Adevarata masura a fortei creatoare a lui Liviu Rebreanu o atesta, asadar, romanele lui. Primul in timp este Ion, aparut in 1920, an care ramane, datorita acestei imprejurari, o data de prima insemnatate in istoria prozei romanesti. g9x17xj
Inainte de Ion, romanul romanesc inregistrase cateva momente insemnate, datorita lui Nicolae Filimon cu Ciocoii vechi si noi, lui Slavici cu Mara, lui Duiliu Zamfirescu cu Viata la tara si Tanase Scatiu, iar dintre scriitorii generatiei lui Rebreanu se manifestasera cu succes in roman Agarbiceanu prin Arhanghelii si Sadoveanu prin Neamul Soimarestilor.
Dintre toti acestia, cel mai apropiat de Rebreanu, prin structura sufleteasca, prin anume laturi ale formatiei, inclusiv mediul prim de viata, prin felul de a privi in existenta si modalitatea preferata de expresie artistica este Ioan Slavici. Acesta zugravise in nuvelele si romanele lui aspecte sociale semnificative din viata satului transilvanean, precum si figuri omenesti viguroase turmentate de pasiuni violente, insetate de avere, pastrand in genere fata de ele o atitudine neutra, lasandu-le sa se miste liber in fictiunea literara. Sunt atribute care, cu un suflu epic mai cuprinzator prin aria observatiei sociale si mai profund prin forta de scrutare a sufletului omenesc, cu simt clasic al compozitiei si obiectivitate a relatarii, purificat deplin de tendinte moralizatoare, se vor regasi in romanele lui Liviu Rebreanu, evident ca expresie a unor afinitati structurale, nu a relatiei de influenta. Cat despre modelele lui, acelea de la care a plecat si a caror inraurire se poate identifica, ele sunt in primul rand marii romancieri straini: Tolstoi, Balzac, Flaubert, Zola.
Dar, spre a intelege cum se cuvine romanul Ion, este nevoie de o scurta revenire la starea prozei noastre epice de inspiratie rurala in momentul aparitiei lui. In aceasta privinta, atat semanatorismul, cat si poporanismul, cu diferentele de rigoare existente intre ele, dar inrudite in chip substantial, proiectau asupra taranimii o viziune lipsita de autenticitate, cu exces de aspecte sumbre, menite sa starneasca mila si sa aduca, pe calea reformelor, un spor de dreptate sociala, in cazul celei de-a doua. Laturile acestea extraestetice, prezente in amandoua curentele, faceau ca substanta insasi a naratiunii ca modalitate epica sa fie invadata de lirism, de asa natura incat un cercetator ca Tudor Vianu a putut vorbi despre o adevarata criza a artei romanesti de a povesti in deceniul 1910-1920.
Intr-o asemenea situatie, a aparut romanul Ion.
Geneza scrierii se poate urmari dupa marturisirile lui Rebreanu insusi. Procesul creator a fost indelungat si esenta lui consta in sudarea intr-o viziune unitara a trei experiente de viata traite, distantate intre ele prin ani si fara legatura cauzala de la una la alta. Evident, lecturile scriitorului si-au revarsat si ele seva lor de semnificatie in fluxul sufletesc starnit de cele trei experiente de viata.
Prima dintre experiente reiese dintr-o marturisire a lui Liviu Rebreanu: “Ion isi trage originea dintr-o scena pe care am vazut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de inceput de primavara. Pamantul jilav, lipicios. Iesisem cu o pusca la porumbei salbatici. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am vazut un taran, imbracat in straie de sarbatoare. El nu ma vedea…Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul.
L-a sarutat ca pe o ibovnica…”. Gestul a fost inregistrat pentru pitorescul lui in sine, fara a i se atribui atunci o semnificatie precisa.
Adevarul relatarii lui Rebreanu nu se poate pune la indoiala, dar trebuie aratat ca un gest asemanator cu cel observat de el infaptuieste si eroul Buteau din romanul La terre al lui Emile Zola.
