Din punct de vedere istoric, radacinile jocului se pierd in negura timpurilor. In opinia lui Johan Huizinga, „jocul este mai vechi decat cultura, pentru ca notiunea de cultura, oricat de incomplet ar fi ea definita, presupune in orice caz o societate omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om ca sa le invete sa se joace. Ba chiar se poate afirma, fara risc, ca civilizatia omeneasca nu a adaugat nici o caracteristica esentiala notiunii generale”. s4p6pq
Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit intr-o varietate de moduri. In general, acest termen denumeste „actiunea de a (se) juca”, o „activitate distractiva practicata din placere, mai ales de catre copii”. Conform „Dictionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu fortele potrivnice (jocurile razboinice), cu sine (cu propria frica, slabiciune, indoiala etc.)”. Dupa Roger Caillois, el este „nu numai activitatea specifica pe care o denumeste, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activitatii respective, sau functionarii unui ansamblu complex”. In opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezinta o „exersare artificiala a energiilor. Este o forma de socializare, in care individul se construieste pe sine din interior, dar fiind o fiinta sociala”.
Jocurile cunosc un numar impresionant de clasificari. In primul rand, jocul se adreseaza sferei fizice sau celei intelectuale. Activitatile ludice pot fi diferentiate in functie de varsta, sexul si cultura jucatorilor. Dupa varsta, ele sunt de copii si de adulti. Ca grad de implicare, jocurile sunt competitive, de spectacol sau de risc. Luand in consideratie aria culturala, avem jocuri stiintifice, filosofice si teoretic -; culturale. Din ultima categorie se remarca cele de creatie, de conversatie, de retorism si de limbaj. O alta clasificare tine cont de momentul si locul desfasurarii jocului: diurn sau nocturn, public sau privat. Dupa raportul cu planul sacrului, exista jocuri rituale si nerituale. Importante sunt si jocurile copiilor, ce apartin de patru mari clase: Mimicry, Ilinx, Paidia si Ludus. In afara de categoriile anterior mentionate, manifestarile ludice mai pot fi: de societate, de indemanare, de noroc, de dexteritate, de inteligenta etc.
Jocul are trei functii majore: de creatie, mimetica si a imaginatiei.
Principalele trasaturi ale jocului sunt evidentiate in studiul „Homo Ludens”: jocul „poate fi numit o actiune libera, constienta ca este <<neintentionata>> si situata in afara vietii obisnuite, o actiune care totusi il poate absorbi cu totul pe jucator, o actiune de care nu este legat nici un interes material direct si care nu urmareste nici un folos, o actiune care se desfasoara in limitele unui timp determinat anume si ale unui spatiu determinat anume, o actiune care se petrece in ordine, dupa anumite reguli”.
Finalitatea jocului depinde, evident, de tipul jocului. Aceasta poate insemna o exhibare a ceva, o evidentiere a calitatilor individuale sau colective, impartasirea unor idei, sentimente, evadarea intr-un univers fictiv, simplul divertisment, o dezvoltare a gandirii si a imaginatiei, modelarea caracterului, o metamorfozare a participantilor la joc, accederea imaginara la un alt nivel social sau existential, ori cunoasterea lumii inconjuratoare. Un rezultat important al jocului apare pe plan social. Referitor la jocuri, conform opiniei lui Devambez, „in jurul lor s-au cristalizat simtul cetatenesc si sentimentul national; ele au constituit, pentru locuitorii aceleiasi cetati, pentru copiii aceleiasi semintii...legatura ce le reamintea de interesele lor comune”.

