u3o8or
Un poet nedrepta\it de critica literara este A.E. Baconsky. S-a scris pu\in despre el c`t timp a trait =i aproape deloc dupa dispari\ia lui tragica in 1977. Putem pune aceasta re\inere pe seama omului incomod, m`ndru =i sfidator, inchis intr-un cerc de prieteni, taios =i arogant in disputele din via\a literara. C`nd ii cite=ti poezia ram`i uimit sa descoperi sub aceasta armura un spirit melancolic =i un suflet aproape sentimental, tulburat de freamatul unei frunze, pierdut in reverii elegiace la trecerea prin aer a unei pasari. Sn via\a literara postbelica, agitata =i pestri\a, Baconsky parea un aristocrat manierat =i rece, av`nd in gesturile lui studiate un aer de noble\e recent capatata. Chipul avea o frumuse\e romantica, iar elegan\a lui vestimentara devenise celebra. Prelun gea, intr-o epoca proletariana, felul, specific secolului trecut, de a fi poet: unea in comportamentul lui neobi=nuit extravagan\a unui dandy cu melancolia profunda a unui artist de tip nervalian.
Avea sentimentul (asta se vede din tot ce scrie) ca apar\ine unei stirpe alese =i nu m-a= mira sa aflu intr-o zi ca, in ascuns, Baconsky
i=i alcatuia ca Macedonski =i Mateiu Caragiale o genealogie fabuloasa
in care sa intre cneji nordici =i duci burgunzi. Era, daca in\eleg bine pu\inele date biografice cunoscute, fiul unui preot din Hotin, stramu tat in alta provincie. +i-a facut studiile la Cluj =i s-a afirmat, de la
inceput, ca un spirit incomod in cercurile literare. Cultura lui devenise, cu timpul, vasta =i serioasa, insemnarile despre poe\ii contemporani
(Panorama poeziei universale contemporane, 1972) =i notele de calatorie (Remember, 1977) arata curiozitate =i pricepere in mai multe domenii. Sntre 1956 = i1964 a fost, negre=it, un spirit in avangarda, lecturile =i gustul lui au orientat poezia genera\iei sale =i au pregatit,
intr-un anumit sens, debutul noii genera\ii de poe\i.
Poezia lui trece prin mai multe cercuri =i suporta rupturile, metamorfozele pe care le-au cunoscut aproape to\i poe\ii impor tan\i dupa razboi. A.E. Baconsky a trait in felul lui aceasta evolu\ie determinata de circumstan\ele istoriei. A inceput prin a povesti

in versuri aspecte ale luptei de clasa la \ara (Poezii, 1950) =i a scris balade (Balada despre Barta Iosif =i ortacii sai), pamflete antirazboinice, poeme ocazionale in cel mai zglobiu stil proletcul tist. Au devenit celebre versurile lui despre ascu\irea permanenta a luptei de clasa =i despre uneltirea diabolica a chiaburilor. Primele versuri din balada La frasinii de la rascruce (vol. Poezii) nu sunt deloc incurajatoare:
„Multe lucruri se petrec in lume,
Snt`mplari =i fapte se petrec,
Ceasul spune timpului pe nume,
V`ntul bate, frunzele se trec.
Dar un g`nd amarnic bate-n t`mple
+i ma-ndeamna sa va povestesc
Despre c`te-au fost sa i se-nt`mple
Satului in care ma gasesc.“
S-a banuit ca in aceste voioase platitudini ar fi ascunsa o ironie, ca poetul folose=te dinadins teribilele cli=ee pentru a compromite spe\a poeziei triumfaliste, infloritoare =i de mare reputa\ie in obsedantul deceniu. N-ar fi exclus, mai ales ca poetul insu=i era dispus sa cedeze, in 1956, paternitatea acestor poeme zelo=ilor admiratori. O suspecta buna dispozi\ie exista, cu adevarat, in aceasta groaznica nara\iune versificata, o concentrare neobi=nuita de truisme =i o mazochista placere de a umili condeiul:
„Casa-i trista — n-are \ol pe pat
+i amurgu-=i bate cea\a plina
— Alelei, chiabur inveninat
Fiara s`ngeroasa =i haina.“ care, toate la un loc, scandalizeaza spiritul =i-l fac sa banuie ca la mijloc este o stratagema. Mai ales ca in epilogul baladei poetul promite ca lira-i „neast`mparata“ va intona fara ragaz alte c`nturi, a=a cum a facut Homer cu Odiseu. Ulise =i \aranul de pe Some=,
Neme= Niculae, cel cu femeia „nalta =i balaie“, iata o rela\ie comica. S-ar putea, repet, ca in spatele acestor poeme in cel mai de jos stil proletcultist sa fie o ironie de poet dezgustat de insanita\ile genului, dar sunt alte poeme in care r`sul sub\ire nu se simte deloc, sunt grave =i simpliste, anecdotice, pe scurt dezolante. Sn car\ile de p`na la Dincolo de iarna (1957 ), n-am aflat dec`t doua versuri demne de un poet t`nar:
„Ce lini=te! Acum doar arborii s-aud
Cum cresc =i-n frunze cum i=i mistuie tacerea“...
Cu Dincolo de iarna (1957) =i Fluxul memoriei (1957), A. E.
Baconsky incepe sa-=i taie alt chip liric, mai apropiat de esen\a =i de for\a talentului sau. Este momentul in care eseurile lui cer schimbarea modelelor lirice =i sincronizarea poeziei rom`ne cu sensibilitatea moderna. Schimbarea de ton este evidenta:
„Sn arbori toamna iara=i izbucni
Cu flacari despletite in frunzare —
Cu fiecare ora, cu fiecare zi
Patrunde-n mine vremea de visare.“
Sunt versurile liminare din Dincolo de iarna =i tot astfel vor fi
=i celelalte p`na la Cadavre in vid (1969) c`nd A. E. Baconsky i=i mai modifica o data temele =i stilul poetic. Fluxul memoriei (1957),
Imn catre zori de zi (1962), Fiul risipitor (1964) sunt car\ile unui poet exemplar, fixat in descenden\a mai multor =coli lirice. Prin temperament Baconsky este un neoromantic („un contemplator senin“, noteaza Al. Piru, „un elegiac estetizant“, zice Mircea Iorgu lescu), cu bune lecturi expresioniste =i cu afinita\i ce se intind in mai multe spa\ii lirice moderne (de la americanii Sandburg =i Frost la italienii Montale, Quasimodo, Ungaretti, Saba =i la germanul
Enzensberger). C`nd confruntam modelele lirice pe care le propu ne in eseuri cu poezia pe care o face vedem ca exista o nepotrivire, cel pu\in in volumele de p`na la Cadavre in vid. Modelele indica mai ales o poezie a concretului =i a tensiunilor disonante (dupa expresia cunoscuta a unui estetician), poezia arata, dimpotriva, o sensibilitate la universurile evanescente, un sim\ extraordinar de fin la =oaptele, aromele, culorile stinse ale naturii cuprinse de febra sf`r=itului. Mica elegie simbolista este spiritualizata =i pusa
in acord cu un sentiment nelamurit de jubila\ie =i regret in fa\a firii (concept, in fond, blagian):
„O, dalii, tufanici =i crizanteme,
Flori t`rzii, flori de toamna —
De arama, de purpura steme
Peste paloarea gradinilor brumate,
Un sentiment nelamurit ma tot indeamna
Sa va iubesc mai mult dec`t pe toate.
