frazeologie azi insuportabila, dar care a dat impresia intensitatii de simtire. Considerat din punct de ve dere al materialului plastic — adica al limbii, al imaginii, al topi cii, al armoniei, intr-un cuvant a ceea ce constituie originalitatea de expresie a unui poet, Cerna se prezinta nediferentiat: materia in care a lucrat e fie veche si banala, fie dominata de Eminescu.

Iata, de pilda, inceputul din Din departare, laudat de critica:
Nu ti-am vorbit vrodata, si pe feresti deschise
Nu ti-am trimis buchete, stapana mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmarit adese,
Iluminat de ganduri nespuse, ne-ntelese...
Infioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vrodata,
Faptura ta de zee pe cine il imbata... etc.
„Stapana mea din vise“, „ganduri nespuse“, „infioratu-mi su flet“, „faptura ta de zee“ sunt un limbaj poetic cu desavarsire scos din posibilitatile literare de azi.
Dar daca imaginatia plastica se desfasoara in dezvoltari poeti ce, daca pentru P. Cerna iubita e „mandra mea“, „lumina mea“,
„craiasa visurilor mele“, „domnita mea cu nume adorat“, „stapana mea nespusa“; dorul e „nespus“ cand nu-i „nemarginit“; gandurile sunt tot „nespuse“, noaptea e „craiasa“, dragostea e o „vraja sarbatoreasca“, pieptul e de „foc“, iubirea e „senina“ etc., etc. — infiltratia eminesciana, intr-o buna parte a operei lui poetice, e si mai caracteristica (Ecouri, Ideal, Din departare etc.).
Constatarii acestei infiltratiuni i se raspunde, de obicei, prin constatarea unui temperament diferentiat; optimismul indiscuta bil al lui P. Cerna e opus pesimismului eminescian. Dar dupa cum, in ceea ce priveste conceptiile poetului, le-am aratat nu numai lipsa de originalitate, ci si relativa lor importanta, cat timp sunt privite in sine, tot asa si in chestiunea temperamentului: prin convingere sau prin dispozitii temperamentale suntem cu totii pesimisti sau optimisti; in arta problema temperamentului nu se pune insa decat din pragul calitatii materialului, in care se reali zeaza estetic. Poezia lui P. Cerna trebuie, asadar, incadrata in for mula poeziei de substanta intelectuala ca fond si retorica, sub raportul formei. Inlauntrul acestei formule, ea depaseste tot ce s-a scris pana acum la noi, nu atat prin energia sentimentului, cat prin amploarea dezvoltarii lui in largi acorduri si in compacte constructii de strofe retorice1 .
D. Nanu. Dominate de influenta eminescianismului formal si exprimand vagile efuziuni sentimentale ale unui lirism direct si suspinator, Nocturnele (1900), opera de debut a lui D. Nanu (n.
1873), nu mai pot fi acceptabile azi.
Prin colaboratia de mai tarziu la Samanatorul apare in poet o vana samanatorista, nu in sensul ruralismului, ci in sensul isto rismului, adica al evocarii trecutului eroic, in care s-au incercat mai toti poetii samanatoristi. Descoperim, astfel, deodata, un poet epic cu o trasatura sigura si viguroasa (Rasaritul, Tismana, Pribegia lui Petru Rares etc.). Oricat ar parea de paradoxal — aceasta nota
1 P. Cerna, Poezii, Minerva, Buc., 1910. epica a ramas mai neatinsa de macinarea timpului, intrucat epi cul e totdeauna mai rezistent.
Prin colaboratia la Convorbiri literare, dar mai ales la Convor biri critice, D. Nanu a abordat „poezia de conceptie“ (Indoiala,
Atoli), cu deliberari in contradictoriu, in factura marilor poeme romantice de acum vreo suta de ani. Influenta lui Vigny e, dealtfel, evidenta si, ceea ce e mai regretabil, si a lui Vlahuta, in expresia lapidara si didactica a unor cugetari abstracte.
Intr-un cuvant, poetul e un romantic intarziat, un spirit deli berativ si reflexiv, cu aspiratii religioase, si un erotic infranat de resemnare si de simt etic. I-a lipsit originalitatea expresiei pentru ca locul lui sa fie mai mare in istoria poeziei noastre1 .
Corneliu Moldovanu. Colaboratia la Samanatorul i-a impus lui Corneliu Moldovanu (n. 1883) o faza de patriarhalism, de evo care a trecutului, caracteristica intregii poezii samanatoriste statice si nostalgice, pentru care poetul avea toate mijloacele de ton epic, descriptie si de expresie limpede si arhaica (Zile de restriste,
Boierul, Jupanita, Cronicarul etc.).
