Capodoperele eminesciene “ Cugetarile sarmanului Dionis “ , “Glossa” si “Luceafarul” pun in valoare marea capacitate de sinteza filozofica si de creatie , ceea ce a determinat variate analize , unele exhaustive , altele partiale. Interesul pentru aceste capodopere , ce reprezinta treapta cea mai inalta si care incununeaza intreaga opera a poetului , este dat si de faptul ca aceste creatii se situeaza ca geneza in perioade apropiate. l7m16mr
Teme aproape comune : conditia omului de geniu , cosmogonia , timpul si perfectiunea artistica.
Geniul romantic -; ceea ce adus nou romantismul in dezvolatrea conceptului de geniu a fost explicitarea opozitiei intre geniu si talent , precum si latura sociala a problemei : geniul este , in ordine , umana , un nefericit , un neinteles , aflat in vesnica opozitie cu omul comun . Inadaptarea la regulie de convietuire obisnuite il izoleaza si are drept urmare nefericirea.
“Glossa” este o poezie ce graviteaza in jurul conditiei geniului , care datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii inguste in care traieste omul comun.
Poezia se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care, datorita autocunoasterii si experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia shopenhaueriana) departe de tumultul efemer al vietii oamenilor de rand.
”Nu spera si nu ai teama” geniul trebuie sa renunte la sentimentele omenesti ale “sperantei “ si “temerii” si sa se distanteze fata de lumea inconjuratoare ,asemenea “Luceafarului”: “De te-ndeamna, de te cheama/ Tu ramai la toate rece”, ”rece” avand sensul de nepasator, indiferent; cuvintele “vreme” si “toate” sugereaza partea statornica a existentei, partea pe care geniul trebuie sa o aprofundeze.
”Tu in colt petreci in tine” omul de geniu se distanteaza de actorii subiectivi si se obiectiveaza printr-o dubla interiorizare.”petrecerea” din sufletul geniului contrasteaza cu plansul si cearta omului comun, judecat dintr-o perspectiva shopenhaueriana pesimista ; privind acest “teatru”, omul superior va putea sa disocieze “binele” de “rau” , ca un adevarat critic al actorilor.
“Caci acelorasi mijloace/ Se supun cate exista” esenta lumii este aceeasi, desi manifestarile ei sunt altele si aceasta esenta trebuie sa ajunga s-o cunoasca omul de geniu.
Eminescu apeleaza la mijloacele satirei, antiteza shopenhaueriana dintre geniu si oamenii de rand devenind si mai clara ; ”misei” si “natarai” sunt cei ce nu au idealuri, ci doar scopuri imediate omul de geniu nu trebuie “sa li se prinda lor tovaras”.
In final,demne de retinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici , care concluzioneaza asupra poeziei : ”Ea amplifica , pe de o parte,sintetizeaza pe de alta parte si da un caracter aforistic experientei umanului pe care o facea Hyperion. Poetul este “un Hyperion condamnat sa ramana in societate si sa isi determine pozitia in complexul raporturilor sociale”.
“Luceafarul”
Dupa 1880 acest poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si transformat intr-un cintec liric in care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfisiata de contradictii.
Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci in egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic.
Pentru a releva conditia geniului nefericit , insingurat , Mihai Eminescu asimileaza si transforma in simboluri lirice antinomiile din filosofia shopenhaueriana referitoare la omul superior si la cel comun . Geniul este inzestrat cu inteligenta , obiectivitate , capacitatea de a-si depasi sfera , aspiratia spre cunoastere , posibilitatea de a se sacrifica in vederea atingerii unui idea , manifesta o adevarata vocatie pentru viata traia in solitudine .Omul comun este sociabil, se caracterizeaza prin instinctualitate , subiectiviate , incapacitatea de a-si depasi conditia , vointa de a trai , dorinta de a fi fericit.
Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratind ca “in descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamint nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste samana mult cu soarta geniului pe pamint si i-am dat acest inteles alegoric."
Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sint decit o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer.
Dupa ce a incercat sa construiasca in jurul temei oferite de Kunisch un poem filosofic de mare amploare , el a restrans semnificatia meditatie sale : si-a umanizat personajul , facandul un simbol al geniului , al ganditorului , si-si imagineaza destinul propriu dupa modelul acestei permanente a astrului , indiferent si rece. Aici , pe pamant geniul va fi deci solitar, indiferent , dar inaltat prin suferinta lui la nemurire.
O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rind in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si raminind la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin. Paminteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei.
Partea urmatoare cuprinde zborul luceafarului spre Creator este un zbor simbolic, mental, avand semnificatia ajungerii geniului la constiinta sa de nemuritor. Zborul inseamna deci constientizarea de catre Hyperion a conditiei sale superioare ; geniale. Zborul are loc din finit in infinit:
“Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -;
Parea un fulger ne-ntrerupt
Ratacitor prin ele.“
Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obisnuiti, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o intelegere superioara a conditiei sale de geniu nemuritor, contempland lumea in dialectica relativului cu absolutul:
“Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul ?
Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.“
Versurile exprima amaraciunea, dezamagirea omului superior, neanteles de oamenii obisnuiti. Conjunctia adversativa “ci” exprima opozitia fundamentala dintre geniu si oamenii obisnuiti.”Nemuritor si rece“sugereaza insingurarea orgolioasa (mandra) a geniului.
Asemenea intregii creatii eminesciene, si acest poem are un substrat filozofic: problema geniului este tratata conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator in conceptia filozofului german, inzestrandu-si personaul cu o extraordinara capacitate afectiva; zborul luceafarului si descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice; Mihai Eminescu imbina o conceptie statica despre lume specifica filozofiei indiene cu conceptia dialectica a lui Hoegel; setea de iubire a geniului este tratata si ea prin conceptia filozofica a lui Hoegel ca o dorinta a geniului de a ajunge la sine insusi prin reflectarea in alta fiinta.
Problema geniului este privita din perspectiva filozofului Schoppenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de exceptie, capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului.
“Cugetarile sarmanului Dionis” in care se face simtita reflectarea subiectiva asupra lumii , reuneste o serie de teme tipic romantice printre care si conditia omului de geniu . Dionis este un om de geniu care aspira spre absolut , insa , avand revelatia imposibilitatii de a atinge acest absolut , el traieste o adevarata drama.