Corola rece o m`ng`i in palma.
Dupa-amiaza aceasta c`t e de calma!
Prin cea\a toamnei padurea se despoaie,
Departe se sting ecourile turmelor
Care coboara spre c`mpie;
Cu fum impra=tiat prin iarba
Ard frunze umede-n vie,
Sn zare cocorii se-neaca =i dispar
Sn marile cerului fara hotar —
+i peste toate, ca o melodie,
Tulpinele se-nal\a, se mladie,
Sn nesf`r=irea toamnei, diademe,
Culori arz`nd de iubire t`rzie —
O, dalii, tufanici =i crizanteme“.
Aici sunt florile lui Anghel, mai departe ploile marunte, putrede ale lui Bacovia, lini=tea cosmica a lui Blaga =i, la urma, dorin\a de reintegrare in ciclurile materiei pe care o aflam, int`i, la Emi nescu. Baconsky deschide elegia spre o medita\ie ce evita de regula marile concepte. Modul lui Blaga de a citi semnele naturii =i de a pune in rela\ie eul cu ritmurile universului transpare in poemele acestea ce fug de ambiguita\ile limbajului metaforic. Ram`n propozi\iile enun\iative =i taina pe care vor s-o cuprinda cu bra\ele lor goale:
„Nu-i dec`t adormire, draga mea,
Aceasta despuiere a naturii,
Nu-i dec`t somn arama toamnei grea,
Te uita-n inal\imi plutesc vulturii,
Dar stai, ram`i in lini=tea din jur...
Auzi? E seva-n arbori, e fiecare raza —
+i dincolo de-al toamnei ce\os =i stins contur,
Semin\ele-n \ar`na sunt vii =i germineaza.
+i chiar la pieptul meu c`nd int`rzii
Sim\i dorul adiind in rasuflare,
De parca-n noi, in arbori, in ierburi =i-n c`mpii
P`nde=te primavara viitoare.“
Sunt c`teva elemente ce se repeta =i dau o idee despre \ara imaginara pe care orice poet autentic o prefigureaza. Pastelurile reflexive ale lui A. E. Baconsky propun un \inut de paduri nordice
=i murmure de mari aspre, scitice. El insu=i se define=te ca un om din nord, leganat de viscole, calarind pe caii amurgului:
„Dar m-am nascut la miazanoapte, eu
+i viscolele iernii m-au leganat, nu marea —
Padurile pe dealuri i=i clatinau mereu
Coroanele de umbra, lu`nd infa\i=area
Unor imense herghelii de cai
Cu negre coame rasarind in zare
C`nd cerul =i vazduhul pe care-l respirai
Lovite de amurguri, ardeau stralucitoare.
+i peste toate ratacea un v`nt
Ridic`nd umerii =i sarut`nd frun\ile triste, umile,
Dezmierd`nd int`rziatele flori de salc`m —
Sufletul singur mai staruie,
Sufletul singur cobor`t in izvoare
E chipul meu pe care-l mai privesc,
Chipul de-atunci din zilele acelea
Pierite fara urma
Sn cea\a galbena a frunzelor de toamna.“
Viziunile lui nu sunt, totu=i, violente, evita panoramele borealice
=i, in genere, tonurile sunt stinse, calme in tot ce scrie. Iata pacea simbolista, poezia mormintelor albe =i g`ndul lini=tit al marii treceri:
„Sn cimitir castanii, mestecenii sub\iri
S=i leagana frunzi=ul =i ard faclii departe
Printre morminte albe o, pace, cum respiri —
Sn lini=tea c`mpiei de dincolo de moarte.
Nu am aici pe nimeni — doar un poet uitat
Ucis de ani, de vise =i de femei u=oare —
La u=a criptei sale zadarnic am sa bat
Doar fluturi mari de noapte trezi\i vor fi sa zboare.
Mai bine e la mine sa ma g`ndesc — va fi
O zi c`ndva, o seara c`nd voi veni alaturi
Sn lini=tea acestor gradini voi adormi —
+i timpul i=i va cerne albastrele-i omaturi.
Atunci nici ploi cu soare, nici rasaritul clar,
Ci pacea val de cea\a va cobori pe pleoape,
+i pasari migratoare plutind prin toamne, rar
Sn nop\i t`rzii cu \ipat s-or auzi aproape.
Poemele cele mai frumoase din aceasta faza de regasire a lirismului sunt cele de natura erotica. Ciclul Seara erotica din volumul Fluxul memoriei arata o senzualitate fina =i un gust decis de a implica iubirea in mi=carile insesizabile ale materiei. Nud de primavara transcrie pe Manet in tonuri estompate, diminueaza elementul de provocare =i intare=te sugestia coresponden\elor profunde. Iubirea face sa clocoteasca sevele tinere in arbori =i sa murmure izvoarele:
„Doarme in lini=tea c`mpului goala,
Sntinsa, u=or aplecata pe umarul drept —
Ghioceii se-nal\a lipindu-=i urechea de s`ni
Ca sa-i asculte c`ntecul inimii.
Floare de umbra, floare de lumina,
Noaptea a=aza pe coapse, pe p`ntecul plin —
Prin pletele negre v`ntul aluneca singur
Ca prin ierburi cu arome amare.
+i c`mpul clocote=te de sevele tinere,
De sevele tinere, de sevele tinere c`nta p`raiele
+i plantele cresc in jurul ei noaptea
Snfiorate de atingerea pulpelor goale.
Iar de caldura trupului, florile
+i-au deschis ochii umezi — de=i e departe
Clipa c`nd soarele rasarind va zv`nta
Lacrimile mari ce le sclipesc printre gene.“
Ecourile mitului orfic se topesc in ritmurile c`ntecului senti mental, poezia regase=te muzica =i devine o confesiune pura, de o mare frumuse\e:
„Trupul tau gol a inceput sa c`nte
De=i nu l-a atins nici un sarut
Numai lumina ca o ploaie dulce
Sn falduri stravezii s-a desfacut.
C`ntecul lin vibreaza-n incapere,
Pa=ii mei singuri au trecut arar,
+oaptele ne-au ramas ca-n scoici de mare
Sn florile acestea din pahar.
