„Baltagul” este un roman, deci o specie literara epica si, ca atare, are un subiect bine conturat. Acest roman isi propune sa prezinte, in amanunt, drumul parcurs de o nevasta de oier din muntii Dornei, pentru descoperirea adevarului privind disparitia sotului.
In toate romanele, expozitiunea este mai ampla, deoarece actiunea este mai complicata, petrecuta in locuri diferite, intr-un timp indelungat si antreneaza multe personaje.
Personajul principal este Vitoria Lipan, prezentata inca de la inceput torcand pe prispa casei din Magura Tarcaului, pretext pentru ea de a putea gandi in voie la intarzierea neasteptata a sotului (Nechifor Lipan), plecat la Dorna, la inceputul toamnei, pentru a vinde oi (intriga).
Gandurile ei negre care o stapanesc de multa vreme ca si cosmarurile in care Nechifor Lipan aparea frecvent trecand calare o apa neagra, cu spatele catre ea, reprezinta intriga romanului: barbatul ei intarziase de mai multe ori, dar niciodata asa de mult ca acum (peste saptezeci de zile).
Femeia a cerut sfatul preotului, apoi vrajitoarei din sat si chiar a mers la manastirea Bistrita incercand sa afle dezlegarea obsesiei ca barbatul ei a murit. Dupa drumul la manastire, cand a avut senzatia ca icoana Maicii Domnului plange, ea a decis sa plece in cautarea celui disparut.
Desfasurarea actiunii este mai simpla decat in alte romane si poate fi impartita in patru mari secvente: asteptarea sotului, reconstituirea drumului acestuia, descoperirea osemintelor lui Nechifor Lipan intr-o prapastie, inmormantarea crestineasca si descoperirea adevarului, implicit pedepsirea ucigasilor. Desi nu plecase niciodata la un drum atat de lung, Vitoria Lipan a gandit toate amanuntele acestuia, incat a devansat autoritatile in gasirea faptasilor.
Si-a facut rost de bani de drum, vanzand produse domnului David, a batut baltag pentru Gheorghita, a mers la subprefect sa anunte disparitia sotului, dar nu a asteptat ca autoritatile sa-i rezolve problema.
A pornit la drum, voiniceste, urmand traseul sotului pana cand a descoperit cainele acestuia (Lupu), care a condus-o imediat la locul crimei.
Descoperirea cadavrului reprezinta punctul culminant al actiunii mai mult pentru cititor, deoarece in sufletul Vitoriei existase de la inceput certitudinea ca sotul ei nu mai este printre cei vii.
Cu mintea ascutita ca un brici de ceea ce aflase (doi oieri din preajma locului crimei prosperau vazand cu ochii), ea decide sa nu paraseasca meleagurile respective, pana cand nu afla adevarul.
Deznodamantul este amplu, ca in multe romane. Femeia organizeaza inmormantarea si conduce discutia in timpul praznicului, pana cand ucigasii se demasca.
Ei sunt pedepsiti (unul platind chiar cu moartea), iar femeia decide sa se intoarce acasa, ca sa reia treburile de unde le lasase, hotarata sa o aduca si pe Minodora sa vada locul unde a murit si se afla inmormantat parintele ei.
Caracteristicile unui roman :
— apartine genului epic: autorul isi exprima indirect sentimentele si gandurile prin intermediul actiunii si al personajelor;
— uneori capata accente lirice, (aparand confesiunea, discursul) si chiar dramatice;
Structura specifica:
• un prolog (introducere, explicatie, dedicatie);
• un epilog (concluzie, deznodamant);
• secvente epice, construite, de obicei, pe capitole/subcapitole, numerotate cu cifre romane si/sau cu titluri/subtitluri, ca unitati de constructie a scenei sau de legatura intre scene, uneori de factura cinematografica.
• scene (unitati compozitionale la nivelul constructiei de ansamblu) reprezentative pentru obiectivele artistice ale autorului;
• planuri (moduri de incadrare a subiectului), apropiate/departate, fixe/mobile, panoramice. Ca element de constructie a romanului, secventa cuprinde mai multe evenimente care se succed (intr-o ordine cu valoare simbolica).