La Convorbiri critice, Corneliu Moldovanu a evoluat la poezia de „conceptie“, elementul cel mai caduc al operei acestui poet epic intors de la destinul lui (Sacra fames, Spre culme etc.). Model al genului — in care o descriptie, pretioasa in amanunt, dar fastidioa sa prin deformatie, vrea sa fie insufletita de o suflare mistica — este atat de artificiala prin didacticism Cetatea soarelui, mult laudata la Convorbiri critice. Caracterul demonstrativ, filozofant sau numai discursiv in abstracto se gaseste si in Felix culpa, in
Imn mortii si, din nefericire, si in alte poeme, ca: Razvratitii, Vultu rul, Privind fericirea, Hamlet etc. Adevarata realizare a talentului poetului trebuie cautata, asadar, impotriva criticii timpului, in simplele si evocatoarele tablouri samanatoriste, printre care e de
1 D. Nanu, Nocturne, poezii, Campulung, 1900: Ispitirea de pe munte, poezii
(placheta), Buc., 1914; Poezii, Ed. Cartea romaneasca, 1934. amintit, in primul rand, Trecand Carpatii, in micile poezii erotice, in descriptie, cand nu e pusa in serviciul unei „conceptii“, in tra duceri admirabile, in balade si, in genere, in tot ce are vreo legatura cu atitudinea epica, si nu in poeziile filozofice „de conceptie“, abstracte si discursive, tip Vlahuta, sau in marile sale compozitii erotice, in care iubirea e numai o aspiratie vaporoasa
„de vis“, inabusita de consideratii morale1 .
A. Toma. Publicate in volum in 1926, poeziile lui A. Toma (n.
1875) se situeaza totusi inainte de razboi, acum un sfert de veac, adica in insasi epoca elaboratiei lor, mostenitoare directa a lui
Eminescu si Cosbuc si contemporana lui Vlahuta, P. Cerna, D. Nanu sau Corneliu Moldovanu; vom gasi, deci, in ele si influenta celor doi inaintasi si note evidente de contemporaneitate cu ceilalti, dar, mai presus de orice, covarsitoarea influenta a lui Eminescu
(Desavarsirea, Toamna etc.).
Poezia lui A. Toma este, in genere, o poezie „de conceptie“, adica o poezie rationalista, de probleme rezolvate in dramatism, in moralism, in psihologism (specia Haralamb Lecca) sau chiar in simpla anecdota (Memento vivere, Adolescent, Eva, Sfinxul, Sora
Irina etc.) — cochiliile solide ale unor idei dezvoltate metodic, in felul poeziilor lui Cerna sau chiar Vlahuta, — in care respira o mare si onesta constiinta profesionala, o inspiratie de calitate in telectuala, desfasurata in ample volute impecabile, carora le lipseste doar elementul noutatii sensibilitatii si al expresiei2 .
N. Davidescu. N. Davidescu (n. 1888) a inceput prin a fi baude lairian, in fond si in forma. Vom gasi si la dansul, deci, asocierea voluptatii cu descompunerea organica, senzualitatea provocata de putreziciune. Nu e vorba numai de viziunea femeii, amestec de
1 Corneliu Moldovanu, Flacari, poezii, Buc., 1907; Cetatea soarelui si alte poeme, Ed. Socec, 1910; Poezii, Ed. Cultura nationala, 1924.
2 A. Toma, Poezii, Cultura nationala, 1926. puritate si de perditiune, ci si de nevroza caracteristica poeziei baudelairiene, nevroza pur citadina, nevroza boemei condamnate la o silnica viata de cafenea, artificiala, cu viziuni tulburi, cu oboseli premature, cu nostalgiile solare ale omului invaluit de nori de fum si doborat de o veghe inutila (Spleen, Sentimentalism,
Sfarsit de toamna).
Influenta lui Baudelaire nu se margineste, dealtfel, numai la sensibilitate, ci se intinde si la expresia ei, intrucat, ca si poetul francez, acest simbolist e, in fond, un clasic: fiecare poezie cuprin de o idee strict delimitata, harnic dezvoltata si solid construita; compozitia devine, astfel, un instrument esential. Versul e clasic, amplu, strofa regulata; in Inscriptii, nici urma de vers liber; totul se desfasoara dupa un robust instinct de conservatie formala.
Renuntand la nevroza baudelairiana, poezia scriitorului s-a indreptat spre intelectualizare; vom gasi, deci, intr-insul o poezie franca de cugetare, ce-l situeaza in linia urmasilor lui Grigore
Alexandrescu si la celalalt pol al simbolismului. In aceasta maniera avem Parafraza sarutarii lui Iuda, solid batuta si argumentata in versuri pline; tot un act de pura cugetare e expus cu forta in
Daemoniaca Poemata, in versuri de maturitate de expresie.