Acum sunt toate ca-ntr-un somn incet,
Un c`ntec doar aud, fara cuvinte,
Un murmur in lumina dulce-a zorilor —
Trupul tau gol a inceput sa c`nte.“
Nu trec neobservate tonurile de roman\a, claritatea in=elatoare a acestor versuri, abia complicata jale erotica eminesciana trecuta prin dezabuzarile, amaraciunile moderne:
„Vei spune ca de-acuma cuno=ti at`t de bine
Sntinderile-amare care pornesc in mine,
Ca intr-un ocean fara sf`r=it,
Prin care visul tau a ratacit.“
Apare la modernul Baconsky chiar somnia din erotica lui
Eminescu. Iubirea este un mister care se reveleaza intr-o noapte de purpura lina in mijlocul unei naturi cuprinse de vraja. Volupta tea adormirii in gradina, laolalta cu =erpii =i florile, asociaza ideea, rasp`ndita la romantici =i preluata de poe\ii expresioni=ti, despre implica\ia cosmica a erosului. Iubirea este o plenitudine care cere plenitudinea naturii, un miracol ce trece prin proba a=teptarii intr-o lume de materii pure, ele insele erotizate. Ce simplitate delicata
in aceste versuri:
„Oriunde ai fi te port in preajma mea —
Daca-ntind m`na i\i simt genunchii =i s`nii,
Daca privesc vad lebedele salbatice
Tremur`nd in apele f`nt`nii.
+i totu=i, totu=i nu mai vreau sa plec,
A=tept o noapte de purpura lina —
Ah, soarele, soarele nu mai apune,
Cu =erpii =i florile sa ne culcam in gradina.“
A.E. Baconsky a reluat temele istoriei in poezie (ciclul +tefan =i oamenii) intr-o vreme in care temele nu erau la moda. El le leaga de un sentiment mai profund liric al timpului =i al tiparelor (arhetipurilor) ce dainuie. Poemele n-au mare rezonan\a estetica, doar c`te un vers este memorabil: „aceste paduri care se intorc in iarna“. Sntr-o Elegie a mun\ilor, poetul redevine patetic, declamator in maniera romanticilor, cu vocea nea=teptat de ampla. Sunt c`teva sugestii fine in acest discurs ce are exaltari =i premoni\ii de secolul al XIX-lea:
„Prin vasta agonie a lumii care piere
Patrund in ad`ncime ca un taios pumnal,
Nu pot dispare inca — intreaga mea putere
Sortita e din vremuri acestui ideal.
Am inviat din alte tar`muri scufundate,
Delirul amintirii cu v`lvatai arz`nd
Aduce-n mine timpul din care vin sau poate
Pe care-l voi strabate aievea, nu in g`nd.
Mi-ascult in fluxul marii albastre rasuflarea
+i s`ngele in fluvii mi-l simt taindu-=i vad —
Nelini=tea din ierburi invioreaza marea,
Nostalgica iubire a visului nomad.
+i totu=i de departe chemari ridica sci\ii
Asemenea trairii aprinse-n piept suprem —
La ceasul adormirii =i-al tristei dispari\ii
O, mun\i inal\i, tacerea spre voi am s-o rechem.
Cu pacea izbavirii =i trecerii depline
Vor arde cele =apte paduri din craniul meu —
Ci doar aceasta \ara dormi-va peste mine
Cu dulcea ei \ar`na, vis`ndu-ma mereu.“
E o ultima atingere a coardelor patetice, poezia ulterioara cauta alte motive =i se supune altor legi retorice. Ar fi greu sa le enumeram, aici, =i pe unele =i pe altele. Baconsky scrie o poezie a v`rstelor, asta putem spune u=or, o poezie a umbrei tragice a timpului, o poezie, in fine, in care melancolia filtrata int`lne=te spleenul septentrional, cum
insu=i zice despre Montale, un poet pe care il admira. Dam, uneori, peste asprimi expresioniste, ca in aceasta stampa despre moartea cailor:
„N-au ramas dec`t umbrele celor uci=i =i cuvintele lor ratacind in vazduh =i la marginea satului caii rani\i care mor in amurg. Iata roibul inalt cu picioarele lungi care-abia atingeau in goana pam`ntul, =i =argul voinic inva\at sa-=i cunoasca stap`nul cu care vorbea ore-n =ir, =i pagul care purta zurgalai de argint undeva prin \inutul Moldovei, =i iepele albe dans`nd la auzul fanfarei.
O, iata coamele lor cum se-ntorc in padure,
=i lungile drumuri pe unde-au umblat s`nger`ndu-=i copita, tresar. V`ntul vine incet nechez`nd ca un cal c`nd ii cade rapus calare\ul, v`ntul ce pare geamanul lor sufla trist l`nga botul lor umed =i iarba capata grai.
+i soarele-n ochii lor mari se rastoarna ucis ca un pe=te de aur.“ dar asprimile se mistuie in poezia vagului =i a tacerii, esen\iale la
Baconsky. Exista mereu in poezia lui o trecere =i o dispari\ie lenta a lucrurilor, o rama de cea\a sub\ire de natura impresionista ce
inconjoara violen\a materiei. Purtate de fluxuri nevazute, obiectele intra in stuful amurgului:
„Vad ziua trec`nd spre apus ca o lebada alba mereu mai aproape de stuful amurgului — vad cum lumina
incet schimba garda cu v`ntul. Nu =tiu de ce glasul tau imi aduce intruna o muzica dulce de apa,
=i-\i simt rasuflarea venind ca un flux nevazut.
Florile-ncet se deschid l`nga noi, flori tacute de noapte, semanate aici ca sa fie podoabele s`nilor tai
=i sa tremure lin la suspinele tale =i-acestui ragaz ame\it sa-i poarte parfumul. Am uitat cum arata la chip trecatoarele ploi, am uitat diminea\a cu genele pline de lacrimi, sur`z`nd la rasp`ntii albastre — am uitat
=i ca lebada alba ce luneca-ncet in amurg, e o zi care piere. Ce stranii comori sunt temeiul acestei risipe? Iata v`ntul, el toate le =tie, iata v`ntul cum vine-aduc`ndu-ne crengi mladioase, de salcie.“
Poetul insu=i i=i construie=te o biografie de c`ntare\ ratacitor prin ora=e care intra sau iese din somn, printre arborii toamnei, ascul t`nd clopote ce bat din vreme in vreme „=i toate cele ce se petrec
in tacere“. Tot ce se stinge capata nimb, iar tot ce are nimb in univers ascunde o semnifica\ie. Poezia prinde mai ales luminile palide, sunetele estompate, peisajele situate la frontiera dintre zi
=i noapte, intre doua anotimpuri. Baconsky fixeaza pe mici p`nze elementele imateriale in faza lor de declin: sf`r=itul de vara, norii ce se indeparteaza, „sunetul stins al c`mpiei“, „z`mbetul vag, enigmatic, al dupa-amiezii“, lumina bolnava a amurgului =i, cu o obsedanta frecven\a, pregatirea de somn a materiei:
„Plaja galbena — marea violeta =i verde —
Norii ing`na chipuri de oameni adormi\i in padure.
