La sfarsitul secolului 18 si la inceputul lui 19, intelectualitatea romaneasca face o adevarata „criza” de constiinta europeana. Primele semne de soli- darizare spirituala cu civilizatia, cultura si istoria occidentala, cu ideile si valorile sale, cu stilul si conceptia sa de viata dateaza din aceasta epoca. Aspiratia de a pleca „inlauntru” -; cum se spunea pe atunci -; era directa si invincibila ; nevoia de a fi in l4e1ey
„Europa”, de a o aduce la noi acasa, acuta si imperioasa. Aceasta notiune magica avea un continut global : admiratie si complex de inferioritate, emulatie si invidie, speranta si revolta, ideal si integrare, dorinta de progres, regenerare si reabilitare. Ade- varata mutatie spirituala, moment crucial al istoriei constiintei romanesti si care se confunda cu prima sa faza de modernizare, descoperirea Europei de catre
„Luminile” romanesti pune o problema esentiala de istorie culturala si comparata si a ideilor.
Produs al unor „influente”, al unor cauzalitati istorice ? Fara indoiala. Realitatea este insa mai com- plexa si mai profunda si ea trebuie semnalata si istoricilor si comparatistilor straini care inca ignora
(din lipsa unei documentari adecvate) destinul ideii europene in aceasta parte a continentului1 : patrun- derea „Luminilor” europene nu constituie numai un fenomen de contaminare si circulatie ideo- logica-literara, de influenta, adaptare si remodelare, ci si de adevarata osmoza si cataliza spirituala. Luminile europene au fost intr-adevar fecunde si creatoare si in spatiul spiritual si cultural romanesc, deoarece ele determina revelatia propriei noastre fiinte, ne dezvaluie pe noi insine in fata propriei noastre constiinte. Luminile europene ajuta in mod hotarator spiritul romanesc sa-si descopere propria identitate, sa-si formuleze propriile aspiratii, convingeri si dimensiuni europene. El are dintr-odata revelatia fiintei si constiintei sale europene. Exponentii culturali ai poporului roman simt si proclama fara emfaza, dar cu energia unei certitudini absolute, un fapt intr-adevar tulburator : de a fi europeni, a fi „in Europa”, a vorbi o „limba europeana”, a trai intr-o „tara europeana”. Daca se poate cita undeva, in sud-estul european, o asimilare intr-adevar totala si in profunzime a acestui aspect al spiritului Luminilor, cu greu s-ar gasi un exemplu mai concludent decat cel romanesc. Doar in spatiul neohelenic se mai poate intalni o asemenea asimilare, efervescenta si fervoare. Acest fenomen formeaza o nota esentiala si originala a Luminilor romanesti, precizandu-le adevarata fizionomie in istoria comparata a iluminismului european.
Realitatea fundamentala a epocii este urmatoarea : pentru iluministii romani, „Europa” nu constituia in mod esential o notiune geografica sau geopolitica, ci una culturala, un pol spiritual. El exprima valori, creatii si tendinte ideologice originale ; o noua cultura si literatura ; noi si inaintate institutii politico-sociale ; realizarea unui inalt nivel de progres, cultura si civilizatie. Dar mai presus de toate, acest concept era legat de convingerea -; tot mai raspandita -; ca
„Europa” radiaza si da impuls unui proces cultural nou, calitativ deosebit de tot ceea ce romanii au cunoscut pana atunci. Sensul sau echivaleaza cu o adevarata ruptura, mutatie si „revolutie” spirituala.

„Europa” avea deci toate caracterele unui „model” cultural in acceptiunile sale fundamentale : 1) ideal normativ, de „idee-forta”, care propune modele, exemple, cai de urmat, imitat, asimilat ; 2) sistem ideologic, ce organizeaza in mod unitar, conform unei structuri de baza, toate datele care intra in sfera sa de actiune ; 3) schema teoretica, abstracta, auto- noma, ce functioneaza conform „logicii” sale interioare, chiar daca imaginea nu tine seama de toate datele realitatii occidentale2. Ideea europeana functioneaza in mod unitar in toate tarile romanesti, cu particularitati regionale specifice, dar in cadrul aceluiasi sistem de gandire. Modul cum romanii descopera, adapteaza si formuleaza propria lor ima- gine despre „Europa”, printr-un act de adeziune spirituala spontana, constituie insusi modul de functionare al acestui „model european”.
Sa-l urmarim pe texte si documente, in general uitate sau putin cunoscute. Studiul Iluminismului romanesc are nevoie in mod esential de o noua si directa lectura a izvoarelor3. Ele rectifica multe scheme, generalitati neverificate, expuneri didactice depasite, repetitii de locuri comune. Numai o herme- neutica in adancime a textelor poate regenera si clarifica intreaga problema a Iluminismului romanesc, care-si asteapta inca adevarata sinteza. Ea nu poate fi elaborata decat pe baze comparatiste si prin metode de istorie a ideilor.

*
Frecventa mult mai mare a contactelor directe si indirecte (lecturi, traduceri, calatorii, activitatea insti- tutiilor de invatamant, a profesorilor straini, ambianta intelectuala mult mai „deschisa” si „cosmopolita” a influentei fanariote etc.) face ca „modelul european” sa se precizeze si sa se afirme cu putere mai intai in tarile romanesti, Moldova si Muntenia, la sfarsitul secolului 18. Idealul european romanesc apare sub forma notiunii si imaginii „Apusului luminat”, ceea ce dovedeste inca de la inceput continutul tipic iluminist al acestei formule. Ea se mentine neschimbata si in secolul urmator, admirator integral al „apusului lumi- nat al Europei”4. De la aceasta „lumina” spiritele romanesti preiluministe si iluministe se revendica de la primii lor pasi : „Dascalii Europei -; scria Ienachita Vacarescu in 1794 -; sunt oameni vrednici si de lauda”5. In 1798, arhimandritul Grigore, un luptator pentru introducerea limbii romane in cantarile bise- ricesti, are urmatoarea imagine globala (si foarte laica) despre Europa, care-i inspira elogii entuziaste :
„Oamenii Evropei au minte ascutita, sunt nepre- getatori si viteji ; si cum intr-insa s-au nascut atatia intelepti, atatia puitori de pravile, doftori, ritori si voevozi alesi, carii au domesticit, au invatat si au biruit pre toate celelalte neamuri ale lumii cu puterea mintii lor, a limbii si a mainii ; intr-insa au inflorit si infloresc stiintele, mestesugurile, bunele obiceiuri si buna nemurire ; si cum ca iaste cu cuviinta ca aciasta Evropa sa se numeasca podoaba lumii”6.
Ca ne aflam in fata unei adevarate definitii ne varietur, al unui topos ideologic bine constituit, o dovedeste si un text dintr-o cronica a lui Naum Ramniceanu, scrisa catre 1800. Prestigiul teoretic al Europei era atat de mare incat umplea de admiratie pana si „marea cuviinta a zidirilor Evropii” (pe care autorul nici nu le vazuse). Acest continent :
„Asemenea covarseste si cu multimea nenumarata a oamenilor intru care totdeauna au stralucit darurile firesti si la bunele obiceiuri, si la stiinta invataturilor si la iscusinta armelor si la tot lucrul cel de folos in viata oamenilor ; s-au aflat in Evropa mai toate mestesugurile, si mai vartos cea mai mare lauda, -; tabla corabiilor care cu degetul arata ascutirea mintii evropenilor, tipariul s-au aflat in anul 1440 de la Hr.,