Dimensiunea: unul, doua sau mai multe volume, uneori cu (sub)titluri diferite.
De exemplu, romanul „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu este o trilogie (alcatuit din trei volume cu subtitlurile „Hotarul nestatornic” (I), „Drumuri” (al II-lea) si „Intre vanturi” (al III-lea). Romanul „Ciresarii” al lui Constantin Chirita are cinci volume: „Cavalerii florii de cires” (I), „Castelul fetei in alb” (al II-lea), „Roata norocului” (al III-lea), „Aripi de zapada” (al IV-lea), si „Drum bun, ciresari!” (al V-lea).
• in general, compozitia este de mare intindere si infatiseaza tabloul de ansamblu al unei epoci, al unei societati (fresca);
Timpul:
— indelungat, zeci si sute de ani;
— cu valoare simbolica, adeseori;
— evenimential (al actiunii) care devine cadrul actiunii, definitoriu pentru natura scrierii: a) istorica/de epoca; b) de actualitate/moderna; c) de anticipatie;
— dateaza evenimentele:
— narativ (al povestirii propriu-zise), care:
• inregistreaza actiunea cronologic sau discontinuu (cu intoarceri in timp sau cu anticipari);
• reconstituie trairile personajelor (timp interior), intrerupand relatarea cronologica in favoarea celei subiective, in care timpul se dilata sau se contracta.
• da valoare simbolica unui eveniment sau tuturor.
Spatiul are, ca si timpul, valoare simbolica, sugerand conditia sociala a personajelor, preocuparile si aspiratiile acestora;
Spatiul-cadru corespunde timpului evenimential, focalizand actiunea; locuri diferite, numeroase, cuprinzatoare.
Actiunea de tip traditional: a) complicata (cu numar mare de personaje); b) ramificata printr-un conflict exterior (politic, social) sau interior (sufletesc); principal si altele secundare; c) gradata (inlantuie momentele subiectului in ordinea consacrata); d) densa (dinamica).
Personajele:
— numeroase, apartinand tuturor claselor (paturilor sociale) deci, o varietate de tipuri umane:
— principale / secundare / episodice;
— individuale / colective;
— simbolice;
— legendare (martori ai timpului lor si ai marilor valori spirituale).
— urmarite in evolutie.
Viziunea autorului asociaza/alterneaza modalitati narative diferite in functie de obiectivele artistice:
— intrepatrunderea modurilor de expunere:
— naratiunea (de tipuri diferite);
— descrierea, descrierea-cadru;
— pauza descriptiva (insertia descrierii intr-o, secventa cu un alt continut);
— monologul exterior si interior,
— dialogul.
Protagonistul / protagonistii are / au semnificatii complexe: a) in plan general-uman (sunt tipuri umane general-valabile); b) ca exponent al unei actiuni indepartate ca timp;
— problematica variata, care permite considerarea romanului apartinand unui / unor anumit tip / tipuri.
— constructia simetrica / asimetrica;
— alternanta, uneori a planurilor, prin tehnica contrapunctului (in literatura: dezvoltarea aceleiasi teme in medii si momente diferite, marcand semnificatia comuna a secventelor epice);
— „anularea” actiunii, in romanele de analiza (in special moderne) si inlocuirea cu „transe” din existenta cotidiana sau reducerea la strictul necesar, pentru evocarea vietii dinauntrul ei si surprinderea starilor sufletesti si a dinamicii sentimentelor.
Vocea naratorului este vocea din text care ii relateaza cititorului actiunea. In functie de pozitia adoptata de narator in raport cu textul se vorbeste despre urmatoarele tipuri de naratiune:
— la persoana a III-a, cand autorul se afla deasupra tuturor actiunilor, stie totul si ii povesteste si cititorului (este omniscient);
— la persoana I: autorul ia parte la actiune si povesteste cititorului ceea ce vede, aude si simte.
— impersonala: naratorul se ascunde in spatele personajelor, lasandu-le sa actioneze singure.