C`\iva brazi ratacesc pe nisip caut`nd zadarnic,
Caut`nd zadarnic umbrele verii.
Snsa vara a zburat spre miazazi —
A gonit-o v`ntul din Karelia,
Au gonit-o tacutele g`nduri.
+i veghea t`rzie.
De-acum vine cea\a =i somnul,
Visele pline de mesteceni =i de vuietul marii,
+i nevazuta vine noua v`rsta,
Mereu, mereu mai mare, tot mai mare.“
Chiar =i erosul are mereu o „tacere-n preajma“, o rasfr`ngere de lumini ce =i-au pierdut taria. Ca sa inceapa ritualul erotic trebuie sa se stinga int`i luminile cosmosului:
„Fara lumini, fara luna — uraganul pe geamuri graveaza cu aripa stema iubirii de noapte; uraganul dezlan\uie rituri erotice.
Stins, totul stins — fara lumini, fara luna — lira de fosfor a trupului tau mi-e de ajuns.“
Uneori fluidele circula mai repede =i obiectele ies din zona de penumbra, ca in aceasta splendida pictura impresionista (Nud in alb):
„E=ti goala ca visul, ca zarea,
Goala ca plaja pe care-o invaluie marea,
Goala ca luna ratacind in pustie,
Goala ca lebada mea argintie.
Taci =i asculta,
Vine spre noi aceea=i seva multa,
Care patrunde-n c`mpuri =i in muguri,
Vezi, salciile ard ca ni=te ruguri.
Unde sa fugi — iata mareea vine,
Valuri t`rzii se napustesc spre tine,
Snchide ochii =i dispari, te pierde
Sn cercuri line de v`ltoare verde.“ dar =i aici exista invita\ia de a intra in cercurile materiei, dorin\a de a ie=i c`t mai repede din raza unei lumini orbitoare. Titlul volumului, Imn catre zori de zi (1962), =i c`teva poeme mai energice contrazic ideea ca A.E. Baconsky este un poet al clar obscurului, un elegiac al starilor difuze. Daca parcurgem poemele, vedem insa ca imnurile ascund o imperceptibila triste\e. Primavara pe care poetul o presimte =i o celebreaza este vazuta printr-o sticla palida ce domole=te culorile =i incetine=te ritmurile. Exista mereu la Baconsky o voluptate a distilarii, un filtru al sensibilita\ii care
impiedica accesul elementelor agresive in poem. Elementele sunt supuse unei dematerializari lente. Ochiul le indeparteaza p`na ce contururile prea energice se =terg. Este, apoi, timpul care vegheaza de aproape, este ideea trecerii care da o nota de zadar nicie. Motoarele poemului bat atunci mai incet, discursul e rostit cu o voce inecata de m`hnire:
„Toate m`hnirile mele de mult le-am infr`nt —
N-a ramas dec`t lemnul viorilor sfar`mate,
Peste care noaptea danseaza diavolii goi;
M`na mea cauta g`tul de lebada
Al ultimei triste\i care se-ascunde.
Unde e oare? Iata-i parca umbra,
Iata-i coroana de v`sc, iata-i urma lasata
Pe-aceste dale de granit, iata-i faptura
Smpletindu-se printre cuvintele versului meu
+i-ncet =uier`ndu-mi ceva intr-un grai ne-n\eles.
Graiul acesta ce va fi vr`nd sa insemne?
Vad tinere\ea plec`nd de la mine incet,
Tot mai departe o vad ram`n`nd in ora=ul din nord,
L`nga-naltul turn gotic cu porumbei cenu=ii
+i cu clopote. V`rsta ce vine
Snca nu mi-o cunosc.
Snca n-am inva\at sa regret, nici sa-mi caut
Un reazem in lucruri trecute. Snca nu-mi vin fiorii
+i teama c`nd toamna mi-a=aza pe umarul st`ng
M`na ei stralucind de inele. Ma uit inainte
+i-mi pare bine ca ram`n in toate
Zidit =i eu pu\in c`te pu\in —
+i-mi pare bine s-a=tept iara=i clipa
C`nd voi calca pe treapta ce desparte
Pe l`ncedul Februarie de Martie cel
Cu privirea albastra. — O, primavara,
De c`nd o a=tept! Numai g`tul acela de lebada
Nu =tiu c`nd il voi prinde.“
Exista la Baconsky o veritabila poetica a migra\iei, o reverie a departarii =i a risipirii, cu efecte de mare originalitate in c`mpul propriu-zis al liricii. Existen\a insa=i este in\eleasa ca o implicare discreta in alunecatoarele lucruri. C`t de aproape este inca
Eminescu se vede din aceste versuri in care p`lp`ie ideea timpului ce cre=te nelini=titor in spate:
„Tot mai departe pasul ma poarta, tot mai mult
Pun stap`nire anii pe zaua mea t`rzie —
Cu iarba merg alaturi =i-n graiul ei ascult
Ca a=a a fost =i altfel n-ar fi putut sa fie.
Tacut ma uit in fa\a =i deslu=esc carari
+i ziua ma saruta u=or =i se desparte —
Cu fruntea luminata de visu-acestei \ari
Tot mai departe-n zare ma duc, tot mai departe...“
Tipica pentru reveria baconskyana este poezia Iarna venind in care verbele cele mai frecvente sunt a trece, a pieri, a fugi, a se ascunde, a adormi, a despuia. Exista o triste\e, aici =i in celelalte poeme, dar exista =i o voluptate in triste\ea lucrurilor ce pier, in oboseala pe care o provoaca =oaptele ploii. Nu judecam bine poezia daca nu in\elegem atitudinea estetica implicata in aceasta progra matica solitudine. Baconsky este, in fond, un estet al melancoliei:
„Rotindu-se larg, zilele verii trecura —
Ca pasarea norii plutira, ca pasarea
Frunzele mari ale-ar\arului pierira pe v`nt —
Mladioasa ca trestia, ploaia
Pe c`mpuri negre umbla murmur`nd.
Ma uit in preajma iernii peste c`mpuri,
Caut in cea\a padurile care fug =i se-ascund —
C`nd adorm obosit aud =oaptele ploii =i cerbii,
Cerbii umbl`nd prin somnul meu profund.
Vine zapada undeva in zare,
Vad de departe aripa ei de sidef
Stralucind in amurguri t`rzii,
+i mun\ii se apropie de sate,
Plec`ndu-se tacu\i catre c`mpii.