praful de pusca de oarecare Berhold la leat 1390, cum si organele cele de razboi”7.
Cand atinge coarda lirica, ideea inspira ode pre- cum lui Paris Mumuleanu :
„Tineri, batrani, indemnand, Patria s-o folosim
La izvor nou alergand
Stiinte sa dobandim. Pild-avem pe europei Astazi s-au descoperit
Un izvor prea minunat” etc.8.
Momentul urmator -; al lui Dinicu Golescu -; este crucial. El este al revelatiei entuziaste si instructive a Europei, al marilor satisfactii intelectuale si patriotice, al aspiratiilor verificate peste asteptari -; pe teren si sur le vif -; confirmate zi de zi prin simpla plimbare in „ailvagen”. Insemnare a calatoriii mele este tipica pentru satisfactia intelectualului roman, care gaseste in „Evropa” numai „inlesnire”, adica civilizatie, cultura, ordine, progres, dreptate, confort. Pe scurt, tot ceea ce acest boier patriot ar fi dorit sa gaseasca si in tara, la Golestii sai si peste Olt. Din aceasta cauza, Europa, pentru Dinicu Golescu, nu are numai o dimensiune materiala, ci mai ales una spirituala. Notiunea exprima in acelasi timp si toate virtualitatile romanesti ale bunului simt natural, ale omeniei, echitatii si iubirii de tara. Europa, in spiritul acestui patriot roman avid de „luminare”, este si ramane, prin definitie, o posibilitate permanenta de exemple si solutii. Obsesia sa europeana va produce o adevarata tensiune si frenezie imitativa, consumata abstract, asemenea unei idei incandescente.
Logica patriotica a „modelului” european se gene- ralizeaza si ea devine tot mai imperativa. Ce poate fi mai firesc, atunci cand iti iubesti tara, decat s-o vezi luminata ? Si daca „lumina” este valoarea suprema nu constituie un act de bun simt si de evidenta nece- sitate, de economie inteligenta de forte, de a o lua direct de la sursa ? De acolo unde ea izvoraste mai puternic si este mai stralucitoare decat oriunde ? Acest mod de argumentare este tipic iluministilor romani si el se regaseste, in zeci de variante, la poeti si „luminatori” profesionisti, la oficialitati, in presa si literatura. Toti vor sa lumineze natia romaneasca :
„Negura sa departeze
Ci dimult se-au raspandit
P’acest continent slavit.”
Era convingerea naiv exprimata, dar autentica si adanca, a unui versificator obscur, G.Stihi9. Ea este insa a epocii, a curentului iluminist intreg, plin de admiratie pentru „luminata Europa”10, in cadrul careia constiintele romanesti inteleg sa se integreze si sa actioneze. Nu cu ostentatie, nici cu umilinta, nici prin uitarea calitatii de roman. Ci din patriotism si pura obiectivitate, din convingerea ca natiunea nu se poate dezvolta spiritual decat printr-o astfel de orientare europeana. Constiinta literara a epocii se revendica de la acelasi model, care incepe sa inspire si sa legitimeze intreaga activitate a traducatorilor, a animatorilor teatrului national etc. Programul lor este identic cu al „europenilor”, al „Europei luminate”
(texte din 1829-1830)11.
Acest ideal european constituie in Principate prima forma de manifestare a spiritului iluminist romanesc. La intrebarea esentiala : cum putem fi
„europeni”, raspunsul este unul singur : prin „lumi- nare”. Reciproca este si ea la fel de valabila,
„luminarea” fiind ideologia fundamentala a incepu- turilor culturii si civilizatiei romanesti moderne.
In constiinta iluministilor romani, Europa a ajuns la acest prodigios grad de „luminare” datorita unui proces istoric ascendent, propriu virtualitatilor si conditiilor sale de dezvoltare. Europa este „luminata”

fiindca epoca, insusi sensul de evolutie al spiritului si culturii sale determina si incurajeaza difuziunea
„luminii”. Europa este luminata fiindca veacul in care
„lumina” sa devine evidenta este el insusi „luminat”. Cu alte cuvinte, istoria europeana a ajuns la o etapa in care „lumina” constituie nota sa specifica si imanenta, continutul esential, trasatura dominanta. Europa, pentru toti iluministii nostri, traieste intr-un
„veac luminat”. Sub aceasta dimensiune temporala este ea cunoscuta inca de la primele contacte si la fel va ramane in continuare. Orientarea apuseana a culturii romane extinde „luminile veacului” asupra intregului sau continut. „Europa”, „lumina” si „pro- gres” devin in felul acesta notiuni nu numai solidare dar si sinonime. A fi neeuropean echivaleaza cu a fi
„neluminat”, spirit retrograd, dusman al progresului, nepatriot etc. Este evident ca orientarea spirituala europeana constituie structura de baza a constiintei romanesti a epocii. Nu o forma ideologica de imi- tatie, ci insusi continutul si forma aspiratiilor fun- damentale cele mai generale ale spiritului romanesc pe intreaga durata a perioadei iluministe.
„Veac luminat” vrea sa spuna, in diferite variante, si veac al „stiintei”. Noua acceptie apare pentru prima data in cultura romana in aceasta epoca, semn ca mentalitatea medieval-teologica incepe sa slabeasca.
„Lumina” veacului este produsul laicizarii, al spiritului critic in plina expansiune, conceptie pe care „despo- tismul luminat” o oficializeaza. In lupta sa impotriva ignorantei, prejudecatilor si superstitiilor, jozefinismul transmite intelectualilor romani urmatorul mesaj :
„Orice patriot cu gand bun considera acest veac ca baza pentru ridicarea stiintelor”12.
Teza, formulata pentru romanii din Banat inca din
1776, voia sa justifice politica scolara a imperiului habsburgic. Ea este insa tipica si tendintelor de luminare din Principate, care se revendica de la acelasi principiu. In 1836, P.Poenaru, deschizand anul scolar la „Sf.Sava”, facea la o distanta de peste jumatate de veac declaratii identice in spirit si litera :
„Maria Sa va incurajeaza a va face vrednici de o noua epoca, straduindu-va a va patrunde de duhul veacului de acum, care este duhul stiintei, al linistei, al iubirei de oameni, al supunerii catre pravila si obladuitori etc.”13.
Noua definitie este plina de urmari si ea duce la modificarea tuturor notiunilor fundamentale si chiar la rasturnarea intregii scari de valori traditionale. Una este sa spui ca Dionisie Eclesiarhul : „Un veac fericit era...” sub domnitorul Al.Ipsilanti, in intelesul ca... bucatele erau ieftine (spre convingere se dau si preturile) -; si asta despre anul 177514, anul impor- tantei reforme scolare a domnitorului amintit -; si alta sa scrii ca Filaret, episcop de Ramnic, in Mineiul pe luna mai din 1780 : „auritul veacul nostru ce curge”15, in noul sau inteles cultural si ideologic. Explicatia este simpla : unul nu citise decat carti bisericesti, celalalt consultase si citase si Enciclopedia franceza. Doua culturi, doua mentalitati, doua stiluri de a gandi. Una este sa rasfoiesti Vietile sfintilor si alta sa citesti traducerea manuscrisa a lui Oxenstiern, unde exista si un paragraf „Pentru haractirul veacului nostru”16. Cat priveste pe Gh. Lazar, acesta avea in biblioteca sa carti care tratau tocmai aceasta prob- lema : Lorenz Hübner, Der philosophische Geist unsers Jahrhunderts (München, 1781)17.
Pentru intaia data apare in felul acesta in cultura romana constiinta unui adevarat „salt calitativ” pe plan spiritual ; pentru prima data se formeaza convin- gerea ca istoria face efectiv schimbari de continut, ca ruperea de trecut nu este absurda si arbitrara, ci necesara si pozitiva, motivata de idealuri ce se impun in mod evident si cu toata autoritatea ; pentru intaia data istoria capata la romani dimensiune si durata