In poezia „Prefata”, de Tudor Arghezi, apare viziunea omului matur asupra jocului. Tema acestei scrieri este arta poetica, privita printr-o perspectiva ludica, diferita de cea a predecesorilor sai. Formula „Ne-am apucat a...i Sa mintim, sa povestim” releva caracterul abstract al actului cultural. Eul liric initiaza o competitie a cantitatii, la care participa intreaga sa familie, ce are ca scop scrierea a cat mai multe poezii. In aceasta parte a operei este reliefat sensul de baza al jocului: lupta pentru ceva („Si facuram si-o prinsoare / Cine poate scri mai iute / Stihuri vreo cateva sute”). Odata cu transformarea caracterului creatiei artistice din serios in ludic, intrecerea devine deschisa tuturor („Doi parinti si doi copii”). Faptul ca rasplata invingatorului este „un sfert de mar”, dovedeste un caracter important al jocului: absenta interesului material („Impartind un mar cretesc / Nu cumva ca sa jignesc / Pe tovarasii de coate, / Mancand sferturile toate”). Sintagma „tovarasii de coate” aduce in atentia cititorului alte proprietati ale jocului: stabilirea unor relatii intre participanti si schimbarea locului in ierarhia sociala. Pentru ca stilul neobisnuit si copilaresc al „Prefatei” sa fie inteles corect, eul liric ne propune intoarcerea la copilarie („Esti prea mare. Fa-te mic.”), pentru a renunta la reguli si a ne lasa in voia imaginatiei („Uita regula odata / Si, cu cartea dezvatata / Mergi nitel de-a busile”). In acelasi timp, Arghezi intelege dorinta oamenilor de a pastra aparentele si conceptia gresita a adultilor despre joc, conform careia persoanele trecute de varsta copilariei nu se joaca („Poti inchide usile, / De ti-e teama si rusine / Sa te faci de ras ca mine”). Drept concluzie, se poate afirma ca poezia „Prefata” este o „ars poetica”, de tip ludic.

O analiza a jocului, din perspectiva unui copil, este facuta de Ion Creanga in „Amintiri din copilarie”. Inconjurat de frati, Nica se bucura de copilarie, definita, in special, prin joc.
O categorie intalnita de jocuri este Mimicry. In inocenta lor, copiii parodiaza cantecul si hainele bisericesti, aspect ce denota sincretismul jocului: „Apoi isi pun cate-o toala in spate si cate-un coif de hartie in cap si canta <<aliluiia>> si <<Doamne miluieste, popa prinde peste>> de te scot din casa”. Desi lipsite de sens, cantecele copiilor au scopul clar de a starni hazul. Jocul, aparent naiv, are o scenografie bine stabilita, urmata de toti jucatorii, ceea ce evidentiaza creativitatea si imginatia copiilor. O alta manifestare a copiilor este calaritul maturii. Acest joc demonstreaza capacitatea copiilor de a modela si transpune realitatea dupa propria dorinta. Personificarea transforma universul inconjurator intr-unul viu si fantastic. „Copilul, incalecat pe batul sau, gandeste ca se afla calare pe un cal de cei mai strasnici”.
A doua categorie de jocuri este Ilinx. De fiecare data cand se intorcea seara acasa, tatal isi prindea fiii pe rand, ii ridica in grinda, zicand „`tata mare” si ii saruta pe fiecare. Acest joc are valoarea unei incantatii bazate pe magie de similitudine, asemanator ritualurilor pagane practicate de mama copiilor.

Paidia reprezinta al treilea fel de jocuri, din care fac parte „baba -; oarba” si „de-a mijoarca”. Jocurile mentionate anterior sunt jucate de mii de ani ti sunt cunoscute pe intreg Pamantul.
Ultimul tip de jocuri este Ludus. Unul dintre lucrurile favorite ale naratorului era mersul la scaldat. Lasandu-se ingropat in nisip, Nica rade de moarte. Are loc o desacralizare specific populara, asemanatoare celei din basme.
Din nefericire, unele jocuri au consecinte dramatice, deoarece copilului ii lipseste gandirea proiectiva: „ne pune dracul de urnim o stanca din locul ei, care era numai intinata, si unde nu porneste stanca la vale, saltand tot mai sus de un stat de om; si trece prin gardul si prin tinda Irinucai, pe la capre”.

Poezia „Trei fete”, de Lucian Blaga, sugereaza faptul ca jocul are o importanta esentiala in evolutia individului. Tema acestei opere lirice este conditia umana, privita prin trei perspective: cea a copilului, a tanarului si a batranului. Autorul sintetizeaza viata omului ca pe o combinatie a trei factori, de egala importanta: Iubirea, Jocul si Intelepciunea.
Prima voce lirica este cea a copilului:
„Copilul rade:
Intelepciunea si iubirea mea e jocul!”
Compararea intelepciunii si a iubirii cu un joc pune in evidenta faptul ca jocul apartine si laturii cognitive a omului, dar si a celei afective. Prin acest mijloc de percepere a realitatii, copilul exploreaza universul inconjurator, isi intelege functionarea propriului corp si isi exteriorizeaza convingerile. De asemenea, el isi insuseste bazele functionarii societatii si anumite principii de viata. In joc isi are originea si caracterul de fiinta sociala al omului. Tot prin intermediul jocului, copiii constientizeaza notiunile de Bine si Rau. Sintagma ce incheie al doilea vers, „iubirea mea e jocul!”, arata ca aceasta activitate ludica reprezinta un stil de viata al celei dintai varste a omului. In cazul celei de-a doua strofe („Tanarul canta: / Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!”), o parte din trasaturile esentiale ale unui joc se pastreaza, o parte, nu. Libertatea si pasiunea se pastreaza, dar regulilse sunt abandonate. O trasatura importanta a acestei „lupte” este dorinta jucatorilor de a se intrece reciproc, pentru castigarea unui premiu abstract: afectiunea celuilalt. Asemeni fiintelor vii, jocul evolueaza: din jocul simplu, inocent, dezinteresat, ia nastere jocul sentimental, cu un scop bine definit.

