Ion Luca Caragiale x6v6vp

Ni\a Ghi\escu este un caligraf perfect, cu perspective stralucite
in cariera de con\opist. Foarte sigur de sine, se prezinta la mai multe concursuri pentru ocuparea unui post, insa nu reu=e=te din cauza ca nu are o scrisoare de recomandare din partea unei persoane influente. Tanarul se hotarase sa renun\e, dar ironia soartei il face sa reu=easca tocmai atunci cand se a=tepta mai pu\in. Se prezentase la un ultim concurs numai =i numai spre a da o mana de ajutor amicului =i fostului sau coleg Ghi\a Ni\escu, omul cu cel mai urat scris din lume. Se invoise adica sa semneze cu numele lui Ghi\a proba sa, in timp ce amicul urma sa procedeze viceversa. Amicul Ghi\a mai are pe deasupra =i o scrisoare de recomandare, care insa va produce toata incurcatura.
Arta prozatorului atinge =i aici una din culmile ei. Mai intai vine alegerea numelor personajelor, facuta cu dubla inten\ie:
Ni\a Ghi\escu =i Ghi\a Ni\escu sunt nume dintre cele mai banale, de viitori mici slujba=i, ca pentru a sugera unanimitatea cazurilor; in al doilea rand, dispunerea lor poate provoca grave confuzii intre cele doua persoane, atat de diferite totu=i ca ta lent caligrafic. Aceasta se =i intampla, in final, cand pre=edintele comisiei de examinare declara reu=it pe... Ni\a =i este nevoit, pentru rectificare, sa scoata din buzunar scrisoarea de recomandare. Scena e de un mare umor:
„— In fine, errare humanum est... Sa vedem...
Si zicand acestea, a scos din buzunar un plic, pe care camaradul lui Ni\a il cuno=tea bine, =i din plic a tras o scrisorica; s-a uitat pe ea cu bagare de seama =i, cu tonul mult mai bland, zambind:
— Stii ca ai dreptate dumneata?... A=a e!... Vezi?... confunda sem... In adevar a reu=it d. Ghi\a Ni\escu.“
„Caracterele“ (daca se poate vorbi in cazul de fa\a de a=a ceva) sunt, a=a cum cere tehnica schi\ei, trasate foarte sumar, dar =i foarte precis, energic. Cei doi protagoni=ti nu se deosebesc unul de altul decat prin talentul caligrafic. Individualizarea se face cu maxima economie, pe o singura latura, anume spre a conferi in rest o larga putere de cuprindere tipologica. Satira la adresa nepotismului i=i atinge \inta pentru ca, estetice=te, se creeaza certitudinea ca procedeul scrisorilor de recomandare era a=a de raspandit, incat „triumful talentului“ era imposibil.

Daca insa, in cazul de fa\a, =i numai pentru o clipa, talentul lui
Ni\a a triumfat, aceasta s-a intamplat datorita unei incurcaturi de nume =i atat.
Nara\iunea, dispusa intr-un singur plan, pastreaza vagul temporal =i spa\ial, ceea ce serve=te din plin tipologia larga a personajelor =i a intamplarii. De aceea inceputul adopta for mula stilistica generalizatoare a basmului (in ciuda faptului ca schi\a in chestiune nu are nici o legatura cu aceasta specie folclorica). „Au fost odata-ntr-o =coala de provincie doi buni camarazi — Ni\a Ghi\escu =i Ghi\a Ni\escu etc.“. Si mai incolo:
„A=a, ispravind clasele primare, s-au despar\it cei doi camarazi ca sa mearga fiecare dupa norocul lui“. Inainte de a pleca in lume, Ni\a asculta sfaturile dascalului sau, formulate batrane=te:
„— Fatul meu, tu parin\i n-ai, carte multa nu \i-e dat sa-nve\i, ca nu prea e=ti de=tept, sluga nu te po\i face, ca e=ti lene=... \i-a dat =i \ie Dumnezeu un dar: ai icoana la scris; \ie cu condeiul
\i-e dat sa te hrane=ti.“ La Bucure=ti, cei doi se intalnesc, cum se
intampla in orice poveste..., adica prin jocul hazardului, pentru rotunjimea istorisirii, altfel spus.