Momentele subiectului sunt prezentate amanuntit:
— expozitiunea este ampla si te introduce direct in existenta protagonistilor;
— intriga este reprezentata de un conflict principal si de mai multe secundare;
— actiunea nu evolueaza rapid spre deznodamant, ci cunoaste numeroase planuri, desfasurandu-se in locuri diferite si intr-un timp indelungat (este complexa).
„Miorita”
— comentariu literar —
In „Istoria literaturii romane”, criticul si istoricul literar George Calinescu a afirmat ca la baza literaturii romane stau patru mituri:
— mitul existentei pastorale a poporului roman („Miorita”);
— mitul estetic, conform caruia creatia, inclusiv cea artistica, trebuie sa aiba drept fundament o jertfa („Monastirea Argesului”);
— formarea poporului roman din romani si daci, prezentata figurat in („Traian si Dochia”);
— mitul erotic („Zburatorul”),
Balada populara „Miorita” a fost culeasa de Alecu Russo din muntii Vrancei in 1850 si data spre publicare lui Vasile Alecsandri, care a inclus-o in „Poezii poporale ale romanilor”, (1852).
Desi are in jur de 150 de ani vechime, ea circula si astazi, in peste 1400 de variante, atat ca balada populara, cat si ca bocet, cantec de leagan si colind, pe intreg cuprinsul tarii.
Balada populara este o specie a genului epic, in versuri negrupate in strofe, de mare intindere, cu o actiune simpla, lineara, menita sa aduca in prim-plan personajele, putine, dar prezentate in antiteza.
In cazul „Mioritei”, actiunea se desfasoara „Pe un picior de plai/ Pe-o gura de rai”, deci intr-un spatiu fantastic si in acelasi timp feeric (rai = paradis).
Momentul este unul atemporal. Un vesnic prezent, expresie a transhumantei (procesul de migratie a turmelor de oi, insotite de stapanii lor spre ses o data cu sorirea toamnei si inapoi la munte primavara), asa cum rezulta din verbul la indicativ prezent „se cobor” si din interjectia verbala „iata”.
Continutul (subiectul) este simplu: trei ciobani, reprezentand cele trei mari provincii romanesti (Moldova, Tara Romaneasca si Ardealul) si-au unit turmele pentru a ierna la campie.
Doi dintre ei (ungureanul si vranceanul) devin invidiosi pe moldovean si se hotarasc sa-l omoare, pe la apusul soarelui.
Se intampla, insa, ceva neasteptat: intre oile moldoveanului se afla una nazdravana (adica, cu puteri fantastice), care afla de existenta complotului si i-l dezvaluie stapanului.
Ea s-a manifestat deosebit timp de trei zile (a behait, s-a agitat, nu a mancat) pentru a atrage atentia stapanului si a-i putea expune pericolul ce il pandea.
Intre cioban si oaie are loc un dialog plin de afectiune, presarat cu numeroase diminutive, semn ca, pentru ea, stapanul este unicul cioban din lume, iar pentru el, ea este familia lui.
„— Miorita laie, / Laie, bucalaie, / De trei zile-ncoace / Gura nu-ti mai tace! / Ori iarba nu-ti place / Ori esti bolnavioara, / Draguta mioara? /
— Dragutule bace! / Da-ti oile-ncoace / La negru zavoi / Ca-i iarba de noi / si umbra de voi. / Stapane, stapane, / iti cheama s-un cane / Cel mai barbatesc / Si cel mai fratesc...”
Afland de posibilitatea mortii, ciobanul moldovean adopta o atitudine demna, senina, facandu-si, liric, testamentul.
Deci, desi balada este o specie epica, in „Miorita” partea cea mai intinsa (aproximativ 80 de versuri din cele 123) este una lirica, din care se deduce sufletul romanului.
Aceasta parte a baladei este de o mare frumusete si cuprinde urmatoarele motive:
— testamentul;
— alegoria moarte-nunta;
— maicuta batrana cautandu-si fiul.