Cea de a doua experienta de viata autentica i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Livia si formeaza substanta nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de un flacau sarac si supusa, din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre tatal sau. In chip evident, aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc in Ion, constituind esenta raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte.
A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, impovarat de greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamant.
Calea sintezei intre aceste trei momente de viata, atesta in continuare Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al Glanetasului, cu motivarile sociale si sufletesti necesare si a faptelor apartinand, in realitatea traita, autorilor celorlalte doua momente. Trebuie insa subliniat ca, potrivit dramatismului structural al constiintei scriitorului, sinteza astfel realizata nu a anulat asperitatile si contradictiile specifice fiecarui moment, ci numai a obtinut, prin polarizarea lor cu maiestrie, un echilibru temporal intre ele. Minat de conditia lui intima, acest echilibru se va disloca repede, aducand odata cu dislocarea, sfarsitul organic al capodoperei.
Procesul de elaborare al romanului, trecand prin fazele manuscrise Zestrea (titlul initial al romanului) si Rusinea (primul capitol al manuscrisului Zestrea), a fost indelungat si trudnic. Tudor Vianu a lasat o marturie asupra tenacitatii impresionante cu care Rebreanu si-a dus nazuinta la capat: “Era in 1919, ma intorsesem din razboi si Rebreanu isi regasise caminul lui, dupa ce trebuise sa se refugieze in Moldova pentru a scapa de justitia martiala a trupelor de ocupatie. Locuia pe strada Nicolae Balcescu, in fundul unei curti, intr-o casut1 daramat1 de atunci, la doi pasi de casa tot atat de modesta, unde se sfarsise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zarite printre copacii curtii, ramaneau luminate in tot timpul noptii. Ma intorceam tarziu acasa si o chemare inceata imi deschidea usa camerei sarace, despartita prin doua trepte de bucataria familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a sasea oara, romanul Ion. Munca incepea odata cu caderea serii si continua pana la rasaritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cand in cand cu racorirea fruntii infierbantate. Intreruperea provocata de vizitatorul nocturn nu parea a-i fi neplacuta…”.

Subiectul romanului. Romanul, impartit in doua volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii, ne transpune in lumea satului ardelean de la sfarsitul secolului trecut si inceputul secolului nostru. Avem in fata o fresca vasta, cuprinzand, pe langa viata taranimii, si pe cea a intelectualitatii satelor, cu unele reflexe din pulsatia nationala a Transilvaniei. Firul principal al actiunii se tese in jurul eroului scrierii, flacaul chipes, voinic, inteligent si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care, din setea de a se imbogati, isi sacrifica iubirea pentru Florica, o fata frumoasa, insa saraca, asemenea lui, si se casatoreste cu Ana, fata uratica si prizarita, fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu, care a consimtit sa i-o dea de sotie, numai dupa ce a aflat ca Ion o sedusese si ca, in consecinta, gandul lui de a o marita cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate implini. Aceasta este actiunea primului volum. In continuare, romanul urmareste, pe firul principal al dezvoltarii lui, tribulatiile lui Ion, care, dupa casatoria cu Ana, dobandeste, in sfarsit, pamantul visat, are si un copil, dar noi complicatii I se precipita in cale, caci Ana, complet nefericita, se spanzura, odrasla plapanda ii moare, el insusi revenit spre Florica, maritata intre timp cu George Bulbuc, este surprins de acesta intr-o noapte in fata casei si omorat cu sapa. George merge la inchisoare, pamanturile lui Vasile Baciu sunt donate bisericii, iar viata satului Pripas, agitata mai intens pentru o clipa, isi reia cursul tihnit. Astfel se termina volumul al doilea si, o data cu el, romanul.

Personajele romanului. Creator exceptional de viata, Rebreanu face sa traiasca in roman un impresionant numar de eroi, fiecare cu individualitatea lui proprie. Pe primul plan, se impune Ion al Glanetasului, care este unul dintre cele mai caracteristice si mai temeinic realizate personaje ale intregii noastre literaturi. Ion e un flacau voinic, destept, energic care sufera de saracia lui si care se crede, prin calitatile enumerate, capabil de o alta soarta.