In vederea conciziunii numai, primul examen al nefericitului
Ni\a este descris ceva mai pe larg. Celelalte sunt trecute in revista
in fuga, prin cunoscutele procedee iterative, ca =i la Creanga, repetatele iar, =i etc., care introduc propozi\ii scurte, de cele mai multe ori eliptice de predicat:
„In adevar, peste cateva luni, se ivesc doua locuri la alt minister.
Ni\a nu lipse=te a se infiin\a. Si iar mul\ime de concuren\i, iar comisiune, iar dictare, iar formalita\ile obicinuite, =i a doua zi iar nu se afla intre cele doua numiri numele lui Ni\a Ghi\escu.“
Dupa fiecare e=ec nenorocosul fara scrisoare de recomandare exclama invariabil: — „Si ce frumos scrisesem, domnule!“ =i de fiecare data ii e dat sa auda ve=nicul sfat destinat tinerilor:
„Rabdare, tanarule! n-a intrat vremea in sac...“ Relatarea devine din ce in ce mai stereotipa =i mai seaca. Impresia e ca chiar povestitorul s-a saturat sa repete acelea=i fraze. O face insa pentru ca de fiecare data evenimentele se succed absolut la fel.
Tribula\iile postulantului fara noroc =i fara... scrisoare de recomandare devin un mic co=mar.
„Si s-au ivit, pe rand, locuri inca la patru ministere, =i s-au \inut concursuri, =i d. Ni\a Ghi\escu a luat parte la fiecare concurs =i, dupa fiecare rezultat de concurs, concurentul nostru a zis, din ce in ce mai mahnit:
— Si ce frumos scrisesem, domnule!
— Nu despera, tanarule! a mai ramas inca un minister...“
Aceste repetari de situa\ii, mai mult sau mai pu\in identice, sunt menite sa puna la grea incercare increderea in via\a =i in for\ele sale personale a perfectului caligraf Ni\a Ghi\escu.
Trebuie insa numaidecat remarcat ca lucrul, daca se poate
intampla, ipotetic, nu e lasat sa se stravada din comportamentul personajului. Mai mult inca — =i aici sta marea arta a deta=arii ironiei lui Caragiale — , insu=i naratorul nu are aerul a se minuna de insuccesele lui Ni\a. Ori ca el, povestitorul, nu dore=te a-=i asuma decat stricta relatare obiectiva a cazului =i mimeaza un soi de naivitate fa\a de asemenea mizerii sociale; ori ca, dimpotriva, in ceea ce-l prive=te este pe deplin edificat in legatura cu faptul ca in \ara romaneasca nici un fel de post din administra\ie, oricat de modest, nu putea fi ocupat fara proptele; talentul, capacitatea profesionala a postulantului aparand drept ni=te mofturi in ochii responsabililor de resorturi. A=a stand lucrurile, sarcina judeca\ilor de participare — ca sa le numim a=a — cade cu totul in seama cititorului. E treaba acestuia sa se indigneze, sa condamne, ori numai sa se amuze cu filozofie, de la caz la caz, in func\ie de temperament, de con=tiin\a ceta\eneasca =i celelalte.
Considera\ii de aceasta natura facem nu numai spre a adanci, cum se spune, mesajul scrisului lui Caragiale, dar =i pentru a demonstra ca relatarea seaca, stereotipa a cutarui sau cutarui moment din desfa=urarea intamplarii acesteia banale se constituie intr-un fel de scara ce urca spre un punct culminant al nara\iunii. Acest punct culminant, altfel spus poanta, constituie o surpriza: chiar =i pentru cititorul cel mai avizat al lui Caragiale. Caci nu se intampla, a=a cum ne-am fi a=teptat (=i, in definitiv, a=a cum ar fi lasat sa se vada orice alt autor de schi\e satirico-umoristice), ca prostul caligraf
Ghi\a sa reu=easca la examen, in dauna talentatului Ni\a. Pentru o clipa, talentul triumfa =i Ni\a e declarat admis, de=i numele lui figura pe lucrarea cu scrisul ur`t, sau mai degraba tocmai pentru aceea! Cititorul este liber acum sa-=i inchipuie orice.
