e8s24sm
Intr-o buna parte a ei, poezia lui Gr. Alecsandrescu (1810—1885) este un ecou lamartinian. “Meditatia”, “reveria”, “armonia” in natura, religiozitatea, “rugaciunea”, oceanele, imensitatile, inaltul hieratism

al melancoliei le regasim, intr-un vocabular impur, si la poetul roman.
Stand pe ruine, sub cerul plin de faclii, meditativ ca o piramida, poetul isi simte sufletul inaltandu-i-se pe aripi de flacari. Totul ia proportii infinite. Scena cu luna e “colosala”, mormintele sunt “monstruoase”, umila campie a Brailei capata perspective sahariene. Melancolia e purtata prin padurile de molifti, salutata de soimul de pe creste, ori comentata de urletele cainelui:
Scarbit peste masura
De zgomotul cetatii,
Eu caut in natura
Un loc far’ de murmura
Supus singuratatii...
Tovaras de-ntristare,
Un caine, langa mine,
Prin urletele sale
Natura sa rascoale,
In aste locuri vine.
Mica Tismana devine palat ossianic, intr-o scenerie feudala stil Mrs.
Radcliffe:
Feodala cetatuie, ce de turnuri ocolita,
Ce de luna colorata si privita de departe,
Parea unul din acele osianice palate,
Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc.
Poetul are predilectie pentru zgomotele naturii, executate pe orge grave; torente:
Urechea mea asculta torentul ce plesneste,
Talazul ce se sparge de malul sau plangand... huiete ale apelor:
Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri
Parea c-auz un sunet, un uiet departat,
Ca glasul unei ape ce-neaca-ale ei maluri,
Sau ca ale multimii intaratate valuri,
Cand din robie scapa un neam impovarat.
Talancile, taraitul unanim al greierilor exprima linistile vesperale,
“armonia” naturii:
Un clopot ce seara s-aude la turme,
Ce sta, reincepe, abia rasunand,
Cu glas care moartea-i aproape sa-l curme,
Cand viata-nceteaza treptat inghetand;
Un greier ce canta, o iarba, rasura,
Stufoasa padure, pierdute carari,
Adanca murmura ce-nvie natura
Ca geniuri tainici ascunse prin flori.
Tot misca, incanta a noastra gandire;
Tot are un farmec, tot este mister.
Abundenta si prozaismul strica operei poetice a lui Alecsandrescu.
In Umbra lui Mircea la Cozia a fost atins totusi o singura data echilibrul.
Comentariul istoric, recitat somnambulic, hamletian, e in acord cu scena. Cortina se ridica peste medievalisme fantastice:
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Catre tarmul din potriva se intind, se prelungesc,
S-ale valurilor mandre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc.
Dintr-o pestera, din rapa, noaptea iese, ma-mpresoara:
De pe muche, de pe stanca, chipuri negre se cobor;
Muschiul zidului se misca... printre iarba se strecoara
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Apare sepulcrala umbra (“Ascultati...! marea fantoma face semn... da o porunca...”), poetul o intreaba, in cel mai potrivit spirit romantic, daca are in fata sa pe Mircea, si printr-o noroasa intuitie muzicala, ca intr-o conjuratie de duhuri, raspund apele Oltului:
Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza,
Acest sunet, acest nume valurile il primesc,
Unul altuia il spune, Dunarea se-nstiinteaza,
S-ale ei spumate unde catre mare il pornesc.
Apoi urmeaza un monolog somnoros, monoton ca un descantec, cavernos, pentru ca la sfarsit elementele strofelor dintai sa fie reluate ca intr-o cadere inceata de cortina:
Lumea e in asteptare... turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari secoli pe eroii lor jelesc;
Si-ale valurilor mandre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc.

In Anul 1840 meditatia e total dialectica si cele mai dulci acorduri
(mister al poeziei) rasuna acolo unde fraza e mai sententioasa:
Dupa suferiri multe inima se-mpietreste;
Lantul ce-n veci ne-apasa uitam cat e de greu;
Raul se face fire, simtirea amorteste,
Si traiesc in durere ca-n elementul meu.
Printr-un fenomen de confuzie, caracteristic tranzitiei, Gr. Ale csandrescu va fi lamartinian si in acelasi timp poet in gustul clasic.
Gandul de a compune Epistole e starnit de lectura lui Boileau si tot atat de a operei lui Voltaire, din care a si tradus Alzira sau Americanii.
In epistola Alecsandrescu are darul inanalizabil al discursului gesti culat, aci grav, aci perfid, cateodata de un prozaism caricatural, alta data acoperit cu salul unei imagini, si e sententios cu un mare noroc, strabatut de o usoara melancolie romantica. Enumerarea genurilor are alt sens decat la Boileau. Atingerea noilor instrumente romantice
(chinuri, melancolie, infocare) sugereaza mai multa reculegere contemplativa. Indeciziunea literara e tradusa cu tristeta romanticului
Wanderer:
Eu aseman a mea stare cu a unui calator,
Care nestiindu-si calea, fara povatuitor,
Se opreste pe-o campie, si cu totul intristat,
Drumuri vede, dar nu stie care e adevarat.
Comentariile asupra descriptiei deschid ele insile un cadru litografiat cu paduri, stejari, privelisti campestre, in acest mod:
Daca descriu o padure, suma de copaci ii las,
Si la un stejar mai mare trec cu un repede pas.
Satira spiritului meu e o mica comedie de badinaj aproape musse tian, O profesiune de credinta, un monolog al unui personagiu onctuos si inconstient vodevilesc, care se retrage de pe scena cu comice reverente. In fabule (Toporul si padurea, de pilda), dizertatia molieresca ce taie rasuflarea formeaza substanta. Alecsandrescu era in fond un monologist.