Atitudinea lui Ion e destul de comuna, desi procedeul sau e mai original, fara sa fie inedit. Violenta lui e forma pe care o ia, in conditiile date, o energie exasperata de a nu se fi putut exprima altfel, intr-o societate in care totul il condamna pe Ion la supunere, la acceptare, adica la mizerie.
Pentru Ion, pamantul inseamna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este simbolul unei chemari mistice a pamantului, este simbolul omului care incearca sa depaseasca starea de mizerie, de inferioritate sociala si morala. Pentru Ion, acest flacau zdravan si harnic, saracia, adica lipsa pamantului, e o permanenta suferinta si preocuparea cea mare e cum sa-l obtina.
Critica s-a ocupat adesea de Ion, incercand sa strabata in intimitatea sufletului sau, spre a-i surprinde cu exactitate esenta. Principalele pareri sunt contradictorii, dovada cat de complex este personajul sub masca simplitatii aparente. Astfel, pentru Calinescu, Ion este o fire instinctiva, calauzit de impulsuri elementare, violent si patimas, pe care nostalgia Floricai si revenirea la ea nu-l pot in nici un fel umaniza: “In planul creatiei, Ion e o bruta. A batjocorit o fata, ia luat averea, a impins-o la spanzurare si a ramas in cele din urma cu pamantul. Continutul lui a fost epuizat si ispravile sentimentale il scot din sfera instinctelor oarbe, si il duc in lumea constiintei, banalizandu-lA“. Pentru Lovinescu, din contra, Ion are “o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si, mai ales o vointa imensa”. Descoperindu-i asemenea atribute, Lovinescu il considera “o figura simbolica, mai mare decat natura, ce depaseste tendinta de nivelare a naturalismului”.
Amandoua aceste caracterizari, desi contradictorii, sunt acoperite cu strictete de comportarea eroului care, fiinta robusta, implantat in viata cu rad1cini puternice, isi are unitatea morala a lui tocmai in principiul contradictiei. Fiul Glanetasului era in adevar un om primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu parintii, doritor cu orice pret sa se imbogateasca, dar tot el are, fata de cei amintiti si fata de altii, gesturi de cuviinta prevenitoare, o disponibilitate spre respect si omenie, ilustrata peremptoriu de relatiile cu familia Herdelea si in special cu Titu, precum si o istetime naturala, care, dupa imprejurari, se manifesta cand ca inteligenta, cand ca viclenie. Desigur, i se pot descoperi si alte trasaturi sufletesti, toate insa sunt subsumate setei de afirmare, impulsului nestavilit de a trai cu intensitate viata.

Rebreanu infatiseaza drumul de viata tenebros al eroului sau, pana cand patima il duce la moarte. De-a lungul acestui drum sinuos, el isi revarsa firea in gesturi memorabile, dintre care cel mai discutat este sarutul gliei. Sarutarea lui Ion este un act de luare in posesiune a pamantului, pamantul posesiunii, cel pe care il poseda si care il poseda.
Dintre figurile feminine ale romanului, Ana, sotia lui Ion, a fost privita, prin natura lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o faptura firava, modesta, blanda, a carei personalitate a fost anihilata de brutalitatea cu care au tratat-o atat tatal cat si barbatul ei. Rebreanu, prin comentariul lui direct, cum procedeaza si cu alti eroi, ii intregeste portretul, prezentandu-ne pe scurt drama ei de orfana de mama, crescuta chinuit de tatal sau, Vasile Baciu, om bogat, dar betiv si zgarcit. Ea se indreapta cu naivitate si slabiciune explicabila catre Ion, pe care il iubeste deznadajduita. Scriitorul o invaluie cu o discreta simpatie, simbolizand prin ea o buna parte din destinul nefericit al femeii de la tara in regimul de atunci.