spirituala, in care etapele nu mai sunt fixate de cronologia domniilor, ci de idei si de schimbarea lor. Cand Gh.Lazar scria : „Iata o epohie noao, o intamplare stralucitoare”18, la fel C.Conachi : „Un nou veac se deschide supt ochii nostri”19, continutul
„veacului” nu mai este cronicaresc, traditional. El exprima intuitia si notiunea unei noi realitati spiri- tuale in plina desfasurare, sentimentul participarii la o noua faza istorica, la un moment revolutionar al istoriei ideilor europene intuit cu deplina exactitate. Aceasta orientare se observa nu numai la expo- nentii Scolii ardelene, care vorbesc cei dintai de
„veacul luminat”, ci si la toti iluministii romani, pana la pasoptistii revolutionari din Principate. D. Tichin- deal, in 1808, era constient de „vremile si tircumstantele acestui veac”20. Asemenea lui D. Obradovici -; care considera veacul 18 „fericit”, deoarece „razele invataturii si filozofiei ajung pana la granitele tataresti”21 -; fabulistul banatean scrie ca :
„Acum au inceput popoarele ca din somn a se destepta...”22 Ideea „desteptarii” isi face deci aparitia si ea va avea, dupa cum vom vedea, un ecou considerabil. Petru Maior era indignat la randul sau ca episcopul Bob saboteaza tiparirea multor „plase de carti”. Si asta cand ? „Intru acest veac prea luminat !”23. I.Budai-Deleanu isi justifica Lexiconul romanesc- nemtesc (1818) cu argumentul, dupa el hotarator, ca
„toate neamurile Europei, care au facut cel mai intai pas catra cultura, mai intai de toate s-au grijit de lexicon intru limba sa”24. „Au sosit primavara luminii neamului romanesc”, proclama si C.Diaconovici-Loga in 182125. Declaratii identice pot fi intalnite si in Principate, precum in Oda ravnitoare spre invatatura a lui Paris Mumuleanu :
„Fratilor simpatrioti
Un veac nou ni s-au ivit (s.n.) Cu bune lumini spre toti

Stiinte au inflorit
Rostul cel de mult ohtat
Astazi la toti s-au ivit
In fapta invederat”26.
Aceasta Oda, impreuna cu Instiintare. De toata cinstea vrednica tinerime a lui Gh. Lazar (1818) si Chiemare la tiparirea cartilor romanesti (1821), a lui C.Diaconovici-Loga, sunt primele adevarate „mani- feste” iluministe romanesti, concepute si redactate in acest spirit foarte modern pentru epoca. O mentiune speciala cer si „Invataturile” la Fabulele lui Tichindeal
(1814) si pasajul din Privirea retensiei... a lui Petru Maior (1816) referitor la valorile etice ale „luminarii”. Notiunea este deci pe deplin consolidata in al doilea deceniu al secolului 19. Generalizarea si nuantarea sa progresiva se constata in toate provinciile romanesti. Fenomenul nu este insa numai romanesc, ci si european si general uman. Intreaga umanitate a facut un mare si hotarator salt inainte pe un alt plan de cultura. De-abia in epoca moderna -; care pentru Conachi apartine secolului 18 -; poate fi atinsa :

„Adevarata stare a omului si a luminarii lui, si pe care pana acum a nu o lua insusi europenii, nu au iesit din haosul ideilor, in care s-au tavalit filosofia grecilor si a europenilor in sir de multe veacuri.” Este insusi punctul de vedere al lui Voltaire, din introducerea la Essai sur les moeurs, al Iluminismului in genere, critic violent al Evului mediu si putin admirator al Antichitatii. Si asa cum acelasi Voltaire declara marchizei de Chatelet ca spiritul filosofic a facut numeroase progrese in Franta de patruzeci de ani incoace, tot astfel Conachi constata ca :

„Ceata aceea carele prin stelele cele adaugitoare aratandu-se cei puternici ca niste manine ingrozitoare tragea supunere si cucernicirea, un soare a ade- varului, un vant a veacului au risipit-o...” (s.n.)27.

Noul spirit al timpului -; adevarat „soare” spiritual
-; alunga intunericul, „ceata”, i.e. obscurantismul, ignoranta, „prostia” din mintea oamenilor, printr-o actiune dubla : negativa, criticista pentru trecut, pozitiva pentru viitor, prin noile idei pe care le introduce polemic. Esenta Iluminismului european, inclusiv romanesc, nu este alta. Aceasta din urma doar impinge cu un secol inainte cronologia „veacului luminos”, esenta sa ramanand una si aceeasi :

„Viforile noptii -; observa Heliade Radulescu in
1838 -; au trecut si dimineata rumanimii a rasarit cu soarele cel vesnic ale caruia raze sunt luminile ce incalzesc veacul al 19-lea”28.
Veacul „nou”, veacul „luminat” este in acelasi timp veacul „progresului luminilor”. Notiunile devin din nou circulare si sinonime. Faptul de a fi efectiv contemporan, sincronic cu istoria, cu spiritul timpului dobandeste pentru intaia data prestigiu si valoare in ideologia romaneasca. Acest istorism trait si gandit autentic dovedeste limpede ca bazele Iluminismului romanesc nu sunt abstract-metafizice, ci grefate orga- nic pe ideea de devenire istorica. Faptul constituie o noua rupere de nivel, de mentalitatea teologica in care prefacerea este negata, fixism specific oricarei culturi medievale. Veacul actual introduce, dimpo- triva, o realitate noua, dinamica, dominanta, numita
„progres” si autoritatea sa este invocata de iluministii romani cu toata fervoarea :

„Veacul al 19-lea -; constata in 1838 Florian Aaron
-; fu primit de romani ca un veac de incantare, veac de civilizatia lor”29.
Mesianismul sau vine in intampinarea celei mai profunde aspiratii romanesti : propasirea, regenerarea rapida pe toate planurile, recuperarea lungului somn medieval, alungat ca un vis urat. Maghiarii si ei, dupa I.Codru-Dragusanu :

„Parca facura un pas mare spre inaintare si au de cuget sa se scuture de datinele Evului mediu, ce si asa au trecut departe marginile timpului”30.
Aceste „margini” istorice demonstreaza ca istoria tuturor popoarelor este ireversibila, ca veacul nu mai ingaduie nici un fel de ramasite medievale
„intr-aceasta epoca de intrecere generala pe stadiul progresului”, dupa expresia lui P.Poenaru, din 183931.
„Veacul are inaintare”, constata si C.Bolliac in 1844, cu referiri directe la dezvoltarea virtutilor morale32. Este o idee-forta care-si pastreaza intreg prestigiul, mai ales la ideologii pasoptisti. Ziarul Pruncul roman, prin pana lui I.Catina, declara ca :
„Orice natie care nu ia parte la muvimentul secolului, ramane inapoiata”33.

Principiu si azi foarte actual...

*
Acestui ideal european, definit in liniile sale generale si esentiale, ii corespunde o serie de reactiuni nu mai putin tipice intregului Iluminism romanesc. Peste tot acelasi miraj, aceeasi fascinatie si forta de atractie, aceleasi aspiratii de integrare, solidarizare si emulare europeana, aceeasi convingere fundamentala, principiu ideologic de baza al Ilumi- nismului romanesc : Ex Occidente Lux. Gest spiritual reflex, joc spontan de afinitati, nostalgii sentimentale, satisfactii complexe -; foarte personalizate si totodata foarte obiective, de mare entuziasm patriotic -; con stiinta europeana a iluministilor romani reprezinta un act de adeziune fundamentala. Aceasta aspiratie atinge prin idealizare si frecventa dimensiunile unui adevarat curent cultural si de idei.
Animatorii sai, tot mai numerosi dupa 1800, sunt, dupa expresia lui Naum Ramniceanu, „inimile dori- toare de cunostinta Evropei” (el insusi fiind astfel de
„inima”), viu preocupati de a fi „inlauntru”. Insasi

