q7b1bs
A. Hrisoverghi (1811—1837) e romantic mai mult in imaginea pe care si-au facut-o contemporanii despre el. “Educatia sa fu nenoro cirea — scrie C. Negruzzi. In cea mai frageda vrasta pierdu pe tatal sau. De abia incepu sa cunoasca lumea, si ea i se infatosa sub cele mai posomorate vapsele. A trebuit sa se lupte cu cursele sicanei si cu nedreptatile oamenilor; a trebuit sa bata la usa celor mari — el care nu stia ce este lingusirea si minciuna” etc. Fiind surprins in casa iubitei sale de catre sotul aceleia, Hrisoverghi ar fi sarit pe fereastra, ajungand jos “un cadavru care abia misca”. Sotul ultragiat, nu mai putin romantic, l-ar fi ridicat pe prostiri si l-ar fi ingrijit, inutil, in propria-i casa. Poetul muri insa de “oftica la maduva spinarii” si se pare ca scena zacerii in casa iubitei e scoasa din Antony de Al. Dumas, drama in 5 acte pe care o tradusese insuficient. Compunerea care a consacrat fata de contemporani numele lui Hrisoverghi este oda Ruinelor cetatii

Neamtu, replica dizgratioasa la Ruinurile Targovistii de Carlova:
Va iubesc, rasipuri sfinte, samn marirei stramosesti,
Zid vechi ce de p-al tau munte, inca patria-mi slavesti.
Poetul e un misogin sarcastic, cu veleitati de witz romantic si cu invectiva ridicula:
Te hlizesti, nelegiuito, si iti bati chiar joc de mine,
Dar gandeste ca cutitul poate fi si pentru tine.