In acelasi mod pot fi urmarite toate figurile aduse de Rebreanu in actiunea romanului: Glanetasu, Zenobia, George Bulbuc, tatal sau Toma, Simion Lungu, Florica etc. Pe toate romancierul le-a zugravit viu, le-a inzestrat cu atribute proprii.
Scriitorul a infatisat realist stratificarea sociala a satului. Drama insasi a lui Ion si a sotiei sale, Ana, isi are motivare in problematica generata de aceasta stratificare.
Diferentierea taranimii dupa starea materiala este observata cu luciditate de scriitor, care face din ea moment cardinal in definirea eroilor si a situatiilor. Capitolul prim ofera, in aceasta privinta, scene din cele mai caracteristice.
Raporturile dintre taranimea si intelectualitatea satului sunt dominate de aceeasi neta constiinta a deosebirii de stare sociala. Preotul Belciug, familia invatatorului Herdelea, notarul privesc spre taranime cu o atitudine distanta, caracterizata prin politete rece si zambet protector. Ei nu admit sa fie trecuta bariera care ii desparte de truditorii gliei; acestia la randu-le privesc spre lumea domnilor cu condescendenta prevenitoare, de diferite grade insa, intrucat bogatasii de felul lui Vasile Baciu, constienti de forta averii lor sunt mai indrazneti.
Preocuparile burgheziei satesti sunt in general marunte. In ciuda superioritatii, pe care o etaleaza fata de tarani, domnii satului se zbat in nevoi, sunt asaltati de greutati carora, in situatia specifica a Transilvaniei de atunci, abia le pot face fata, mai ales cand au si familie numeroasa cum este cazul invatatorului Herdelea. Acesta isi mentine greu slujba, trece adesea prin momente de umilinta, este obligat la continui compromisuri si concesii morale, in peregrinarile lui prin diferite sate, pe unde, dupa bunul lor plac, il poarta autoritatile.
Portretul preotului Belciug este realizat de Rebreanu dupa acelasi procedeu al impletirii schitei biografice, cu observarea comportarii eroului in momente semnificative de viata, raportate constant la conditionarea lor sociala. Belciug are o situatie materiala mai buna decat Herdelea, el nu este impovarat de greutati familiale. Aceste elemente, conjugate cu o anumita austeritate temperamentala, vizibila si in infatisarea lui fizica, si cu rigorismul profesiei, determina din parte-I un spor de principalitate in raport cu oamenii si cu autoritatile. De aici prestigiul lui mai mare in fata satului.
Scriitorul surprinde in roman si principalele aspecte generate de lupta nationala a romanilor transilvaneni in acel moment istoric. Trei erau atitudinile caracteristice: cea a dezertiunii tradatoare alaturi de oficialitatile austro-ungare, reprezentata prin solgabiraul Chitu; cea a luptei nationale in cadrul legalitatii, recomandata si practicata de avocatul Victor Grofsoru; in sfarsit atitudinea darza, neinduplecata, impinsa pana la iredentism, caracteristica profesorului Spataru. Toate acestea sunt aratate cu limpezime cand scriitorul urmareste lupta dintre avocatul Victor Grofsorul si bancherul svab ungurizat Bela Bek pentru ocuparea unui loc in parlament ramas vacant prin moartea deputatului roman Ion Ciocan.

Tradus in numeroase limbi, romanul a starnit entuziasm. O dovada a faptului este trecerea lui de catre U.N.E.S.C.O. printre marile opere ale contemporaneitatii.
Romanul Ion, aparut in 1920, in editura Viata romaneasca, este format din doua volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii. Fiecare volum este impartit in mai multe capitole -; primul in sase, ultimul in sapte.

George Calinescu afirma ca: “Ion e opera unui poet epic care canta cu solemnitate conditiile generale ale vietii, nasterea, nunta, moartea. Romanul e facut din canturi, vadit cadentate in stilul marilor epopei”. “Hora in sat, bataia intre flacai, tocmeala pentru zestre, nunta taraneasca si nunta invatatoreasca, nasterea la camp a copilului Anei, moartea batranului Dumitru Moarcas, spanzurarea carciumarului si a Anei, sunt momente din calendarul sempitern al satului, miscatoare prin calitatea lor elementara. Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodopera de maretie linistita”.