expresia „inlauntru” este un indiciu ca aceste spirite aveau constiinta de a fi integrate efectiv Europei. Situate deci „inaluntrul” acestui continent geografic si spiritual, participante si solidarizate cu destinul sau istoric, cultural si politic. Nu spunea acelasi Naum Ramniceanu, protosinghelul, facand o intreaga ale- gorie, ca „neamul nostru al Ramlenilor” a iesit „din bratele Evropei”34 ? Etimologie riscata, dar plina de semnificatii. Expresia traduce o tendinta precisa, o orientare lucida spre o zona specifica a geografiei spirituale. Europa constituie un adevarat ideal colectiv al epocii, o nota fundamentala a Iluminismului romanesc. Raspandirea sa este generala. La Ion Budai Deleanu referinta la „toate neamurile politice a Europei”35 este insistenta si fundamentala. La fel, la Petru Maior, care are nu numai notiunea -; pentru el paradigmatica -; a „cumpanirilor natiilor Occidentului celor luminate”, dar si pe aceea -; tipic iluminista -; a cetatii universale, a marii comunitati a natiunilor :
„Toate natiile se cuprind in marea natie a neamului omenesc, iar deosebitile numiri a singuratecilor natii sunt numai intamplatoare”.
Pentru iluministii romani integrarea europeana deschide o adevarata perspectiva spre universalitate. Textul lui Petru Maior dateaza din 181536.
Aceasta constiinta prooccidentala se defineste prin cateva aspecte tipice, dintre care cele mai evidente sunt participarea si solidarizarea istorico-politica. Istoria poporului roman constituie un capitol al istoriei europene. Tarile romanesti sunt in mod indiscutabil tari europene. Mai mult : prin contributia istorica a poporului roman („aparatoare si pieptul crestinatatii asupra preaputinciosilor otomani”), „natia aceasta nu o data au pus adevarate merituri pentru toata Europa”37. Experienta istorica a „stralucitelor ghinte ale Europei” este deci valabila, dupa Petru Maior38, si pentru poporul roman, confruntat cu dificultati identice. Aceasta constiinta istorica este bine consolidata. Ideea identitatii lingvistice are aceeasi putere de atractie si circulatie. Limba romana
-;, dupa cum se exprima tot Petru Maior -; este o
„limba de Europa”39, de origine latina, argument fundamental al intregii conceptii lingvistice a Scolii ardelene40. Prestigiul european si international al limbii latine se rasfrange si asupra limbii romane :
„Limba latineasca este una dintre cele mai invatate si mai vechi in Europa”.
Din aceasta situatie decurge si argumentul utilitatii sale :
„Si, drept aceasta, cea mai trebuinciosa la tot neamul romanesc, fiindca toata invatatura si toate scrisorile cele mai vechi sunt alcatuite intru aceasta de obste limba”.
Luminarea europeana a poporului roman nu se poate deci lipsi de acest instrument lingvistic :

„Nice sa poata zice astazi ca este cineva in Europa invatat care nu va sti latineste, macar sa fie intru alte cat de procopsit”41.
Situatia particulara a limbii romane de origine latina, dar scrisa in alfabet chirilic, determina pe Petru Maior sa accepte aceeasi comparatie defavorabila cu limbile occidentale. Conditiile istorice au facut (din nefericire) ca

„scrisoarea romaneasca sa ese mult mai covarsita decat toate ale apusului”42.
Aspiratia integrarii europene, a participarii roma- nesti la binefacerile sale spirituale, la un inalt nivel de „luminare”, este o alta consecinta directa a acestei idei-forta. Ea anima, intr-o faza de pionierat, a primelor initiative de raspandire a culturii in mase, totalitatea intreprinderilor culturale ale epocii : presa, tipar, editura, cultura si literatura, invatamant. In

toate aceste domenii, modelul european se dovedeste dominant si determinant.
Pentru T.Racoce, care voia sa scoata un ziar romanesc, la Lvov (Lemberg), in 1817, romanii formeaza o natie de mai multe milioane :
„Care demult acum simteste bunatatile politiciei si doreste a fi partasa culturii aceloralalte neamuri Europii”43.
Gh.Asachi intelege sa actioneze in Moldova, in acelasi sens si din aceeasi perspectiva. In primul numar al Albinei romanesti, el face o profesie de credinta europeana riguros identica (nr.1, 1 iunie,
1829) :
„Cine nu simte in tara noastra lipsa asezamanturilor prin a carora lucrare precum suntem politiceste, sa ne putem face si moraliceste madulari folositoare ale familiei evropiene, a caria raze de invatatura, de atatea veacuri, se refrange pe orizonul nostru ?” Introducerea culturii si civilizatiei, echivalenta cu integrarea europeana, constituie o vie preocupare si pentru M.Kogalniceanu, mare animator al ideii impri meriei ca instrument de luminare :
„Tiparul ar fi cel mai sigur si mai grabnic mijloc ca sa ajungem la civilizatia societatii europene”44
Prin „canalul tiparului” -; intr-un cuvant -; se revarsa toata „lumina”. Preocuparea esentiala devine aceea de a inmulti cat mai repede tocmai aceste
„canale” si de a stimula -; prin toate mijloacele -; aparitia de publicatii si carti romanesti, ieftine, accesibile si cat mai raspandite45.
Conceptia culturii active ca metoda de integrare demonstreaza in mod concludent continutul pre- dominant al acestei aspiratii, care depaseste -; ca intensitate, frecventa si arie de raspandire -; orice alta forma de solidarizare europeana. Doar participarea la cultura, la „lumina”, poate legitima aceasta aspiratie, printr-o evidenta spiritualizare a sentimentului natio- nal. Dreptul la o identitate nationala si europeana -; si deci la existenta a poporului roman -; trece deci in primul rand prin cultura. Pozitia rastoarna in sens iluminist-progresist intreaga conceptie nationalista. Caci, dupa cum observa Ion Budai-Deleanu, la 1818,
„neamul romanesc” este o

„natie de frunte dintru mai multe milioane alcatuita, care nu doreste alta, numa ca prin o mai mare cultura sa se poata apropia de celelalte neamuri politicite a Europei”46.
O astfel de conceptie constituie prin ea insasi un act de revolutionare a traditiei, de progres ideologic si de integrare calitativa intr-un sistem nou, unitar si fecund, de cultura si gandire :

„Din prostie, din pruncie ne vom scoate -; scria D.Tichindeal -; si nu vom veni, nici nu vom cadea in barbarie, ci vom fi desavarsiti in intelepti barbati, si in numarul celor intelepte, luminate si marite popoare ale Europei vom fi”47.
Aspiratia spre culturalizare este organica Ilumi- nismului romanesc si ea impune tuturor tarilor roma- nesti ca punct esential de program :

„Sa imbratoseze cu cea mai desavarsita sarguinta intai invataturile de tot feliul, care acestea aduc luminarea, stralucirea, lauda si toate imbunatatirile la un neam, carele voieste sa fie in numarul neamurilor celor luminate si marite, iara nu sa voiasca a sa vedea in veci cufundati in intunerecul nestiintelor si in laturile ticalosii”48.
Miscat de acelasi impuls pedagogic superior, Gh.Asachi proclama un ideal identic. Sa studiem, caci :
„Atunce nu in zadar Europa ne va fi marturisit atatea simpatie, nu ni vor fi invitat in sanul familiei sale”49.