+i-mi vin in g`nd toate faptele mele,
Am timp sa cuget lini=tit la toate —
Prin seara lunga se despoaie v`ntul,
+i drumuri multe zac necercetate“, un mandarin al triste\ii cu spiritul inalt =i demn, filozof intr-at`t
inc`t sa nu se simta prezen\a (stingheritoare) a filozofiei in poemul simplu =i clar in limbaj, totu=i nu at`t de simplu =i nici at`t de clar inc`t sa nu vedem umbra cuvintelor in vers, nimbul ce le
inso\e=te.
Volumul Fiul risipitor (1964) exprima =i desav`r=e=te aceste
insu=iri. E, neindoios, pentru aceasta faza elegiaca, cartea cea mai frumoasa a lui Baconsky =i una dintre cele mai substan\iale, sub raportul valorii, aparute dupa razboi. Este o regasire (in marea tradi\ie a poeziei moderne) =i o pregatire de plecare la propriu =i la figurat: un sentiment puternic al trecerii =i o dorin\a, abia per ceptibila, de a evada spre alta poezie. Fiul risipitor sta, p`na la un punct, sub semnul panismului blagian. Un peisaj specific, o melancolie de crepuscul, o bucurie ce nu atinge niciodata notele freneziei de a se risipi in natura =i, deasupra tuturor, o masura a g`ndurilor inalte. Anotimpul ales este iarna, dar mai des revine
in poeme toamna. Ceremonia inaltei melancolii se desfa=oara in
„t`rziul noiembrie“ =i tema ei fundamentala este extatica trecere.
Simbol multiplu: trecerea in alt anotimp, in alta v`rsta, pregatirea
inceata de moarte, splendorile frumuse\ii bolnave, voluptatea reintegrarii. Poetul i=i fixeaza acum un chip nu cu totul nou, dar mai pregnant. El este un visator de miazanoapte, un vechi pelerin exaltat de miraje, in spiritul lui este un vuiet neincetat =i o mare lini=te, fiin\a, cu alte vorbe, a contrastelor romantice, o fiin\a insa
in care sta de veghe luciditatea moderna. Emirul poarta toga de purpura a toamnei =i trece prin paduri incendiate de culori, =tiind ca la capatul drumului il a=teapta nerabdatoare moartea. Armele lui sunt sur`sul, nepasarea =i drumul, bucuria lui este sa se risipeasca in amurguri de toamna t`rzie. Poezia renun\a la alte orgolii, e simpla =i profunda, o jale demna in fa\a iremediabilului din univers:
„Multe, prea multe-am pierdut, prea mult am r`s =i prea mult am iubit nepasarea, doar uneori toamna parca-ar fi pl`ns cineva — nu mai =tiu daca eu sau Noiembrie.
Poate ca eu — sunt chiar sigur ca eu,
in acea-nvalma=eala de zile sunt multe cadavre.
Purificat in lumini ratacite =i-n flacari, fa\a mi-o intorc inainte.
Fiece ora ma schimba =i fiece pas ma apropie-n taina de cel ce voi fi totdeauna.
Cele din urma ramuri uscate-mi vor arde pierind
in incendiul amurgului.“
Jalea ia uneori forme eminesciene, ca in extraordinara Elegie a
III-a, unde se concentreaza mai multe mituri. Urmele trecerii vor fi pastrate de ierburi =i de paduri, amurgurile vor continua sa s`ngere sub puterea cuvintelor ramase. Darul lui Orfeu a fost preluat de calma =i profunda natura. Un pl`ns fara lacrimi, o resemnare m`ndra =i, totu=i, o durere neprefacuta trec prin versurile ce reint`lnesc, acum, ritmurile muzicii:
„Se vor intoarce frunzele-n paduri
=i vor zbura liliecii din cetate.
Ce-ai vrut sa c`n\i? Ce n-ai =tiut sa-nduri?
La geamul tau un alt drume\ va bate,
=i anii, iara=i, mai inal\i, mai duri, cu lebedele lor decapitate.
Copii straini cu capete de ingeri te vor urma pe strazi necunoscute.
Chiar adormit vei continua sa s`ngeri ca un amurg. Ascunse printre cute, cuvintele vor \ine loc de pl`ngeri,
=i pasarile, de zapezi trecute.
Ci poate iarba, poate numai iarba
i\i va purta nepotolita, oarba ta dragoste, de-at`tea ori tradata —
=i setea de lumina =i de v`nt vor povesti-o noaptea padurile c`nt`nd
=i nu vor ispravi-o niciodata.“
Sn toate poemele este vorba de un dor de lungi rataciri, de pregatiri de plecare, de o evadare spre marile aspre ale Nordului.
O lini=te ce se intemeiaza pe o fuga miraculoasa. Curioasa insis ten\a acestui sentiment la Baconsky, ambiguu simbol: o pregatire pentru o calatorie nedeslu=ita, o infiorare la g`ndul dispari\iei, dar
=i o mare placere de a se risipi (de a se incorpora) in materie. Poezia ezita intre mitul lui Orfeu =i mitul lui Narcis („Orfeu este arhetipul poetului eliberator =i creator. El stabile=te o ordine superioara in lume, o ordine fara represiune. Sn persoana lui, arta, libertatea =i cultura sunt asociate pentru totdeauna. Este poetul reinvierii, zeul care aduce lini=tea =i salvarea pacific`nd omul =i natura, nu prin for\a, ci prin c`ntec a...i. Via\a lui Narcis este aceea a frumuse\ii =i existen\a lui este o contempla\ie“, Marcuse: Eros =i civiliza\ie):
„celui iubit de femei, amintiri in amurg
ii vor pune un cearcan de aur, toamna va fi cea din urma vertebra a celui be\iv, iar mereu calatorului, marea ii va purta inima, ivind-o =i ascunz`nd-o de-a pururi ca pe-un atol. Numai mie, ce trec plin de pasari prin visele lor un destin de secanta mi-a dat darul drumului, drumului drag, care noaptea revine tatu`ndu-mi pe piept =i pe bra\e nelini=tea lui.
Numai mie soarta pelagica a celor du=i de timpuriu, de nu li se intoarce dec`t numele.“
Visatorul modern are gustul amurgurilor vaste =i e fericit de ploaie =i v`nt, el are o boala fara nume =i trece prin lume transfor m`nd totul in simboluri:
„Semnele mele se vor risipi ca urmele lasate-n zori pe plaja de-o pasare necunoscuta — marea le va fura-ntr-o noapte de Septembrie
=i n-au sa mai ram`na dec`t pagini duse de v`nt in calea tuturora, pagini purt`nd deasupra lor un nume tacut ca un simbol. Nu vor mai fi cei ce-ar fi vrut sa-mi ponegreasca via\a mai mult dec`t s-ar cuveni, sau al\ii ce-ar fi-ncercat s-o faca mai frumoasa, nu va mai ram`nea amprenta m`inii pe u=ile pe care le-am deschis sau mi-au ramas inchise totdeauna — nu vor mai starui dec`t copacii purt`nd spre Miazanoapte coaja arsa ca semn ca-mi rezemai odata fruntea de trunchiul lor. O, cine va mai =ti ca nu sunt numai c`ntecele singure, nascute din vazduh, din ploi, din pietre, ca mai demult a fost c`ndva =i-un om bolnav de-o boala stranie careia nimeni nu-i =tia leacul... Dar imi spun adesea ca poate e mai bine sa dispar.