Padurea spanzuratilor

Tematica razboiului, prin bogatul ei material de viata, cu nesfarsitele implicatii de ordin sufletesc si social, prin ceea ce reprezinta ca dramatica inclestare de forte, a atras in chip deosebit preocuparile artistice ale lui Rebreanu atat in nuvela cat si in roman. Momentul suprem obtinut de scriitor in aceasta directie este romanul Padurea spanzuratilor.
Geneza romanului se poate reconstitui cu precizie dupa destainuirile directe ale scriitorului, reluate si de alti membri ai familiei, intre care de catre sotia sa Fanny Rebreanu.
Un prim strat genetic il constituie impresia profunda lasata asupra scriitorului de ororile razboiului pe diferite campuri de lupta si mai ales de uciderea in masa prin spanzuratoare a unor ostasi cehi, scena inregistrata pe o fotografie care i-a cazut in mana. Manuscrisele sale pastreaza cateva schite, inclusiv planul acestei intai faze, in care eroul reprezentativ se numea Virgil Bologa.
Incercat pe aceasta baza, romanul a fost repede parasit, intrucat felul propriu al inspiratiei lui Rebreanu si anume nevoia unor temeiuri de observatie si cunoasterea obiectiva, a unor date concrete de referire pentru intuitia sa artistica, nu se realizase, totul ramanand in sfera deductiei si a abstractiunii. O spune limpede el insusi: “Subiectul Padurii spanzuratilor, o constructie cerebrala la inceput, s-a umanizat numai cand a intervenit contactul cu viata reala si cu pamantul”.
Acest contact l-a adus cel de-al doilea strat formativ si anume vestea executiei fratelui sau Emil de catre austro-ungari si dezvaluirea pana in amanunt, prin cercetari la fata locului, a felului in care s-a intamplat tragicul eveniment. Faptul e precizat de scriitor: ”Fara de tragedia fratelui meu, Padurea spanzuratilor sau n-ar fi iesit deloc, sau ar fi avut o infatisare anemica, livreasca, precum au toate cartile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie si invioratoare pe care numai experienta vietii o zamisleste in sufletul omului”.
Eroul principal al romanului, Apostol Bologa, tanar transilvanean este mobilizat ca ofiter de rezerva in armata austro-ungara la inceputul primului razboi mondial.
Dupa o confruntare vitejeasca pe alte fronturi decat cel romanesc, el este apasat de o adanca remuscare, cand este adus in situatia de a lupta impotriva propriilor lui frati. Surprins cand incerca intr-o noapte sa treaca frontul la ei, este condamnat la moarte prin spanzuratoare si executat, asemenea ofiterului ceh Svoboda, la a carui condamnare Bologa insusi participase in prima parte a romanului.
Problematica psihologica a romanului, infruntarea mortii, spre a nu prejudicia datoria fata de patrie, impunea incadrarea faptului de constiinta in complexitatea imprejurarilor sociale, luate in sens larg, care l-au nascut.
Aceasta cu atat mai mult la un scriitor ca Rebreanu, a carui intuitie artistica simte constant nevoia raportarii la concretul vietii, pe de o parte, iar pe de alta parte prefera situatiile dramatice, crispate, pe care, pline de semnificatie, singur dinamismul social le isca. De aceea aspectul psihologic este implantat in cel social.

Cu putere de analiza psihologica deosebita, crescuta prin intense experiente de viata traita si prin numeroase lecturi, dintre care in primul rand se impune cea a lui Dostoievski, Liviu Rebreanu s-a adancit in framantarile constiintei lui Bologa, dezvaluindu-le si cea mai fina nuanta, descriindu-le succesiunea, fara insa a cauta, sa le si explice, sa introduca luminile lucidit1tii in nebulozitatea lor.
