Ca in orice balada, actiunea este simpla, lineara, deoarece nu se afla in centrul atentiei, accentul cazand pe personajul principal pozitiv. e8u20uv
Expozitiunea aduce in fata ochilor cititorului un spatiu geografic romanesc fara nume: „La poalele muntelui, / Muntelui Plesuvului / Pe campia verde-intinsa / Si de cetine coprinsa”
Timpul este si el vag, semn ca astfel de fapte s-au putut petrece oricand in Evul Mediu romanesc: campia verde ar sugera primavara, iar faptele vin sa confirme acest anotimp.
Avand un ragaz, haiducul Toma Alimos sade „tolanit si cu murgul priponit” alaturi. Dorinta lui este a inchina cu un om, satul de viata de pribegie si plina de pericole.
El aduce un omagiu naturii (copacilor, armelor) care i-a fost singura familie, dar tanjeste dupa o prezenta omeneasca. Asistam, deci, la un ritual inchinat vinului intr-un monolog liric, ce exprima contopirea haiducului cu natura.
Padurea, personificata, ii raspunde prevestind urmarea: „se cutremura”.
Ghinionul face ca cel care apare sa fie chiar „stapanul mosiilor / si domnul campiilor”, boierul Manea.
Desfasurarea actiunii:
Boierul, furios, cere socoteala haiducului pentru calcarea mosiilor, pentru alte pagube, imaginare, disproportionate, cerand drept vama murgul acestuia, care-i era lui Toma ca un frate. Haiducul ii propune sa bea cu el un paharel, dupa care vor analiza situatia si va plati pagubele. Boierul se preface ca accepta, dar cu o mana ia plosca, iar cu cealalta il injunghie miseleste.
Punctul culminant este momentul justitiar, care-l ridica pe haiduc la dimensiunile unui erou fabulos. Haiducul isi aduna ultimele puteri, isi incinge pantecele cu braul si pleaca, in urmarirea boierului, calare si chiar zburand, ca in basme.
El il ajunge din urma pe las si ii taie capul, lasandu-l in tarana pentru ca, pe lumea cealalta sa nu-si gaseasca linistea.
Deznodamantul reprezinta un moment inaltator: dupa ce si-a amanat moartea, haiducul se pregateste pentru ea; simtindu-si sfarsitul aproape, Toma Alimos isi face testamentul pe care il incredinteaza calului. El cere sa fie inmormantat in natura, intr-o groapa sapata de cal cu piciorul si sa aiba bujori si busuioc „la cap si la picioare”.
Dupa ce il va ingropa, calul va merge la noul stapan, desemnat de Toma Alimos din randul celorlalti haiduci, transmitand, astfel, randuiala haiduciei. Glasul codrului devine un bocet cosmic.
Ca in orice balada, personajele sunt:
— putine (deoarece actiunea este simpla, lineara, menita sa puna in lumina personajele);
— prezentate in antiteza;
— reale si fantastice; umane si animaliere;
1) Toma Alimos este personajul principal pozitiv, construit, dupa modelul real al haiducului cunoscut sub acest nume in mod direct, inca de la inceput, precizandu-se conditia sociala si originea.
Portretul fizic al haiducului este unul specific idealului de frumusete masculina al poporului roman: suplu, tras prin inel, dar impozant „nalt la stat, cum se spune si in basme, cu ochii negri „ca mura campului”.
Portretul moral: Fiind reprezentantul poporului, el este coplesit de calitati dovedindu-se astfel simpatia populara fata de erou: Sfatos, comunicativ si destept: „mare /a sfat; foarte viteaz (asemanandu-se cu eroii pozitivi ai basmelor): „viteaz cum n-a mai stat — gradul superlativ absolut; ospitalier si sincer: „Pan-atuncea, mai fartate, / Da-ti mania la o parte / Si bea ici pe jumatate.”
De asemenea, el este infratit cu natura: pentru orice haiduc, natura este casa, mediul de viata, iar elementele naturii rudele lui. Copacii (si este mentionata varietatea acestora in semn de simpatie) ii sunt „fratiori de poteri ascunzatori”. Codrul reactioneaza omeneste: „se cutremura” intuind soarta haiducului, ii mangaie fruntea si-i saruta mana, iar armele ii sunt surori.
In natura a trait si in natura vrea sa fie inmormantat, simplu, direct in pamantul peste care s-a presarat „fanisor” (element al naturii), cu flori de camp la cap si la picioare. In final, natura il va primi la san si-i va veghea somnul ca o mama.
Dragostea pe care o are pentru calul lui este una deosebita, specific romaneasca: s-a constatat ca romanul considera animalele domestice o a doua familie, umanizandu-le.
El i se adreseaza calului cu diminutivele „murgutule” si „dragutule”, il gateste „cu pripoane de argint” si ii incredinteaza testamentul.
Toma este cumpatat, calculat, sustinand justitia dreapta:
„ce-am vazut / om mai vedea / ce-am facut / om judeca”
Toma promoveaza intelegerea intre oameni, prietenos: „...frate Mane.”