Multe-am trait =i-am int`lnit destule pe care-a= vrea eu insumi sa le uit de n-ar fi prea t`rziu. Tot ce-a fost rau
in via\a mea va judeca \ar`na
=i viscolul — iar tot ce-a fost mai bun demult e-n voi“.
Traie=te mereu la rasp`ntia timpului, bate cararile durerii, e
invins, dar nu rapus, pleaca din lume =i se intoarce purtat pe scut,
in tot ce face =i in tot ce este se manifesta un trist destin: „o dure roasa =i cruda risipire“. Poetul vorbe=te acum la persoana a doua singular: o distan\are de sine, o privire de sus a existen\ialului, o voin\a de contempla\ie in versuri de o stravezie melancolie:
„Tu trebuie sa ui\i ce-ai fost, ce e=ti — semnul durerii singur va ram`ne.
Numele tau il va purta amurgul, sur`sul tau il va purta c`mpia.
Lasa-\i dormind =i ploile t`rzii, noaptea pe cea\a du-te fara urma — desprinde-te tacut de l`nga cheiuri
=i pleaca-n larg. Cu pleoape ro=ii farul va mai clipi un timp =i, monoton, fluxul va linge plajele-adormite,
=i pescaru=ii vor striga in zori, dar tu pe noul drum vei fi departe.
Nu regreta, caci g`ndurile bune te vor urma =i iarba ca o umbra te va-nso\i — va fi destul un semn sa-i faci, ca sa rasara l`nga tine.“
Exista, de altfel, un motiv al straveziului in poezia din Fiul risipitor, urmat de motivul purpurei =i al turnului gotic. Pe acesta din urma l-am putea pune in legatura cu inten\ia, mai generala, a imaginarului de a evada spre Nord. Esen\iala ram`ne insa in poemele din care a pierit orice ton declamator =i discursiv tema ciudatei evaziuni: o calatorie extatica =i o dispari\ie lenta. Univer sul fizic sta sub puterea aceleia=i treceri, lucrurile traiesc sub regimul aceleia=i melancolii. Nu exista nici o agresivitate, nici un viol al materiei. Spiritul se odihne=te, inaintea marii plecari, intr un spa\iu orfic trecut deja (=i aici apare elementul tragic) in amintire. Panismul lui Blaga int`lne=te in chip nea=teptat elegia eminesciana, sunetul jalnic de corn. Sntre aceste doua r`uri de melancolie lirica sta ascuns orgoliul poetului modern. Trecerea este o noua intrupare, lucrurile se lasa patrunse =i intemeiate de c`ntec. Tema biblica a de=ertaciunii, reunita cu tema villonesca a regretului in fa\a timpului care se destrama, capata la A.E.
Baconsky un accent de fervoare stranie. L`nga suferin\a este mereu masura ’naltelor g`nduri:
„Unde s-au dus cuvintele pe care le-am rostit,
Melodioasele vorbe de dragoste unde-au putut sa dispara,
+i unde-au pierit sibilinele =oapte de taina =i rugile mele
+i cuvintele care-mi purtara spre oameni durerile-ad`nci.
Unde s-au dus cuvintele c`nd strigam: O, frumuse\e neasemuita!
+i vorbele negre de ura adresate du=manului —
Unde-au zburat cele de bucurie salbatica — unde-s uimirile
Stravezii =i albastre ca zveltele flori de iris.
Unde s-au dus potolitele vorbe care-mi spuneau indoiala =i teama
+i unde-i amarul repro= =i superbul cuv`nt al trufiei
+i vorba de lauda urm`ndu-te ca o trena de aur
+i singuraticul da sau nu dupa mari =i-ndelungi ezitari.
Unde s-au dus cuvintele spuse cu grai sau in g`nd mie insumi
+i unde-i pustiul delir din trecutele ceasuri de febra —
+i \ipatul =i blestemul =i-nduio=area =i tristul oftat
Dupa care se-a=terne din nou fumuria tacere.
Unde-au pierit toate-acestea =i altele-n =ir fara numar…
V`ntul in zbor le-a purtat inal\`ndu-se — v`ntul le-a dus in azur,
V`ntul =i spicul omatului, v`ntul =i c`ntecul cucului
Sus in azur, in tacutul azur.“
Sn Cadavre in vid (1969) =i Corabia lui Sebastian (volum postum), lirismul reflexiv =i elegiac al lui A.E. Baconsky se mai schimba o data. Impresia este, la inceput, ca poetul baude lairizeaza. E vorba (in Cadavre in vid) de schelete, de hoituri, de osuarii devastate, de viermi =i de carnea ce putreze=te sub puterea unei for\e nevazute. Materia este in stare de disolu\ie =i orice lucru poarta un cadavru la bord. Poezia nu mai pune nimburi, poezia consemneaza un dezastru. Influen\a neoexpresionismului german este evidenta. Dar decisiva pentru stilul poeziei este evolu\ia poetului trecut in alta v`rsta morala. Dintr-o natura orfica el plonjeaza intr-o teribila criza.
Toate poemele au, de fapt, o unica obsesie, =i aceasta este senza\ia de gol (de gol metafizic), de degradare =i complicitate.
Nota existen\iala este dominanta, versurile exprima o con=tiin\a terorizata de ideea mor\ii =i o sensibilitate ce inregistreaza bataile inimii bolnave a lucrurilor. Snsa aceasta senza\ie de pieire nu ia nici calea poemului filozofic (ca la Blaga), nici pe aceea a poemului romantic cu largi viziuni escatologice. Genul in care se ilustreaza
A. E. Baconsky este mica poema meditativa, concentrata in jurul unei sugestii unice. Iata pe aceea de claustrare, de rupere a coeren\ei universale, sugestia spiritului care i=i intoarce cu vehe menta resemnare fa\a de la priveli=tile istoriei:
„Am voit sa ard, sa inal\, sa iubesc, sa dar`m, am voit sa pl`ng, sa lupt, sa ucid — e oare o \ara, un timp, un tar`m?... un zid pretutindeni, un zid.