Gh.Lazar pune pe aceleasi baze intreaga sa poli- tica scolara. Numai prin insusirea unei inalte culturi
-; dupa cum se exprima in Instiintarea sa din 1818
-; poporul roman poate :

„pretenderisi intrarea in numarul si ocolul cel proslavit al celorlalte popoare luminate”50.
Conditie elementara, absolut imperativa. Ceea ce explica si marea pasiune a epocii pentru studii in strainatate, „savarsirea cursurilor invataturilor in Evro- pa cea luminata”, cum spune si Dinicu Golescu51, pentru metodele cele mai bune de a importa si raspandi in mase aceasta cultura. De unde, puternicul interes aratat problemelor de invatamant si peda- gogie, preocuparea febrila de intemeiere si organizare de scoli. Problema capitala este permanent aceea a :

„mijloacelor de a intemeia o sistema de invatatura publica, inlesnitoare, potrivita cu gradul luminatei Europe si cu trebuinta acestei tari”52.
Nu poate fi trecuta cu vederea nici vechea traditie a acestei orientari, care se contureaza in tarile noastre, mai intai in mediile si sfera culturii grecesti, inca din secolul 18. In aceasta privinta, exemplul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care face studii in Italia, se dovedeste fecund pentru toti fanariotii. In
1744, C. Mavrocordat, devenit domn in Tara Roma- neasca, trimite 12 fii de boieri la Venetia, pentru invatatura. Este primul lot de „bursieri” romani in strainatate, chemati acasa dupa trei ani, in urma unor intrigi politice53. La universitatile apusene este educata intreaga intelectualitate greaca, incepand mai ales din a doua jumatate a secolului 18. Devenise o adevarata traditie care, atunci cand imprejurarile o permit, constituie un bun exemplu si pentru boierimea romana. Cu prilejul deschiderii cursurilor Academiei grecesti din Bucuresti, marele postelnic Al.Mavro cordat face o adevarata teorie a exodului spre lumina :
„Desi fara mijloace si saraci cei mai multi dintre noi, lasam totul, si patrie si consangeni si casnici, dispre tuim orice fel de nenorocire si suferinta si mergem la universitatile Europei ca sa ne luminam”54.

Aceeasi preocupare se constata, dupa 1800, si la boierimea romana. Ea prefera sa-si trimita odraslele mai curand in colegii sau sa le puna in pensiune la profesori particulari55 -; din prudenta, pentru a nu se

„evropeniza” dintr-odata prea tare -; dar, in tot cazul, cum declara si boierul Gr.Brancoveanu, la deschi- derea cursurilor scolii lui Gh.Lazar :

„Sa se bucure parintii care trimit copiii la Academiile
Europei pentru a sorbi apele filozofiei”56.
Intre 1802-;1826, Dinicu Golescu face nu mai putin de patru calatorii in Occident, pentru a-si duce fiii la invatatura, doi in Bavaria, doi la Geneva. Toti pionierii scolii romanesti studiaza in strainatate cu scopul de a aduce „luminata Evropa” la ei acasa, prin introducerea sistemei sale pedagogice. Asa au procedat Gh. Sincai si Gh. Lazar, asa marturiseste si Simeon Marcovici, in calitate de profesor la „Sf. Sava”57 si multi altii. Aceste profesii de credinta se repeta in prima jumatate a secolului cu prilejul mai fiecarei festivitati scolare. Notiunea insasi de „Europa luminata” este un produs al acestei influente :

„Cum ca toate neamurile Evropii sunt poleite cu invataturile, noi vedem -; recunostea Paris Mumu- leanu -; prin lumina stiintelor ce dobandim de la dansii”58.
Dar „lumina” europeana are si un alt continut. Efervescentei culturale generale i se asociaza un puternic impuls national. „Luminile Europei” contri- buie in mod hotarator la descoperirea propriei

noastre identitati etnico-spirituale si la ceea ce s-a numit „desteptarea sentimentului national” :

„Razele luminilor Europei -; recunostea Florian Aaron, in 1838 -; patrund mai de mult in pamantul acesta, desteptara simtamantul national si patriotic si aceasta incepu a aduce frupturile sale cele facatoare de bine”59.
Conceptia devine intre timp un adevarat loc comun, pe care pasoptistii (prima generatie de intelectuali romani cu constiinta europeana deplina) si-l insusesc fara exceptie. Din aceasta imprejurare ei scot pentru tarile noastre, pentru intreaga cultura romaneasca, pentru toti exponentii sai si pentru intreaga lor activitate, o entuziasta judecata de va- loare. C.Negruzzi este, de pilda, dupa opinia lui V.Alecsandri, „un spirit luminat de razele soarelui occidental”60. Acest lucru se poate spune aproape despre toti marii scriitori din secolul 19. Istoria literaturii romane nu face, in felul acesta, decat sa confirme o stralucita anticipatie iluminista.
Efectele acestei „desteptari” nationale sunt fecunde si adanci. Constiinta romaneasca isi descopera noi necesitati si obiective spirituale, cu profunde urmari culturale si ideologice : reabilitarea si emulatia eu- ropeana, depasirea starii de subdezvoltare, dorinta de integrare si, poate mai mult decat toate acestea, recunoasterea, validarea din partea Europei a acestor eforturi si progrese. Spiritul romanesc incepe sa aspire, cu toata fiinta sa, o anume „consacrare” europeana. El isi da seama ca afirmarea sa nu este posibila decat prin „luminare”, aliniere si participare la mediile europene pe care le admira si le invidiaza. De unde aparitia unui adevarat „complex” al recu- perarii decalajului existent, stimularii si dobandirii unei noi identitati, in acelasi timp romanesti si europene. „Vremea este a ne destepta.” Aceasta este

convingerea intima a lui Dinicu Golescu61 si a intregului Iluminism romanesc, a carui sensibilitate pentru realitatile timpului, actualitatii, sincronizarii necesare si inevitabile este indiscutabila. Problema
„sincronizarii” in cultura romana dateaza de altfel din aceasta perioada. Este o adevarata constanta a spiri- tului romanesc in permanenta expansiune, confrun- tare si dezvoltare europeana, in plin elan de realizare a „modelului” european.
Inca din 1795, Instiintarea unei proiectate Socie- tati filosofesti a neamului rumanesc in mare Printipatul Ardealului atrage atentia ca ne aflam in :
„Epoca vremii cei de acum, cand ne desteapta inteleptul Apollo si pre noi, sa ne indeletnicim a sprijini din sanul Sciintelor, darurile visteriilor sale”62. Prin urmare, cand iluministii romani incep sa spuna ca „Europa cere”, spiritul lor este orientat si stimulat tocmai de acest ideal de „desteptare”, progres si luminare. Metoda in acelasi timp foarte eficace de incitare a spiritului romanesc la creatie, care-si preci- zeaza in felul acesta obiectivul prioritar si esential. Se pune problema adoptarii alfabetului latin ? Vasile Gergely de Csokotis aduce si acest argument suprem :
„Ma si Europa intreaga inca asteapta aceasta de la noi !”63.
Progresul multilateral devine in felul acesta o problema de prestigiu international, dovada si Marsul romanesc din 1829, al lui Iancu Vacarescu :

„Cat de curand va inaltati
Europa va priveste”64.
Infiintarea militiei nationale are aceeasi semni- ficatie, vezi si Marsul lui Vasile Carlova :
„Vie-va copii, aminte
Ca Europa insasi simte
In ce cale ati intrat”65.

