Octavian Goga z1g21gy

In cadrul dezvoltarii poeziei romane=ti, Goga este cel mai autentic continuator al lui Eminescu, nu in sensul imita\iei epigonice, de felul celei a lui Vlahu\a =i a altora din jurul sau, ci in in\elesul profund al cuvantului. Prin excelen\a liric, Goga este, ca =i Eminescu, un exponent al mul\imii. Ceea ce l-ar deosebi de inainta=ul sau ilustru ar fi mesianismul mai accentuat, mai vizibil in expresie, tendin\a de a striga ca un profet durerile celor de peste mun\i. In Fragmente autobiografice (Bucure=ti,
Cartea Romaneasca, ) poetul marturisea: „Eu, gra\ie structurii mele suflete=ti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui =i se transforma in trambi\a de alarma“. Insa, de alta parte, plecand de la Eminescu, Goga a intuit mai mult decat oricare altul valoarea poetica a doinei, a cantecului de jale, murmurat ca pentru sine insu=i, dar cu atat mai emo\ionant, mai convingator, mai omenesc.
Poezia Noi este o doina culta in care tendin\a, revolta impotriva asupririi na\ionale =i sociale a romanilor din Ardeal, se trans forma in arta superioara, intr-un mod surprinzator =i original.
Foarte greu de analizat (ca =i poezia populara), versurile lui Goga vehiculeaza aproape ni=te concepte: jale, lacrimi, cantece, suferin\a, patimi, laolalta cu elemente ale naturii, luate de asemenea la nivelul generalita\ilor, fara inchegarea unei imagini pictorice, individualizatoare: codri verzi de brad, campuri de matasa, fluturi, privighetori, Mura=ul, tustrele Cri=urile, Oltul etc.
In ce sta secretul acestei mari poezii? In modul spunerii, in melodia de doina care o strabate de la un capat la altul, legand aceste concepte, indiferente in ele insele luate, intr-un cantec de jale, intr-o zicere impersonala, ie=ita din condi\ia neamului asuprit. Transferul de la persoana I singular la persoana I plu ral, al lui eu in noi, pare cu totul firesc la ardeleanul Goga. De aici simplitatea de un mare rafinament artistic a acestei compuneri.

Ca =i in „roman\ele“ lui Eminescu, scrise in perioada de maturitate, linia melodica a versului permite juxtapunerea unui element din natura la o stare sufleteasca:
La noi sunt codri verzi de brad
Si campuri de matasa;
La noi ata\ia fluturi sunt,
Si-atata jale-n casa.
Privighetori din alte \ari
Vin doina sa ne-asculte;
La noi sunt cantece =i flori
Si lacrimi multe, multe...
Frumuse\ea acestor versuri mai provine =i din degajarea tonului enun\iativ, marcat prin anaforicul La noi (repetat de trei ori in strofa a II-a) sau prin epiforicul plang (aparut de alte trei ori in strofa a III-a). Ardealul lui Goga devine astfel o \ara a dorului =i a jalei colective sfa=ietoare, deta=ate pe fundalul etnografic obi=nuit:
La noi nevestele plangand
Sporesc pe fus fuiorul,
Si-mbra\i=andu-=i jalea plang
Si tata, =i feciorul.
Sub cerul nostru-nduio=at
E mai domoala hora,
Caci cantecele noastre plang
In ochii tuturora.
Cateva personificari, banale in sine, devin relevante in con text pentru ca sunt facute in spiritul cantecului de ob=te: desi=urile codrilor „povestesc de jale“ =i jale „duc“ Mura=ul =i Cri=urile; hora „e mai domoala“, cantecele „plang“, aceia=i codri „i=i
infioara sanul“, iar Oltul batrin e „impletit din lacrimi“. Altele capata o formulare mai culta, insa nu indepartata de factura roman\ei, a acelei poezii ce se cere cantata, avand in ea insa=i o melodie a cuvintelor: pentru cei de peste mun\i „batranul soare“ e mai aprins, cerul e „induio=at“, fluturii „mai sfio=i“ =i roua de pe trandafiri se preface in lacrimi; ei au „un vis neimplinit, copil al suferin\ei“, dorul de eliberare: „De jalea lui ne-au raposat / =i mo=ii =i parin\ii...“.
Toate aceste elemente constitutive, pe care analiza le surprinde cu greu pentru ca, luate separat, nu spun nimic sau aproape, se toarna intr-o piesa unica, un cantec spontan, de o mare autenticitate =i vibra\ie lirica, o doina de jale domoala, dar animata, in final, de un tainic =i nedefinit ton conspirativ. Este un cantec, o dorin\a, o aspira\ie =i a \aranului, =i a intelectualului
— in Ardeal, in imprejurarile date, lucrul fiind posibil.
Privita mai indeaproape, din punctul de vedere al dispunerii rimei, spre exemplu, poezia se compune in fond din cinci strofe iambice numai de cate patru versuri lungi, cu cezura, rimate
imperecheat:
La noi sunt codri verzi de brad / / =i campuri de matasa;
La noi ata\ia fluturi sunt / / =i-atata jale-n casa.
Privighetori din alte \ari / / vin doina sa ne-asculte;
La noi sunt cantece =i flori / / =i lacrimi multe, multe...
Dat fiind caracterul de doina, =i de litanie totodata, poetul a evitat insa versul lung, cu cezura, neobi=nuit in poezia noastra populara. Este de observat, de asemenea, ca fiecare strofa e for mata, simetric, din cate doua fraze construite prin coordonare.
Aceasta spore=te impresia de doina de jale, jale a carei permanen\a este subliniata apoi de predicatele exprimate prin verbe la prezent, fara nici o excep\ie. E un prezent continuu, intarit prin gerunziile modale: plangand, imbra\i=and, gemand. Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat: codri, jale, batranul soare, povestesc de jale, plang, lacrimi etc. In acela=i timp insa poezia e oarecum
indepartata de factura prozodica =i lingvistica folclorica, departe de o pasti=a sau imita\ie, chiar superioara, de felul celor ale lui
Eminescu. Generalita\ile largi nu sunt parasite, pe alocuri, =i o unda de individualizare lirica apare: nevestele plang, tata =i feciorul se imbra\i=eaza plangand, hora e mai domoala, mo=ii =i parin\ii au raposat de jale etc. Asta in ceea ce prive=te cuvintele metafora. Se observa apoi o u=oara abatere de la construc\ia coordonatoare, prin apari\ia in context a doua propozi\ii temporale: „De cand pe plaiurile noastre / Nu pentru noi rasare“
(vs. =i , strofa a II-a) =i „Cand zboara-n zari albastre“ (vs. , strofa a IV-a), lucru iara=i pu\in obi=nuit in poezia populara autentica. Mesianismul lui Goga a inoculat, astfel, doinei =i o nota de litanie religioasa, realizata prozodic, dar =i, mai ales, prin introducerea anumitor cuvinte scoase parca din scrieri vechi:
„Visul neimplinit“ este „copil al suferin\ii“, cei ce se jelesc „gem de grele patimi“ din „vremi uitate, de demult“, avand in fa\a lor numai „de=ertaciunea unui vis“. Fuziunea este perfecta =i aici sta secretul poeziei lui Octavian Goga.