Voi pleca deci las`nd mo=tenire o lunga trena de s`nge, de zgura, de fum — pu\inii ce vor putea sa ma ajunga poarta stigmatul meu de pe acum.
Otravi\i-va carnea! Din hoitul imbalsamat nici spic, nici floare, nici salcie nu da! iata se-aude istoria url`nd departat — cine are urechi de auzit, sa auda!...“
Aici =i in alte poeme, A. E. Baconsky vizeaza o anumita violen\a a istoriei =i exprima in chipul cel mai discret un sentiment al timpului care complica adesea no\iunile cele mai limpezi. Tradato rul nu se mai deosebe=te de cel tradat =i in intuneric ei se
imbra\i=eaza. Mor\ii nu se mai aleg de cei vii =i nimeni nu =tie cine mai este in via\a, intr-at`t lucrarea mor\ii spore=te, timpul degradeaza (Snmorm`ntare). Dintr-un fluviu ies =apte hiene grase
=i =apte hiene slabe, hulpave, dornice de cadavre, =i poetul implora zeul hienelor sa coboare duhul fetid in lucruri pentru a inmul\i, astfel, numarul cadavrelor necesare (Invocare pestilen\iala). Sunt,
in Cadavre in vid, viziuni =i mai negre. Eros agonizeaza, nimfele au devenit scheletice, insa priveli=tea acestui dezastru nu mai rane=te ochiul obi=nuit cu semnele agoniei. Semin\ele sunt, tot a=a, bolnave =i, ca intr-o parabola a apocalipsului, ele cad pe intin deri negre =i sterpe (Martie falsul). Cuvintele se leapada de sensul lor pur, inocent, obiectele sufera de un fel de rau necunoscut.
Poetul solicita, cu oarecare pedantism de carturar dezamagit, moartea, pentru a grabi o noua na=tere:
„Sn tacutul, in marele r`u, cu aripile moarte m-a= duce —
in tacutul, cernitul dom al padurii.
Cine ma pl`nge? Steaua
i=i cauta singura chipul — poate ca pl`ng ursitoarele, poate ciulinii.
Poate ca-n trunchiuri gravide, eu insumi, in trunchiuri de salcie pl`ng a=tept`ndu-mi cealalta na=tere.“
Sn spatele acestor decoruri, uniform dezolante, se simte o experien\a morala dramatica, =i aceasta nutre=te, in fapt, lirismul substan\ial al lui Baconsky. Spiritul prive=te cu un ochi resemnat violen\a =i confuzia ce s-au instalat =i in lumea minerala. Cuvintele s-au =ters, sensurile s-au rasturnat, o m`na istea\a, diabolica organizeaza via\a a rebours. Calaul a devenit victima =i victima calau:
„Aici e la fel de trist, de stupid, de zadarnic, nu mai ai nici pe cine ucide
=i nici de cine sa fii ucis.“
Sn biserica goala predica fara incetare un glas inregistrat pe o banda de magnetofon (Aleluia). Nimic n-a rezistat in puritatea ini\iala =i poetul e un pelerin printre h`rci =i ruine. Un ultim c`ntec
— de moarte — aduce o nota mai senina de iubire de amurguri:
„Nu-\i fie teama de-amurg, nu-\i fie teama de-un sf`r=it ru=inos, de o stingere trista — ploi nevazute nu te vor sugruma niciodata — dormi =i viseaza un palo= de ghea\a.
Capete negre i\i vor pava ultimul drum, dormi =i viseaza siluete lungi de asce\i, dormi =i viseaza necunoscutul ritual dupa care \ar`na te va investi cu armele cavalerilor ei.
Dormi =i viseaza stravechile mituri, aura lor, nu-\i fie teama — una din umbrele tale de pe acum trece Styxul, cea\a coboara — dormi =i viseaza un palo= de ghea\a.“
Moartea este, aici, o eliberare, viermii — umbl`nd prin ochi
— vor extrage din ei triste\ea, =i luna va lumina ultima masca a unui cavaler fantomatic. Sn Cadavre in vid, poetul poarta cu obstina\ie o cocarda neagra, satanica la pieptul largii lui pelerine.
Poemele din Corabia lui Sebastian sunt scrise in doua registre: unul, prozaic, realistic, cuprinde fragmente dintr-un jurnal euro pean (poetul a stat o vreme in Berlinul occidental), altul, liric, imaginar, pornind de la acelea=i fapte, proiecteaza o calatorie fabuloasa intr-o lume ce se prabu=e=te in propria-i opulen\a =i mediocritate. Poezie dura, sarcastica, voit a-poetica (formal), nutrita de o teribila con=tiin\a a vidului =i a disimetriilor, dislocari lor in lumea din afara. Sntre cele doua registre privirea se plimba posomor`ta, fara iluzii. Un ochi observa necru\ator o lume ce se computerizeaza progresiv, celalalt duce impresia mai departe =i o pune in rela\ie cu o sensibilitate deja pregatita, dezabuzata, scep tica la modul livresc. Competi\ia dintre cele doua priviri este tran =ata indiscutabil in favoarea poeziei. Jurnalul realistic avea nevoie de mai multa carne epica. Este prea abstract, de=i nu lipsit de distinc\ie intelectuala =i de o remarcabila cruzime, uneori, a obser va\iei. Poezia este prin natura ei, mai abstracta, =i natura devine la A. E. Baconsky un stil de a conceptualiza impresiile, starile de spirit. El se implica =i se indeparteaza concomitent din poemul
impiedicat astfel sa capete o nota prea confesiva. Este secretul lui
A. E. Baconsky de a \ine un just echilibru intre doua for\e ale sensi bilita\ii sale: una ce cade in concret, alta care evadeaza din concret
=i cauta aerul marilor concepte filozofice. A ridica la puterea intelectuala a lirei inseamna, in cazul lui, o fuga de determinarile prea pronun\ate, a trage realul, intimul, perceptibilul in zona ima teriala a legilor.