Ideea are in aceasta chemare o cadenta martiala, eroica. Momentul revolutionar 1848 este pus si el, in toate provinciile romanesti, sub semnul aceluiasi imperativ. Proclamatia de la Islaz contine acel apel :
„Ofiteri romani ! Camarazii vostri din Europa v-au dat exemple. Europa luminata e cu ochii deschisi asupra voastra”66.
Proclamatia partidului National din Moldova are si ea in vedere „Europa care va priveste”67. In Transilvania, peste munti, Avram Iancu este animat de convingeri intrutotul identice :
„Deie-si parerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptam pentru libertatea noastra”68.
Europa devine prin urmare mentor, arbitru, opinie publica, juriu de onoare, comisie de premiere, auto- ritate care decide in toate problemele culturale, sociale si politice esentiale ale poporului roman. In perioada tratatului de la Paris :
„Europa azi ne cere
Ce dorim sa aratam.
..................
Dreptu-ne de aparare. Europa l-a prescris”69.
Acest certificat de calitate reprezinta pentru Cezar Bolliac (ca si pentru intreaga sa generatie) o garantie fundamentala si in acelasi timp cea mai inalta obligatie. Trebuie sa progresam, sa ne luminam, sa ne regeneram, sa facem, intr-un cuvant, figura buna, caci -; atentiune ! -; Europa ne priveste, ne cere aceasta...
O astfel de psihologie isi facuse de fapt aparitia in
Tarile romanesti cu cel putin o suta de ani in urma. Primele manifestari de emulatie europeana apartin programului cultural al fanariotilor, care-si demon- streaza si prin acest fapt esenta iluminista. Cronicarul Ion Neculce scrie ca domnitorul C.Mavrocordat, in a

doua sa domnie in Moldova (1741-;1742) :
„Au dat de stire tuturor mazililor ca sa invete orice limba ce i-a fi voia, pentru ca sa afle oameni invatati si in pamantul nostru al Moldovei, precum sunt si prin alte tari si parti de loc”70.
Hrisovul avut probabil in vedere de cronicar este din 9 mai 1746, care ordona infiintarea de scoli :

„Pentru ca sa nu ramana de tot in prapastia invataturii si sa fie mai jos decat alte neamuri, dupa imprejurul tarei noastre”71.

Preocupari si comparatii asemanatoare se constata si la Gr.Al. Ghica. El admira „neamurile care au de mult scoli”, care te „minuneaza” prin „randuiala lor inflorita si prin mestesuguri”. De aceea, in ase- zamintele sale, acest domnitor ia drept model tocmai aceste neamuri

„la care vedem oranduiala pravilelor celor politicesti si cele inflorite mestesuguri”72.
Deci, departe de a produce o „revolutie”, o inovatie in sensul strict al cuvantului, Gh.Lazar reinnoada de fapt, in 1818, firul unei argumentari traditionale, pe care I.Caragea o reluase si el de la predecesorii sai : „Maria sa”, dupa „ce au privit celelalte popoare si limbi, mai ales evropenesti”, care se afla bine impodobite cu scoli mari si Academii de stiinte stralucitoare”, a socotit ca este o „rusine” ca poporul nostru :
„Sa nu aiba si el o scoala mai de treaba, o Academie cu stiinta chiar in limba maicii sale, ci sa se lase mai slab, mai scazut si mai batjocorit decat toate celelalte limbi si popoara ale fetii pamantului”73.
Motivatia psihologica a emulatiei culturale este deci limpede. Scoala „academiceasca” de la „Sf.Sava” este deschisa de acele „duhuri romanesti”, care nu mai pot „mai incolo suferi ocara neamului lor”.

Cum raspund ele acestei umilinte, acestei „pro- vocari”, tot Gh.Lazar ne-o spune : „Luand pilda de la celelalte popoare luminate”74. Este insasi esenta politicii scolare a lui I.Caragea, care declara -; din izvor grecesc -; ca „ambitioneaza a o orandui dupa modelul Academiilor europene”75.
In acest curent de emulatie se resimte, fara indoiala, influenta Academiei grecesti din Bucuresti. Colonia elena intretine de altfel in strainatate bursieri, care, dupa ce se vor reintoarce de la studii, vor da o si mai mare stralucire scolii :

„Daca nu sa ambitioneze intaietatea, dar macar sa se aseze alaturi cu cele mai faimoase Universitati ale Europei”76.

Iluministii romani urmareau obiective identice. Gh.Asachi dorea un invatamant „la nivel european”77. Prin Regulamentul organic, scolile nationale sunt asezate „pe acelasi temei, precum sunt ale neamurilor luminate”78. In 1845, Epitropia scoalelor se apara in acelasi mod de acuzatia lipsei de progres a invata- mantului. Doar el „s-a facut pe principii adoptate in tarile cultivate !”79. Nu se poate sa nu fi dat rezultate... O nota caracteristica a perioadei iluministe consta in faptul ca psihologia emulatiei depaseste sfera scolara propriu-zisa. Ea anima, in esenta, intreaga noastra miscare culturala. Din acest unghi „european” sunt privite si rezolvate toate problemele epocii, incepand cu limba si activitatea editoriala si ter- minand cu invatatura si progresul literar, istoric si stiintific.
Daca instrumentul de expresie se dovedeste sarac, concluzia este evidenta si imperativa : „Trebuie sa se sporeasca si limba noastra, precum si a altor neamuri”80. Asemenea lui Gh.Sincai gandeau si multi iluministi ardeleni, care trec neintarziat la fapte. Cand, in 1808, se proiecteaza Societatea pentru cultivarea limbii romane, ea are in vedere, printre obiectivele sale, si realizarea acestui mare exemplu :
„Azi intre toate natiile Europei stapaneste dorinta spre lumina, si timpurile acestea par a fi inceputul unei epoce insemnate, cand multe popoare tinute pana acum in robie si intuneric isi indreapta privirile spre o noua libertate si o noua civilizatie”81.
Un spirit de emulatie filologica identica anima si pe Budai-Deleanu, care porneste sa compuna un Lexicon roman-german :
„Vazand ca toate neamurile Europei au de mult lexicoanele sale, numai la neamul nostru lipseste o carte ce se poate zice spita cea dintaia a culturii, ma simt cu totul rapit spre acest scop inalt82 :
Acordul in jurul acestei idei este unanim si cuvan- tul de ordine, in formularea lui Vasile Gergely de Csokotis, nu poate fi decat urmatorul :

„Sa nu ne lasam mai inapoi decat toate natiile
Europei”

si sa imbogatim cat mai neintarziat limba83.
In materie de scoli, tiparituri, cultura intalnim acelasi imperativ si aceeasi motivare superioara : repetarea gestului infailibil de luminare al popoarelor europene :

„Asa au facut si alte neamuri -; scria C.Diaco- novici-Loga in 1821 -; care astazi stralucesc pe fata pamantului, asa sa facem si noi acum, si sa ne imbarbatam ca prea departe am ramas”84.

Vindecarea complexului de inferioritate recoman- da, prin insasi logica luminarii si a spiritului de emulatie, solutia imperios necesara : teoria si practica imitatiei. Este inca una din descoperirile ideologice ale epocii de aceeasi evidenta geneza iluminista.
Imprumutul de bunuri culturale constituie metoda cea mai rapida si mai sigura de progres : regenerarea

tesuturilor printr-o grefa directa si masiva. Din aceasta cauza, cele trei probleme -; reabilitarea, emulatia si imitatia -; sunt mereu si indisolubil asociate la Eufrosin Poteca, la multi altii :
„Oare noi romanii... trebuie sa ramanem apururea departe de neamurile cele luminate, departe de fratii nostri europeni ? Oare noi, pe langa cele putine ce stim, n-am pute sa ne imprumutam de la dansii ?”85

Procesul de „desteptare” implica deci o con- vingere si un program unitar de actiune :
„Duh indemnator de a nazui catra dreapta luminare, cu care se indulceste neamurile celelalte ale Europei”86.

Sa ne punem deci „la lucru” si sa ne rusinam sa fim mai jos decat „pleava celorlalte neamuri”87, luptand si pasind
„catre luminarea noastra pe toate caile care sunt deschise si inaintea altor neamuri”88.

Repetarea obsedanta a acelorasi formule este o dovada tipica de „mentalitate colectiva”. De altfel, intreg acest studiu predominant documentar se inscrie -; in felul sau -; tocmai intr-o astfel de perspectiva metodologica.
In epoca Regulamentului Organic, a reformelor pozitive, problema pildelor de urmat, a imitatiei constructive ajunge si mai mult la ordinea zilei. Unica solutie posibila este numai si numai imitarea „Evro- pei”. Iar pasirea in randul natiunilor „luminate”, cea mai profunda si acuta preocupare, inspirand un adevarat lirism al progresului „luminarii” si rege- nerarii. Aflat la Londra, in 1831, P.Poenaru stie ca in tara il asteapta :

„O munca din cele mai spinoase, pentru a ma sili sa intorc recunostinta mea Patriei, in schimbul ajutorului primit de la ea si s-o fac sa se impartaseasca, intr-un fel, de la luminile natiunilor civilizate”89.