O astfel de poezie intelectualizata are meritele genului, dar si defectele lui: discursivitatea si retorismul. Activitatea metodica de adevarat constructor a acestui poet intelectual s-a continuat, dealtfel, in aceeasi linie de lirism impersonal in Cantecul omului, vast poem ciclic, din care pana acum au aparut trei volume: Iudeea,
Hellada si Roma si, prin reviste, fragmente din Evul mediu. Po vestea omului, izgonit din rai, se cristalizeaza astfel in episoade biblice, istorice, sau din atmosfera timpului, de la evolutia para disiaca, pana in La capataiul doctorului Faust, intr-o serie de po eme de toate marimile si formele, verslibriste sau clasice, labo rioase sau gratioase, cu numeroase lecturi si influente, ca intrea ga opera a acestui intelectual, in care domina insa puterea de constructie obiectiva si chiar didacticismul. Pe aceste blocuri, scoa se din toate carierele istoriei si cioplite cu migala si cu stiinta ritmi ca, au crescut si garoafele unei pasiuni lumesti. Cerebrale si ele, micile poezii de casta inflacarare din Leagan de cantece (in care
Moréas si-a lasat amintirea) constituie o horbota de sidefuri sculptate, de virtuozitati incremenite, de variatiuni subtile, de gratii ale unui rece extaz erotic:
E ca si cum ai simti tainic prin vine
Ca ti s-ar imprastia reci aurori,
E ca si cum ai topi repede-n tine
Luceferi sonori1 .
George Gregorian. Eminescianismul a gasit in George Grego rian (n. 1886) un continuator: e singura nota de rezonanta pro funda pe care o retinem la acest poet, in care freamata o neliniste metafizica, o spaima de neant, un zbucium si o disperare venite din stratele muzicale ale sufletului. Daca mijloacele de realizare poetica ar fi fost la inaltimea unei inspiratii atat de profunde, alta ar fi fost valoarea acestei poezii. Lipsita de forta creatoare de ima gini si chiar de simplu vocabular, ea se istoveste iute intr-o expre sie limitata si decolorata, fie prin impreciziune, fie prin abuz: visul, neantul si vidul se arata obsedant la fruntariile expresiei poetu lui; daca le vom adauga haosul, abisul si infinitul, sfarsim mijloa cele prin care el isi plasticizeaza spaima. In aceeasi categorie obse siva intra si lut, aroma, parfum, scrum, zare, adie, stinge, iar ca determinari adjectivale, fin, vag, dulce, ce nu determina nimic.
Insuficienta verbala se uneste cu o egala insuficienta de expre sie figurata. Calitatea muzicala a inspiratiei il indeparta de la plas ticitate; si pe calea abstractizarii putea fi insa nou si personal.
Imaginea poetului ramane, totusi, decolorata si banala. Insufi 1 N. Davidescu, La fantana Castaliei, poezii, 1910; Inscriptii, poezii, 1916;
Inscriptii, ed. II (adaugita), Cultura nationala, 1922; Leagan de cantece, Ed.
Cartea rom., a1930i. Apoi: Iudea, a1927i, Hellada, Roma, 1935, Ed. Fund. regale. cienta de expresie se agraveaza si prin improprietate; rareori s-a zbatut un poet intr-un cerc mai restrans de cuvinte, intrebuintate si ele imprecis.
In afara de acest lirism de o puternica emotivitate nerealizata,
G. Gregorian a publicat inainte de razboi in Convorbiri critice cateva poezii „de conceptie“ ca: In Sahara, Pe Golgota sau oda
Omul, ce au dezlantuit entuziasmul criticii rationaliste a timpu lui tocmai prin natura lor discursiva si rationalista.
In realitate si Pe Golgota si In Sahara sunt laborioase si onora bile compozitii in genul romantic de acum o suta de ani, — in felul Cetatii soarelui a lui Corneliu Moldovanu, la fel de pretuita la Convorbiri critice. Poezie retorica, azi inacceptabila.
Productia mai recenta a poetului in La poarta din urma se viri lizeaza prin accent; vointa de descatusare din materie, pentru a evada in astral, ca fond; amestec de suavitate cu vulgaritate bruta la de limba, ca forma. Dar si in acest volum, filozofic inca, de revolta impotriva destinului si a nimicniciei universale, ca brusca trecere de la efuzie lirica la pamflet antiburghez, ca si, mai ales, in Sarac in tara saraca, de pura revolta sociala si sub raportul dualitatii sufletesti, dar cu deosebire sub cel al expresiei aspre, viguroase, plebee si cinice, influenta poeziei lui Tudor Arghezi este vizibila1 .