Personajul infaptuieste dreptatea: pedepseste un criminal si o face in numele unei stravechi etici populare, in numele unui cod cavaleresc.
El se inscrie, astfel, alaturi de Pintea, Corbea, Miu haiducul, in galeria eroilor justitiari. Pedepsind pe dusman, haiducul exclama cu satisfactia ceruta de-o fapta mare, de o judecata necesara si infaptuita;
„Ce-am gandit / am izbandit.”
Cu puteri supraomenesti, el isi aduna intestinele, isi lega strans rana cu braul, il urmareste pe boier si-l depaseste chiar, desi acesta fugise de mult timp.
In concluzie, Toma Alimos sintetizeaza cele mai alese insusiri ale poporului roman, luptand pentru infaptuirea dreptatii.
2) Manea este personajul principal negativ, construit dupa modelul boierului tipic, neagreat de popor.
Dispretul creatorului popular fata de tagma exploatatorului se vede din portretul fizic, caricatural, al boierului: „Manea / slutul / si uratul, / Manea / grosul / s-artagosul.”
Fiind reprezentantul exploatatorilor, el este coplesit, intentionat, de defecte: impulsiv, pus pe sfada: „si venea, mare, venea / cu parul lasat in vant / cu maciuca de pamant”.
Cauta pricini (imaginare de cearta) : „Am venit ca sa-mi dai seama / la sa-mi dai pe murgul vama.”
Are simtul proprietatii private foarte dezvoltat. Daca pentru haiduc, natura este casa, este locul drag unde traieste si unde vrea sa moara, pentru boier, natura este o avere personala, asa cum sugereaza dativul etic „mi-”: „Florile mi le-ai calcat / Livezi verzi mi-ai incurcat.”
Satul intreg este proprietatea lui: „Copile, mi-ai inselat”
Cu alte cuvinte, el nu apara natura pentru ea insasi, ci pentru a-si rotunji proprietatile.
Manea uraste pe haiduci: „Buna ziua, veriscane!”
Substantivul „veriscane” este format de la cuvantul de baza „var” cu sufixul augmentativ „-iscan.” Este stiut ca augmentativele te ajuta sa-ti exprimi dispretul, dezgustul, sila, repulsia fata de cineva.
Fiind las, el profita de neatentia haiducului si-l loveste miseleste, dupa care fuge: „vitejia, cu fuga”.
In concluzie, putem spune ca boierul este personajul care isi merita soarta.
3) Calul haiducului
In baladele si basmele populare, exista animale fantastice care vin in sprijinul eroului pozitiv.
Din diminutivul „murgutule” putem deduce ca acesta este un cal de culoare inchisa. Cert este faptul ca are puteri neobisnuite, pentru care se bucura de simpatia stapanului: el intelege graiul omenesc, are sentimente, ii indeplineste haiducului ultimele dorinte (testamentul), zboara, ajungandu-l pe boier si oferind haiducului o pozitie avantajoasa, incat acesta, dintr-o lovitura ii taie capul dusmanului.
Deoarece baladele populare se mai numesc si cantece batranesti, ele au o muzicalitate speciala, generata de versurile scurte si de rima, la care se adauga acompaniamentul instrumental. In balada „Toma Alimos”, versurile nu sunt grupate in strofe. intre momentele mari ale actiunii, sunt lasate spatii mai largi.
Versurile au masura de 7-8 silabe, iar rima pereche se impleteste cu monorima.
Lexicul este cel de baza, cu numerosi termeni populari si chiar regionali din partea de sud a tarii, de unde este culeasa varianta.
Se remarca prezenta a numeroase elemente vegetale (fagi, paltini, ulmi, brazi, busuioc, foicica) si geografice (campii, munti), in fapt elemente ale naturii, cu scopul de a evidentia legatura cu mediul inconjurator a omului din popor.
Impresionant este „discursul” haiducului, realizat in stil popular, cu numeroase forme inversate ale verbului, cu multe diminutive si exprimand stransa legatura cu natura, prin lantul de enumeratii ale elementelor acesteia: „— Inchinar-as si n-am cui! / Inchinar-as murgului, / murgului sireapului / dar mi-e murgul vita muta, / ma priveste si m-asculta, / n-are gura sa-mi raspunda! / Inchinar-as armelor, / armelor dragutelor / armelor surorilor, / dar si ele-s fiare reci, / prinse-n teci / de lemne seci. / Inchinar-oi codrilor, / ulmilor / si fagilor, / brazilor, / paltinilor, / ca-mi sunt mie fratiori, / De poteri ascunzatori; / de-oi muri, / m-or tot umbri, / cu frunza m-or invali, / Cu freamatul m-or jeli!”
Cele patru semne de exclamare redau trairea sufleteasca intensa a personajului, caci mai presus de ideea dragostei fata de natura, se desprinde cea a iubirii de oameni.
Ritmul trohaic, specific baladelor populare, sporeste atmosfera apasatoare si anunta tragismul mortii haiducului.