Problema de esenta, de constiinta, de respon- sabilitate morala ce poate fi satisfacuta numai prin urgentarea si intensificarea acestei integrari, a carei prima forma -; cea mai facila si mai raspandita -; este imitatia :

„Acestei puternice si luminate Europe, din care facem parte geografic -; asa cum scria un membru al Eforiei scoalelor, din 1832, C.Sutu -; si pe care dorim s-o imitam in institutii, in fericire, in stiinte”90. Tinerimea plecata la studii -; pentru a aminti o imagine a timpului -; este in situatia „albinei”care

„culege din sanul strainatatii... miere... invatatura cea mult pretioasa si de toti dorita”91. La inapoiere, multe
„lucruri folositoare aduc cu sine”92. Programul acestor tineri, catre 1848, nu poate fi decat urmatorul :
„Cunostintele si invataturile ce le dobandim in stra- inatate sa cautam a le pune in lucrare spre intam- pinarea nevoilor de fata a tarii noastre”93.
Simpla emulare si incitare nu sunt totusi suficiente. Aceste atitudini nu definesc in toata complexitatea sa procesul interior al „luminarii europene”. Acesta incepe sa determine si reactiuni teoretice de com- petitie, de „concurenta” directa, printr-o rasturnare dialectica a resentimentelor acumulate. Reabilitarea presupune si o anume rivalitate creatoare, a faptei si creatiei competitive ca forma de compensatie :

„Vie la noi -; scria Paris Mumuleanu -; intrecerea la invataturi cu celelalte neamuri, caci acesta este numai lucru ce este si va fi cu noi”94.
Concurenta este deci posibila nu numai in conditii de egalitate, dar chiar si de superioritate. Nimic nu opreste ca poporul roman sa ajunga din urma pe cele- lalte neamuri. Si chiar sa le intreaca, asa cum preco

nizeaza -; in spirit vizionar -; socialistul utopic T.Dia- mant95. Pentru aceasta este insa neaparat nevoie :
„Sa credem ca inraurirea asupra luminarii nu va fi mai putin stralucita decat au fost in acele tari...”96. De unde aceasta incredere totala ? Ea decurge -; in spiritul epocii -; din constatarea cea mai rece si mai obiectiva cu putinta : existenta legii si ritmului progre- sului, o alta idee tipic iluminista de mare raspandire in epoca97. Fenomenul, observat pe plan european, subliniat intre altii si de Eufrosin Poteca98, nu poate sa nu actioneze si in tarile romanesti cu aceeasi eficienta.
Lectia pe care o scoate Iluminismul romanesc este deci limpede : sa avem incredere in noi insine, sa ne vindecam de timiditati, de blazare si scepticism, intrucat toate sansele sunt de partea noastra. Procesul emulatiei creatoare constituie cea mai buna verificare a fortelor proprii. Numai acest examen poate invinge intr-adevar sovairile si ezitarile, care insotesc proce- sele de crestere, pregatind marile elanuri si ascensiuni ale viitorului.
Primele rezistente si semne de scepticism apartin aceleiasi perioade, efecte ale unei stari identice de spirit. Constiintele romanesti incep sa-si dea seama si de riscurile „occidentalizarii” rapide si fortate : bune intentii neacoperite de fapte, imitatii superficiale etc. Pentru ca integrarea europeana sa devina intr-adevar o realitate de substanta, asimilarea trebuie sa devina o sinteza creatoare. Sau, cu vorbele lui Gr.Plesoianu, din 1829 :

„Dea Dumnezeu, d-acuma incolo sa urmam europenilor mai d-aproape ca sa ne putem numi europeni si cu faptele nu numai cu numele”99. Ceea ce se va numi, dupa formula junimista, critica
„formelor fara fond” are deci aceasta origine, con- secinta directa si imediata a valului de „europenizare” de la sfarsitul secolului 18 si inceputul celui urmator. De altfel, frecventa si amploarea acestor luari de pozitii impotriva „formelor exterioare ale Europei”
(dupa cum se exprima si M.Kogalniceanu), care dateaza din aceasta perioada100, dovedeste ca pro- blema devenise de cea mai mare actualitate si a- cuitate. Imitatia mecanica, exterioara, neasimilata, in proportii de masa, cu urmari profund negative : neasi- milare, artificialitate, adaptare grotesca, alterarea fondului national incepe de pe acum sa produca reactii inevitabile din partea spiritului critic, trezit, educat si orientat de aceeasi ideologie iluminista.

*

Aceasta analiza a descoperirii Europei de catre
„Luminile” romanesti ar fi incompleta fara mentio- narea si a unui complex spiritual nu mai putin caracteristic. Format in aceeasi perioada, el este consecinta sa directa : un foarte insistent complex de inferioritate si superioritate, de iluzionare si luciditate, infatuare propagandistica si constiinta a participarii europene efective. Obsesia de a ne face cunoscuti, recunoscuti, consacrati, elogiati de Europa are aceasta origine si ea tradeaza, mai presus de orice, o aspiratie organica, spontana, un sentiment elementar, innascut, de co-existenta si co-participare. Caci cum s-ar putea explica altfel reactiunea lui Zilot Romanul fata de domnitorul Hangerli, care ne-ar fi... compromis in fata Europei (erou si scena cu desavarsire obscure si perfect ignorate de Europa) :

„Stricase acea marire ce are acest Principat
Care la toata Evropa e vestit si laudat”101.
Iluzia atinge proportiile unui adevarat mit si mesianism national, precum intr-o prefata la o carte despre patriotism din 1822 :

„Ajungand cu totii la o ravna si la o unire cu sporire intru cele bune pentru toata obstea, sa dobandim

dorite fericiri cu inaltarea neamului romanesc a fi laudat in toata Evropa (s.n.), ce acum sta la mirare de atata neingrijire a noastra” 102.
Mitul -; dealtfel profund stimulator, creator, al
„prezentelor romanesti” -; acum ia nastere si el impulsioneaza totalitatea activitatilor culturale si lite- rare. Toate sunt concepute in perspectiva europeana, au o finalitate europeana, sunt destinate informarii Europei, scoaterii noastre din obscuritate si uitare.
Incercarile de istorie, gramatica si lexicologie romaneasca ale lui Ion Budai-Deleanu sunt consacrate
„acestei limbi putin cunoscute pana acum in Europa”,
„indepartata si ascunsa in strafundul Europei” ; la fel
„purcederea romanilor” si „inceputul si alcatuirea limbii romanesti, putin pana acum cunoscute la ceilalti europeni”103. Petru Maior recomanda adoptarea orto- grafiei italiene „fiindca este cunoscuta in intreaga Europa”104. Astfel de exemple sunt numeroase. Amin- tim doar cateva texte foarte explicite. M.Kogalniceanu publica Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Berlin, 1837), carte destinata sa inlature „adanca necunostinta in care se afla lumea civilizata despre destinele (poporului ro- man)”, intr-o perioada cand pana si „cele mai mici tari ale Africei si Americei sunt mai cunoscute decat aceste doua Principate”105. Scriind-o, M.Kogalniceanu este constient ca face „o lucrare patriotica”. Mai ales :

„Astazi cand amandoua principatele vin sa-si reia un loc printre statele civilizate, cand se ridica glasuri in Franta si in Germania in favoarea lor, mi-am impus sarcina de a face cunoscuta tara mea Europei si de a da o istorie a Moldovei si a Valahiei scrisa frantuzeste”106.