M. Saulescu. Torturat de neliniste metafizica, M. Saulescu
(1888—1916) si-a destramat poezia intr-o serie de intrebari in jurul sensului vietii, intrebari ce pot parea otioase unor spirite putin meditative sau definitiv resemnate din prea multa meditatie, dar care tradeaza o sensibilitate infrigurata, generatoare de poezie a nelinistii, a nesigurantei, a nostalgiei de a fi aiurea, paralizata totusi de indoiala ca s-ar putea sa fie mai bine aici, a solidaritatii cu inaintasii ce s-au zbatut in aceleasi probleme, pe care poate
1 G. Gregorian, Poezii, Ed. Casa scoalelor, 1921: La poarta din urma, a1934i; Saraca tara bogata, a1936i. acum le-au dezlegat; poezie, in sfarsit, rezumata in incertitudine si intrebari fara raspunsuri sau cu mai multe raspunsuri problema tice, un fel inca de a nu avea raspuns; poezie ce nu reprezinta o
„filozofie“, ci o dispozitie sufleteasca „filozofica“ si careia nu i-a lipsit decat originalitatea expresiei sau chiar siguranta ei esteti ca, pentru a o impune ca o valoare pozitiva1 .
Stefan Nenitescu. Poezia lui Stefan Nenitescu (n. 1897) e una din putinele incercari de poezie mistica romaneasca, a carei impre sie de sinceritate iese poate din extrema simplitate a formei sub care se traduce o sensibilitate monotona, o umilinta cu putine nuante si o naivitate atat de pura, incat nu ni le putem inchipui simulate, ci efectul unei gratii divine. Nu putem privi „deniile“ decat cu interesul psihologic cu care privim vechile icoane bizanti ne, cu sfintii elementar stilizati, patinate de vreme, caci si Stefan
Nenitescu reuseste patina arhaica.
Plecata dintr-o obsesie, pe care vrea, mai ales, sa ne-o suge reze, aceasta poezie nu se sprijina pe multe mijloace literare; figuratia ei e redusa si unitara si e o fericire cand, intre atatea axioane si gangaviri, gasim si imagini reusite, adaptate tonului
(Cand prima data, Nu te-am vazut).
Intru cat priveste Ode italice, — nimic din ce se cuvine odei, nimic din ce se cuvine Italiei2.
Al. Al. Philippide. Lipsita in genere de emotivitate, poezia lui
Al. Al. Philippide (n. 1900) nu comunica; joc de imagini exterioare, se limiteaza normal in peisagiu sau in domenii intelectuale, de aici si pornirea fie spre pastel, in care ne-a dat si cele mai bune bucati ale sale (de ex. Pastel), fie, mai ales, spre filozofare sau cel putin spre atitudini meditative; vidul, vesnicia, nimicnicia, gloria,
Hamlet, Prometeu, moartea, revolta, devin teme poetice (Prohod,
1 M. Saulescu, Departe, Buc., 1914; Viata, Buc., 1916.
2 Stefan Nenitescu, Denii, 1918; Ode italice, 1925.
Cantecul nimanui, Veghe etc.) sau chiar chestiuni personale atacate cu vehementa de cuvinte. Tacerile se materializeaza sub diferite forme; elementul cosmic abunda, cel aparent intelectual se intretese fara a ajunge insa la o conceptie.
Ceea ce a impresionat mai mult, la aparitie, la aceasta poezie, in Viata romaneasca, a fost intrebuintarea fara control a imaginii, frenetic — cele mai adese simpla personificare impinsa pana la cele mai indepartate consecinte. Acestei capacitati de expresie figu rata si-a datorit poetul reputatia de modernist si incadrarea lui intr-o miscare ce se caracteriza numai in parte prin imaginea culti vata in sine1.
Ion Marin Sadoveanu. Cantecele de rob ale lui Ion Marin Sa doveanu (n. 1893) se fixeaza in atentie prin sentimentul legaturii de pamant, al vietii terestre de rob al tinei, nu fara a arunca
„puntea“ aspiratiilor spre cer, al prelungirii vietii dincolo, in azu rul eternitatii; in versurile lui mai personale pluteste obsesia mortii, chiar cand ia aspectul unui simplu „motiv“ poetic (Moartea si monahul, Moartea si mascariciul etc.). Pe langa influenta folclo rica din unele poezii, se noteaza suflul discursiv si retoric mai pestetot, in putina concordanta cu tendintele poeziei moderne
(desi Paul Claudel e un poet modern)2.
1 Al. Al. Philippide, Aur sterp, 1922; Stanci fulgerate, Ed. Cultura nationala, a1930i.
2 Ion M. Sadoveanu, Cantece de rob.