Observator incercat al vietii, Rebreanu identifica starile din adancuri ale subconstiintei autorilor dupa reactiile instinctive, organice, starnite de ele.
Ideea fundamentala a romanului, ilustrata prin destinul tragic al lui Apostol Bologa, sustinut artistic de destinul asemanator al lui Svoboda si al celorlalti spanzurati, este condamnarea razboiului imperialist. Rebreanu vede limpede caracterul lui odios si-l realizeaza artistic fara emfaza, lasandu-l sa se desprinda cu forta elementara din realitatile zugravite. Statul plurinational austriac, inchisoare a popoarelor cum a fost numit, este vazut ca atare de numerosi eroi ai romanului. Discutiile inversunate care au loc la popota intre ofiterii de diferite nationalitati au nu ascutis critic fara echivoc.
Desi zugravirea propriu-zisa a razboiului ca aspect obiectiv de viata nu intra direct in raza interesului cartii, preocupata cu precadere de urmarirea framantarilor de constiinta ale eroului principal, totusi Rebreanu reuseste sa dea, din creionari partiale, o imagine a frontului plina de adevar si dramatism, straina de idealizari artificiale, de retorismul ocazional, frecvent intalnite la alti prizonieri. Edificatoare sunt in aceasta privinta numeroase momente: peisajul sinistru al campului de lupta in timpul noptilor de toamna tarzie, cand ploua intr-una si vantul rece patrunde in oase, cand soldatii inoata buimaciti prin noroiul adanc si cleios din transee, iar vazduhul este strabatut de lumina reflectoarelor, ori de suieratul obuzelor aducatoare de spaima si moarte; toropeala din constiinta oamenilor, a caror personalitate, complet anihilata, redusa la comportari mecanice, cade adeseori prada unui pustiu sufletesc fara sfarsit, tradus in mistuitoare doine de jale, sau in neputinta de a mai aduna si gandurile; atmosfera apasatoare din spitale; intalnirea terifianta cu copacii de care atarna, rotite de vant dupa voie, cadavrele celor spanzurati.
Pe acest fond lugubru de fapte, se desfasoara tragedia lui Apostol Bologa. Rebreanu isi realizeaza eroul, privindu-i in special partea ultima a vietii, aceea in care, mustrat de obsesia participarii la condamnarea cehului Svoboda, el se indreapta ca un halucinat, spre spanzuratoare. Comportarea de-a lungul obsesiei e urmarita cu o extraordinara forta de scrutare in zonele cele mai adanci ale constiintei. De asemenea, scriitorul o motiveaza cu grija, prin raportarea si la antecedentele eroului, care isi dovedesc astfel o functie organica, nu ornamentala. Numai altoite pe elemente biografice precum: amanuntele revelatoare despre parinti; evolutia sufleteasca de la crizele de misticism spre conceptia ateista; ancorarea ferma, ca suport de viata, in ideea datoriei, care in sfera ei larga si abstracta include initial, printr-un reflex natural, desi insidios, si ideea datoriei fata de statul austro-ungar; reactiile contradictorii in iubire si inca altele, cele ce se intampla cu Bologa apar rezultatul unui proces firesc. Trei sunt etapele semnificative ale procesului: a) organizarea vietii dupa criteriul subordonarii exemplare fata de statul austro-ungar; b) trezirea sentimentului patriotic si cautarea infrigurata de a raspunde imperativelor lui; c) acceptarea mortii ca liman izbavitor de sub apasarea contradictiilor si remuscarilor ce-l sfasie, impletita, sub impulsul credintei regasite, cu exaltari mistice si umanitariste, cu nadejdea iluzorie a inaltarii in alta lume, eliberata de patimi, dreapta, senina, eterna.
Vazut sub raportul constructiei de ansamblu, romanul atesta aceeasi rotunjime ca si Ion, aceeasi stricta ordonare a materialului in jurul fluxului principal de viata urmarit. Romanul incepe si se incheie cu peisajul sinistru al spanzuratorii.