In testament, ciobanul lasa cu limba de moarte sa fie ingropat in universul sau familiar, dand glas comuniunii omului din popor cu natura:
„Ca sa ma ingroape / Aice pe-aproape, / in strunga de oi / Sa fiu tot cu voi;/
In dosul stanii / Sa-mi aud canii; / Aste sa le spui / Iar la cap sa-mi pui /
Fluieras de fag / Mult zice cu drag! / Fluieras de os, / Mult zice duios! /
Fluieras de soc / Mult zice cu foc! / Vantul cand a bate / Prin ele-a razbate /
S-oile s-or strange / Pe mine m-or plange / Cu lacrimi de sange!”
Din continutul versurilor aflam conceptia romanului despre moarte: aceasta nu este decat o continuare a vietii, intr-un alt loc.
Ciobanul se arata cunoscator al traditiilor si obiceiurilor: celui care a murit nelumit i se organizeaza o inmormantare ca o nunta.
De aceea, mesajul lui catre toti cei care vor intreba de el este: „Sa le spui curat / Ca m-am insurat!”
Prezentarea ceremonialului nuptial apare, insa, inversat, la o lectura atenta: nunta nu este altceva decat alegoria mortii. Ciobanul se insoara „cu-a lumii mireasa” (nimeni alta decat moartea), la nunta lui a cazut o stea (simbolul mortii), iar prezenta simultana a celor doua corpuri cosmice sugereaza apocalipsa.
„Soarele si luna / Mi-au tinut cununa, / Brazi si paltinasi / i-am avut nuntasi /
Preoti, muntii mari, / Paseri, lautari, / Pasarele mii / Si stele faclii!”
Tot in partea testamentara, apar doua portrete, de o mare frumusete morala: al fiului, realizat de mama si-al mamei, creionat de fiu.
Cele doua portrete prezinta idealurile: de frumusete masculina (fiul) si de dragoste materna (mama), deci sunt tipice:
„Cine-a cunoscut / Cine mi-a vazut / Mandru ciobanel / Tras printr-un inel?/
Fetisoara lui, / Spuma laptelui; / Mustacioara lui, / Spicul graului; /
Perisorul lui, / Pana corbului; / Ochisorii lui, / Mura campului!”
„Maicuta batrana / Cu braul de lana, / Din ochi lacrimand, / Pe camp alergand, / Pe toti intreband / Si la toti zicand:”
Portretul fizic al tanarului este alcatuit dintr-o suita de metafore inspirate din elementele naturii in care a trait si unde vrea sa fie inmormantat. Cel al mamei este constituit preponderent din verbe la gerunziu care exprima o actiune continua, sugerand zbuciumul sufletesc al acesteia.
Balada „Miorita” a fost privita, inca de la aparitie, ca reprezentativa pentru spiritualitatea poporului nostru. Totusi, prin lipsa unei actiuni consistente, si mai ales a punctului culminant si a deznodamantului (nu stim ce s-a intamplat cu ciobanul moldovean!), ea a dat nastere unor interpretari contradictorii: „pesimistii” au considerat ca poporul roman este pasiv in fata mortii, ca si ciobanul mioritic; „optimistii” sustin ca, dimpotriva, poporul roman este un iubitor de viata, cu o atitudine activa in fata acesteia si a mortii: in balada, moartea nu este o certitudine, ci o posibilitate (o ipoteza): „De-a fi sa mor”.
Cea mai frumoasa interpretare a dat-o Mircea Eliade, in lucrarea „De la Zamolxe la Gingis-han” „romanul a avut mereu puterea sa-si transforme durerea intr-o creatie spirituala de mare elevatie”, deci felul in care tanarul cioban isi imagineaza inmormantarea nu este altceva decat reflectarea atitudinii sale in fata crudului destin.
Oglinda a sufletului romanesc, marturie peste veacuri despre geniul creator al poporului nostru, „Miorita” a reprezentat o permanenta sursa de inspiratie pentru literatura culta: romanul „Baltagul” al lui Mihail Sadoveanu, (care are ca moto chiar un vers din aceasta balada), sau poezia „Mai am un singur dor” a lui Mihai Eminescu, considerata de Garabet Ibraileanu „«Miorita» poetului.”