Confuzia de nume, aproape imposibil de evitat, a facut pe pre=edintele comisiei de examinare sa se ghideze numai =i numai dupa calitatea scrisului, sa acorde adica reu=ita celui cu scrisul ur`t, ne=tiind de in\elegerea dintre cei doi amici. De la acest punct culminant, finalul schi\ei coboara brusc, asemenea unei cortine de teatru, lucru obi=nuit la aproape toate scrierile de acest gen ale lui Caragiale.
Dupa cum spune el insu=i in Cateva pareri, lui Caragiale nu-i place ceea ce se nume=te analiza psihologica, digresiunile minu\ioase care sa relateze ce se poate intampla in sufletul eroilor. Si totu=i psihologia apare din chiar relatarea neutra a autorului, prin ironia abia sim\ita =i mai ales prin modul cum este imitata gandirea =i vorbirea personajelor. Procedeul este acela al a=a-numitului stil indirect liber. La inceputul povestirii, bunaoara, caligraful este numit pur =i simplu Ni\a; dar dupa trecerea lui prin examenele =tiute, in vederea ocuparii posturilor la care aspira, personajul devine d. Ni\a, mai oficial, mai rece
=i mai distant. In fine, vorbind de pregatirea pentru ultimul concurs al lui Ni\a, ironia caragialiana se strecoara imperceptibil, in chipul cum naratorul intra in anume detalii tehnice =i profesionale, vazute cu ochiul eroului:
„S-a pus d. Ni\a pe branci, in a=teptarea concursului, sa-=i faca mana, exercitandu-se in fiecare zi, pe hartie velina, la fel de fel de scriituri — engleze, italice, gotice, batarde, ronde, majuscule, minus cule =cl. . . in fel de fel de marimi, de doi centimetri pana la un milimetru,
=i cu =i fara transparent“.
Ceea ce ar trebui neaparat sa mai remarcam este ingenioasa punere in scena pe care creatorul comediilor o aplica cu consecven\a =i in schi\e. Eroii vorbesc =i se mi=ca cu totul liber, ca intr-o mica piesa de teatru. Oralitatea este perfecta =i replicile nu mai au nevoie de indica\ii regizorale, pentru ca tonul =i gesturile personajelor se pot deduce din subtext. Iata un frag ment de dialog:
„— Tu? la concursul de maine? a zis pufnind de ras Ni\a.
— Da, eu...
— La concursul de maine?
— Ei! da... la concursul de maine.
— Da’ tu =tii pentru ce loc e concurs, Ghi\a?
— Nu...
— Pentru un loc de perfect caligraf, amice Ghi\ica!
— Apoi... daca mi-a ordonat ministrul sa merg... se poate?
— Apoi, ma prezent =i eu, Ghi\a.
— Bine, prezenta-te =i tu.
— Cu mine! la caligrafie, Ghi\ica?
— Cu tine, la caligrafie... Eu =tiu ce mi-a ordonat ministrul.
— Bine!“
Tonul replicilor este dat de anume repeti\ii, cum ar fi propozi\ia „La concursul de maine?“ Ni\a o pronun\a violent, cu mirare, dar =i cu indignare interogativa, pentru ca i se pare de necrezut cum ar fi cu putin\a o intrecere intre el =i cel mai prost caligraf din clasa; Ghi\a o repeta potolit, afirmativ, jenat de pozi\ia amicului, dar sigur pe „ordinul“ ministrului. In acela=i sens merge =i suita apelativelor Ghi\a, amice Ghi\a =i in fine
Ghi\ica. Ultimul, un dublu diminutiv, are sensul unei amenin\ari, cu subtextul: „Lasa ca \i-arat eu \ie, iubitule!“