Contemporan cu Ion Creanga si Mihai Eminescu, I. Slavici a prezentat in nuvelele sale: „Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Budulea Taichii” s.a. lumea satului transilvanean de la jumatatea secolului al XIX-lea. Este o lume activa, cu oameni gospodari, avand un mod de viata specific, in care norma morala actioneaza cu putere de lege.
Naratiunea „Popa Tanda” prezinta munca dusa de preotul Tradafir, mutat la Saraceni, sat situat intr-un loc neprielnic si locuit de oameni lenesi si saraci, pentru a-i determina pe oameni sa munceasca si sa-si schimbe felul de viata.
„Popa Tanda” este o nuvela, pentru ca este o lucrare epica in proza, avand o actiune bine structurata, de-a lungul unui singur fir narativ. Acesta urmareste drumul in viata al unui om, preotul Trandafir, de la inceputurile sale preotesti si pana la batranete.
Prin intinderea temporala a intamplarilor povestite si prin plasarea lor in mai multe locuri: la scoala, la Butucani, la Saraceni, „Popa Tanda” depaseste dimensiunile unei schite, avand o intindere mijlocie. Tonul relatarii este obiectiv.
Materialul epic este structurat in trei capitole:
Primul capitol cuprinde o scurta retrospectiva asupra tineretii parintelui Trandafir, a muncii depuse in anii de scoala, si a privatiunilor materiale prin care trecuse. Trandafir, fiul dascalului Pintilie din Butucani, ajunge dupa ani de invatatura si de munca, preot in satul sau. Datorita asprimii cu care isi judeca enoriasii, si chiar pe superiorii sai, capata antipatia satenilor si chiar a protopopului. In curand este mutat la Saraceni, un sat sarac si cu oameni lenesi. Preotul incearca sa-i scoata din starea de saracie, mai intai prin predici, apoi prin sfaturi si in sfarsit prin zeflemisire. Toate acestea sunt insa zadarnice, pentru ca satenii incep sa-l ocoleasca si sa ramana asa cum fusesera.
Al doilea capitol este dedicat anilor lungi de munca, in care preotul reusise sa scape de propria saracie si sa devina un exemplu pentru sateni.
Dupa doi ani petrecuti astfel, manat de dorinta de a izbuti, parintele Trandafir, poreclit acum „Popa Tanda” s-a hotarat sa le ofere satenilor propriul sau exemplu si-a reparat si varuit casa si si-a inconjurat curtea cu un gard, apoi sfatuit de sotia sa si ajutat de clopotarul Cezenac, preotul incepe sa-si cultive pamantul. Pentru ca terenul din preajma satului era mlastinos si-a facut rost de nuiele si papura din care facea lese si rogojini pe care le vindea la targ.
Capitolul al treilea, reprezinta finalul care vine sa compenseze munca preotului. Dupa vreme indelungata, cand parintele Trandafir ajunsese carunt si avea nepoti, Saracenii se transforma intr-un sat bogat cu oameni harnici si multumiti.
Chiar daca autorul urmareste sa demonstreze un principiu moral, actiunea este verosimila, cuprinzand numeroase aspecte inspirate din realitate.
Conflictul operei este riguros construit si are natura etica: este un conflict interior, constand in indelungile framantari ale preotului determinate de dorinta de a salva oamenii prin scoaterea lor din inertie si integrarea intr-o lume in care munca devine o norma morala. O alta trasatura a nuvelei consta in faptul ca accentul cade asupra personajelor si nu asupra actiunii. Slavici urmareste sa demonstreze ca munca si exemplul personal pot face minuni.
Prin vorbele sale, dar, mai ales, prin exemplul pe care li-l da satenilor, parintele Trandafir devine, la modul religios, un pastor, conducator spiritual al obstii, contopit cu destinul ei.
Tonul autorului este obiectiv, scriitorul aflandu-se in afara actiunii, iar relatarea fiind facuta la persoana a treia. Dupa mai multi ani, Saracenii a devenit un sat frumos, cu biserica noua si drumuri bine pietruite, cu livezi bogate si case aratoase.