O alta opera lirica ce abordeaza notiunea de joc este poezia „De-a v-ati ascuns...”, de Tudor Arghezi. Tema poeziei este „moartea ca joc”, fiind enuntata inca din titlu: „de-a v-ati ascuns” este un joc intalnit pe tot Pamantul, care implica misterul si hazardul. Din punct de vedere al sferelor lexicale, cele mai importante sunt sfera jocului („joc”, „joaca”, „jucam”) si sfera mortii („inmormantare”, „moarte”, „a invia”, „lumea ceealalta”). Eul liric eufemizeaza ideea mortii, pentru a fi inteles de „copiii” sai. Incercand sa le prezinte acestora o notiune tragica si complexa, autorul substituie moartea cu elementul cel mai bine cunoscut de ei: jocul. Prin urmare, jocul se transforma intr-un joc initiatic. Pe tot parcursul poeziei, eul liric infatiseaza cititorilor proprietatile acestui „joc”. El este universal si nu tine cont de varsta, sex sau nivel social („E joc viclean de batrani / Cu copii, a...i, cu fetite a...i / Joc de slugi si joc de stapani”), iar regulile sale nu se schimba: „Si fiecare il joaca bine”. Moartea apare ca un joc inevitabil („hotarat, o sa ne jucam odata”), al carui moment nu poate fi determinat („odata”). Considerat „vechi”, el devine dramatic prin ireversibilitate („tata nu o sa mai aiba putere / Sa vie pe jos, in timpul cat se cere / Din lumea ceealalta”). Desi privit initial drept „viclean” si „ciudat”, jocul intra in firesc, fiindu-i asociat cu caracter sacru („E jocul Sfintelor Scripturi. / Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos”). De asemenea, el este arhetipal si, in acelasi timp, ciclic („Asa e jocul, incepe cu moarte”). Inmormantarea reprezinta un alt element ludic prin care moartea se aseamana cu un joc. Aceasta ia forma unui ritual sincretic, ce are obiecte specifice si reguli bine determinate. Adevaratul impact al „jocului” asupra omului este enuntat abia in ultima strofa, cand masca poetica dispare si se produce o eliberare a tensiunii emotionale acumulate, insotita de un profund regret, sub forma unei imprecatii: „Asa este jocul a…i Arde-l-ar focul!”.

Astfel, se poate afirma ca „omul sporeste cantitatea de spirit care exista in joc, transformand-o in fapt de cultura”.

Bibliografie:

1.Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite”, texte alese, schita biografica, prefata, documentar, comentarii, indreptar analitic, intrebari si teme de lucru, index terminologic de Ion Apetroaie, Editura Institutului European, Iasi, 1997
2.Ion Creanga, ,,Povestiri, povesti, amintiri”, Editura Junimea, Iasi, 1983
3.Ion Barbu, „Versuri si proza”, editie ingrijita, prefata si tabel cronologic de Dinu Pilat, Editura Minerva, Bucuresti, 1984
4.„Limba si literatura romana: manual pentru clasa a IX-a”, Editura Humanitas Educational, Bucuresti, 2002
5.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dictionar de simboluri”, Editura Artemis, Bucuresti, 1994
6.„Mic dictionar enciclopedic”, Editura enciclopedica romana, Bucuresti, 1972
7.„Mari teme literare”, dictionar -; antologie de texte pentru clasa a IX-a, Editura Paralela 45, Pitesti, 2002
8. Johan Huizinga, „Homo ludens. Incercare de determinare a elementului ludic al culturii”, traducere din olandeza de H. R. Radian, cuvant inainte de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002