Noua este in Corabia lui Sebastian oboseala de cultura, mai insistent este sentimentul de neincredere in cuvinte. Cuvintele, nu cuv`ntul. Civiliza\ia pe care o observa cu ochi necru\ator poetul este, inainte de orice, o civiliza\ie a cuvintelor. O logocra\ie care agreseaza g`ndirea =i intimideaza poezia. Cuvintele putrezesc pe trotuarele marelui ora= in timp ce fal=ii profe\i hirotonisesc pe tinerii care au pierdut sentimentul valorilor. O tema eseistica tradusa in limbajul incisiv abstract al unei poezii care indepar teaza, programatic, limbajul figurat, fara a reu=i intru totul:
„Ploua =i suntem mereu mai ur`\i
=i c`ntecul at`rna in a=teptarea spadei ce nu mai cade crengile dic\ionarului goale int`mpina v`ntul baltic
=i arunca boneta de c`rpa ro=ie aga\ata zilnic de falsul Hugo — mai departe Guevara cu barba lui mare =i neagra =i profetul din India fagaduind regenerarea prin spirit a trupului
=i noul poet salutat cu entuziasm de profesorul
(nu prea batr`n) care hirotonise=te pe tineri
=i ratatul be\iv strig`nd in bodega aless weg, abgespielt...
in timp ce v`ntul matura totul =i noaptea se-apropie calc`nd peste filele ude ale celebrului hebdomadar iar in bal\ile luminate danseaza obiectele... o, e t`rziu
=i nu vom mai izbuti sa cre=tem, imbatr`nim adolescen\i =i copii. Doamne, mai da-ne o luna, macar o luna de vara... hai sa strigam, sa invadam strazile, hai sa scriem un poem electronic, un poem Siemens, hai sa ne str`ngem laolalta cu to\ii fac`nd zid impotriva zidului, sa ucidem cu pietre primii copii cazu\i, sa flambam cuvintele ce putrezesc pe trotuare, hai sa asanam ploaia sau... nu mai =tiu... lasa\i-ma-n pace, numara\i-va singuri vertebrele, stinge\i lumina, mi-e somn... ploua =i batr`nele literaturi europene sunt pline de apa...“
Neincrederea in cuvinte duce la neincrederea in literatura. A.
E. Baconsky a devenit un moralist neindurator, exasperat de ceea ce el nume=te, intr-un loc, „macelul demagogic“. Obiectele =i cuvintele, intr-o egala, intolerabila proliferare, il terorizeaza.
Moralistul observa cu nelini=te cum „mareea consumului“ atinge =i cultura. Au aparut poemele pneumatice, poemul—Laser, versul cinetic tiparit pe o cravata de c`rpa, versul concret scris pe placi de plexiglas,
in fine, o intreaga industrie a cuvintelor este pusa pe picioare, cu concursul =i in entuziasmul arti=tilor dezgusta\i de vechea retorica.
A. E. Baconsky, care a negat totdeauna tradi\ionalismul desuet =i a radicalizat versul (prin de-metaforizarea limbajului) prive=te acum cu un ochi c`t se poate de sceptic exhibarea prostului gust, ofensiva falsei avangarde artistice. O Ars antipoetica este, in stilul sau abstract sarcastic, un pamflet liric, vehement cu raceala:
„A scrie cu tar`\e de lemn a scrie cu fiare vechi cu buca\i de plexiglas cu obiecte concrete a scrie pe cutiile goale in care se ambaleaza aparate electrice, pe benzi de magnetofon uzate a scrie in relief cu sunetele modulatorului fixate pe ecrane metalice — alb, a scrie alb poeme sortite consumului purt`nd seria anul =i marca, poeme perfect func\ionale care nu se citesc ci se consuma cotidian, poeme =i-a=a-mai-departe, poeme in U =i in O din tabla galvanizata st`nd pe suport tubular
in timp ce mecanismul cinetic dozeaza efectul consoanele inoxidabile i=i schimba direc\ia ritmului — a scrie cu piese de schimb =i cu literatura documentara anexata in elegante plicuri de plastic a scrie a nu scrie a reproduce a fi reprodus experiment —
THALIA muza a crematoriilor-altare unde se ard reziduurile industriei moderne, danseaza cu poemul pneumatic ultimul dans.“
A. E. Baconsky marturise=te ca intr-o lume a obiectelor artificiale nu mai cunoa=te c`ntecul lucrurilor. Poezia nu mai c`nta omul =i armele lui, ci omul =i produsele sale. Locul armelor este luat de aparate, iar lucrurile frumoase imbatr`nesc =i putrezesc in labele paroase ale timpului (Tristul excelsior). Obiectele acapareaza via\a individului, omul traie=te in ritmul unui cosmos artificial, consum`nd innebunit de spaima produsele sale. Zeii au murit =i poezia duce dorul purita\ilor ini\iale:
„La ce bun aceasta mi=care aceasta nebunie in cerc aceasta incle=tare?
Preo\ii no=tri spun ca suntem ferici\i, al\ii ne pl`ng de=i privesc lacom spre boga\iile noastre — dar toate acestea nu sunt dec`t gunoi verbal de imprimat pe epiderma de h`rtie a veacului. Noi a=teptam cu toate ca singuri nu mai =tim ce. Pe poduri suspendate stam scuip`nd in apa propria noastra imagine.“
Un „v`nt acherontic“, o grea\a de consisten\a artificiala a obiectelor =i o vie, irepresibila senza\ie de gol interior trec prin aceste poeme intristate, scrise fara patetism, cu un sentiment de nega\ie obosita. Nu sunt cele mai bune versuri ale lui A. E.
Baconsky. C`teva sunt, totu=i, revelatorii pentru ultima (din neferi cire) experien\a a poetului. Sncerc sa descopar in poemele sale acea nota premonitorie pe care suntem inclina\i s-o banuim ca exista totdeauna in ultimele manuscrise ale unui creator. A. E.
Baconsky nu-=i scruteaza, aici, destinul in oglinda timpului. Mai pline de semne nelini=titoare erau poemele mai vechi. Sn Corabia lui Sebastian via\a interioara este ea insa=i acaparata, agresata de civiliza\ia obiectelor =i a cuvintelor. „Daca vrei totu=i sa spui ceva inva\a sa urli“ — scrie poetul intr-un loc. Urletul lui este
inghe\at in Corabia sa ultima, poezia continua sa traiasca in discre\ia nota\iei fumurii =i abstracte.
Un singur accent prevestitor imi pare a descoperi in Corabia lui Sebastian, intr-o nota\ie finala din jurnal:
„+i iata acum incep a ma intoarce. Sn mine insumi. Sn destinul meu. Sn steaua mea. Dar nu uita\i ca am fost unul dintre voi. +i ca dintre sufletele mele unul ram`ne cu voi plutind mai departe.
Cauta\i-l in oglinzile voastre somptuoase...“.
Este, in rezumat, o mica estetica a orgoliului =i a insingurarii artistului. Baconsky credea in superioritatea artei, poezia =i eseistica lui pu\in scor\oasa, culta in chip excesiv, insa profunda
=i originala, apara totdeauna imaginea creatorului solemn, esteti zant, senioral, pierdut in cerul marilor modele. El insu=i, ca om, trecea p`na de cur`nd printre noi ca un prin\ exilat, abstras =i melancolic, de o melancolie pu\in studiata, voievodala. Am avut sentimentul, citindu-l =i observ`ndu-l de la distan\a, ca poetul i=i construise un stil al personalita\ii =i se identificase, in cele din urma, in via\a =i poezie, cu el. A. E. Baconsky ram`ne prin modul de a fi =i de a scrie una dintre figurile cele mai originale ale litera turii postbelice.