A ne impune in Europa cu o carte despre Istoria romanilor „care sa merite sa fie tradusa in toate limbile europene si asezata in toate bibliotecile publice ale Europei” formeaza si mai tarziu, in 1864, o preocupare acuta. Dovada nerabdarea si iritarea lui C.Bolliac. El se face interpretul
„rusinii ce simte un roman in conversatiune cu oamenii luminati ai Europei cand il intreaba unde poate afla istoria acestei natiuni atat de intinsa...” Aceleasi lacune esentiale -; urmate de acelasi complex de inferioritate (E.M.Cioran are deci... pre- cursorii sai) -; se constata si in celelalte domenii ale stiintei :

„Cine n-a simtit umilinta cand i s-a adresat vreun invatat, vreun limbist european, sa-i ceara un dic tionar, un vocabular, o gramatica romana si a fost silit sa raspunza : dictionar roman, vocabular roman nu avem : gramatica nu stim pe care sa reco- mandam...”107.

Atitudinea fata de prestigiul literaturii originale oscileaza intre iluzionare patriotica, exaltare, entu- ziasm naiv, zel propagandistic si spirit rece, pozitiv. Acesta contrasteaza cu mitologia inceputurilor, dintr-o data glorioase, foarte raspandita in intreaga publi- cistica romaneasca a epocii.
De pilda, pentru Z.Carcalechi, Ienachita Vacarescu
„pe care toti evropienii cei invatati il laudau si in veci il va pomeni”108 era -; in 1829 ! -; un nume de... reputatie internationala. Literatura romana -; in 1840 !
-; „se numara -; dupa Kogalniceanu -; cu mandrie intre literaturile Europei”. Ea a facut „pasuri de uries”109. Ca incurajare pedagogica, afirmatia din programul Daciei literare era legitima. Se-ntelege ca si D.Cantemir si fiul sau Antioh „au nemurit numele Moldovei” :
„Toata Europa se mira de acesti doi oameni insem- nati, numai noi, moldovenii, am ramas nebagatori de sama la slava lor care insa se revarsa si asupra noastra” 110.

Una peste alta, concluzia lui Kogalniceanu este totusi cea justa :
„Din zi in zi printipaturile noastre tintesc mai mult luarea aminte a politicilor si a literatilor”111. Versiunile franceze (1855) si engleze (1854, 1856) ale poeziilor populare culese de V.Alecsandri (care au interesat si pe Prosper Mérimée) constituiau intr-adevar un inceput de dovada obiectiva. Dealtfel, tot dupa Kogalniceanu, reabilitarea noastra literara n-ar insemna, de fapt, decat restituirea unei contra- valori, o competitie de la egal la egal. Dovada acest text din 1846 :
„Trebuie si noi sa dam ceva Europei civilizate, care ne-au dat atata : trebuie ca si literatura noastra prin lucrarile sale sa inceapa a-si face loc linga surorile sale”112.
Cand V.Alecsandri constata, in 1842, ca exista straini care se ocupa de literatura romana, faptul reprezinta pentru el una dintre cele mai mari si mai placute surprize113.
Se poate deci spune ca, sub raportul „receptiei” si al sociologiei „succesului”, inceputurile literaturii romane sunt efectiv dominate (pentru a nu spune obsedate) de prestigiul sau european, latent, potential. Chiar daca realizarile ramin inca minore, prin „cartile noa ce se tiparesc”, „in scurta vreme limba noastra se apropie cu literatura de surorile ei si natia romana s-asaza cu drept cuvant intre natiile Europei”114. Tonul devine moderat, realist si el isi gaseste cea mai potrivita expresie intr-o formula ca aceasta ce apartine tot lui Kogalniceanu :
„O literatura de care sa ne putem fali si inaintea strainilor”115.
Venind in intampinarea acestui program, Gh.Asachi publica o culegere de Nouvelles historiques de la Mol- do-Roumanie (Jassy, 1859), fiind patruns de ideea ca :

„Prin muse si-a virtutei dorul dulce si fierbinte
In noi lumea sa cunoasca stranepoti romanei ginte”116. De aceleasi convingeri este animat si D.Bolin- tineanu cand face nu putine eforturi sa fie editat la Paris : Brises d’Orient. Poésies roumaines (traduites par l’auteur lui-même), précédées d’une préface de M.Philarète Chasles (Paris, 1866). Astfel de publicatii reprezinta o dovada ca „desvoltarea intelectuala” a romanilor constituie intr-adevar o realitate. Dealtfel :

„Aceasta este o conditie sine qua non -; scria si G.Sion in 1860 -; pentru ca sa poata cu drept cuvant merita titlul de natiune europeana, care pana acum li se contesta de catre straini”117.
O psihologie si optica identica explica si motivul pentru care intelectualul de formatie iluminista tra- ieste o adevarata drama cand constata ca mini- malizarea, critica sau defaimarea patriei sale se face intr-o limba de circulatie europeana. Reactiune evi- denta in polemica Petru Maior -; Kopitar, Damaschin Bojinca -; Tököly, la Dinicu Golescu. El traduce pe Thomas Thomson, a carui carte vorbeste in termeni critici si despre romani, carora trebuie sa li se ofere totusi o compensatie :
„Ceale spre rau, hula si ticalosua acestui dosadit norod sunt scrise si prea scrise si tiparite in toate limbile straine de multime de scriitori engleji, gher- mani, unguri, rusi ; si cei mai multi au scris pentru pacatele neamului in limba frantuzeasca si pentru pacate zic : caci aciasta limba fiind obsteasca in toate lumea, mai lesne s-au imprastiat si s-au trambitat defaimarile obidatului meu neam.”
Astfel de traduceri trebuiesc deci facute in scop autocritic, demonstrativ si de emulatie patriotica:
„Ca sa stie si cei ce scriu si in ce stare de cinste si de necinste ne au Evropenii si toate celelalte neamuri”118.

Se pune prin urmare problema, pe de o parte, a necesitatii raspunsului, pe de alta a eliminarii obiec- tului acestor critici, prin suprimarea radicala a cauzelor ce le dau nastere. Ca sa nu mai fim criticati, cea mai buna solutie este sa ne corectam, sa ne regeneram moravurile. Deci sa ne „europenizam”. Demonstratie in permanenta circulara in interiorul aceluiasi sistem de idei :

„Si atunci, si noi, fiescare, vom castiga adevarata cinste si fericire si norodul peste putin timp negresit va ajunge intru acea stare intru care se afla noroadele a ceilalti evropei”119.
Dezvoltarea conceptiei integrarii social-politice, a constiintei „poporului occidental” ce aspira sa intre in
„familia europeana” formeaza un alt capitol solidar si distinct al „Luminilor” romanesti, care nu intra insa in preocuparile de fata. El trebuie studiat din aceeasi perspectiva si dupa aceeasi metoda, pe texte.
Aceasta vocatie a integrarii europene are, in sfarsit, nevoie si de o confirmare obiectiva, de o ratificare „oficiala” din partea strainatatii. Prezenta romaneasca aspira deci si la aceasta forma de validare, care incepe sa se materializeze pe plan cultural destul de repede. In 1833, se produce prima participare romaneasca la un congres stiintific inter- national. Este vorba de Societatea de medici si natu- ralisti din Iasi, care :

„Prin lucrarile sale si corespondentii stiintifici cu invatatii Europei au atras ei luarea aminte a societatii invatatilor Germaniei”120.

Societatea este invitata la congresul de stiinte naturale de la Freiburg si dr. Cihac, care o reprezinta, tine sa declare ca tara sa, Moldova :

„Prin a ei plecari de a se lumina infatoseaza o inchiezasluire cum ca se va face vrednica de sotietatea europeana in care au introlocat-o a sale asezamanturi”121.
Legatura intre luminare, integrare