MIHAI EMINESCU

Publicata in “Convorbiri literare” in 1873, “Floare albastra” este considerata, de catre unii critici, drept o prima creatie eminesciana de maturitate, iar in opinia altora aceasta idila in tonuri elegiace anunta tematica “Luceafarului”. v7n19nc
Motivul florii albastre a fost preluat de catre poet din literatura universala, probabil de la germanul Novalis si apare si in “Calin (file din poveste)” si “Sarmanul Dionis”.
Floarea albastra este simbolul unui ideal inalt inaccesibil care poate sa fie iubirea, iubita, poezia sau infinitul. Prin intermediul romanului lui Novalis, in aceasta poezie avem de-a face cu un zburator feminin. Acest motiv al florii albastre apare si la Leopardi la care inseamna idealul de puritate si la Victor Hugo.
Pentru Eminescu floarea albastra inseamna iubirea pierduta, “expresia cromatica a sentimentului infinitului” (V. Strainu). G. B. Duica este de parere ca floarea albastra este o iubita de la Ipotesti sau chiar Veronica Micle. Floarea albastra reprezinta de fapt floarea de nu-ma-uita.
Poezia face parte, in principal, din marea tema a dragsotei, tema ce capata in creatia eminesciana dimensiuni inconfundabile: visul dragostei, dorul de dragoste, dezamagirea, neimplinirea, femeia-inger si chiar misoginismul. Totusi tema dragsotei este depasita de aceasta poezie deoarece aceasta evoca conditia creatorului, absolutului si reprezinta o sinteza a liricii eminesciene.
Poezia “Floare albastra” este una dintre cele mai originale, indiferent de izvoarele de la care porneste Eminescu. In poezie exista doua planuri umane, in care se concentreaza doua portrete: al ei si al lui, doua planuri temporale (un timp trecut si unul prezent) si doua planuri spatiale (unul al aproapelui si unul al departelui care tin de aspiratiile celor indragsotiti).
Ca specie literara a genului liric poezie este o egloga (idila cu dialog). Poezia este alcatuita din patru secvente.
Prima secventa poetica este corespunzatoare primelor trei strofe si este monologul fetei structurat pe ideea cunoasterii absolute. Este un repros adresat de fata eroului (“- Iar te-ai cufundat in stele / Si in nori si-n ceruri nalte?”) in care ne este prezentata lumea ideilor poetice ale lui Eminescu. Daca el este adancit in contemplarea abstracta, iubita, o aparitie plina de gratie si de feminitate, inca adolescentina, isi indreapta privirile spre pamant, spre frumusetile accesibile ale acestuia.
Eroul este preocupat de univers: “ceruri nalte”, stele, “rauri de soare” care simbolizeaza macrocosmosul, soarele reprezentand cea mai inalta treapta in dorinta de cunoastere. Verbul “a gramadi” este sugestiv si sugereaza imensitatea acestor idei inalte. “Campiile asire” simbolizeaza preocuparile din domeniul istoriei vechi, chiar foarte vechi. “Intunecata mare” semnifica preocuparile poetului din domeniul elementelor primordiale din care s-a nascut lumea. “Piramidele-nvechite” care “urca-n cer varful lor mare” sugereaza preocuparile in domeniul istoriei Egiptului si au legatura cu stelele, cu cerurile inalte, cu norii, subliniind inaltimea zborului omului insetat de cunoastere.
Ultimele doua versuri ale secventei: “Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!” reprezinta o avertizare adresata poetului in legatura cu capcana pe care o intinde aceasta preocupare in zonele inalte, sugerand ca fericirea este aproape si nu trebuie cautata departe.
Eroul apare ca un visator, un cautator al idealului inalt, iar eroina este naiva si familiara, reprosandu-i aceste preocupari.
Se contureaza un plan al departelui in care se afla portretul lui. Timpul pare a fi un timp prezent, dar acest repros are loc intr-un timp trecut.
Spiritul poetului nu se poate realiza in lumea terestra si acesta se izoleaza intr-o lume proprie, a gandirii.
A doua secventa este strofa 4 si este o interventie a poetului care intrerupe monologul fetei:
“Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.”
Diminutivul “mititica” sugereaza superioritatea poetului fata de iubita, a celui care va accepta invitatia ei. Sentimentul este de intelegere, de interiorizare a rasului si tacerii (“Eu am ras, n-am zis nimica”), subliniind rezerva sceptica a poetului.
A treia secventa cuprinde strofele 5-12 si este o continuare a monologului fetei, structurat pe ideea cunoasterii terestre. Acest monolog se concretizeaza intr-o chemare la iubire intr-un cadrul feeric, tipic eminescian:
“- Hai in codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang in vale,
Stanca sta sa se pravale
In prapastia mareata”.
Acest cadru este unul rustic unde indragostitii vor fi feriti de ochii lumii. Elementele acestui cadru sunt: codrul, izvoarele care sunt personificate (“izvoare plang”), peisajul fiind unul salbatic. Cadrul corespunde unei lumi concrete, atragatoare, care se afla in opozitie cu lumea de idei din primul moment poetic.
Chemarea “in codrul cu verdeata” este o chemare intr-o gradina a desfatarilor terestra, concreta, palpabila. Tonul sagalnic al chemarii o reprezinta pe cea denumita pe rand “mititica”, “frumoasa”, “nebuna”, “dulce minune”. Repugnandu-i tot ceea ce tine de sfera gandirii abstracte, femeia iubita este o incununare a pasiunii omenesti, frematand de viata si caldura.
Iubita il cheama cu candoare in cadrul ales, fagaduindu-i o dragoste neprefacuta, curata, totala, inocenta. Elementele care complerteaza cadrul sunt: “trestia cea lina”, “bolta cea senina”, “foile de mure”. Cei doi indragostiti par a fi perechea unica din paradis, iar cadrul acesta autohton este o gura de rai.
Modul de adresare al chemarii este unul familiar, obisnuit, in opozitie cu cel din primul tablou. Acest tablou se constituie de fapt intr-o lectie de initiere in dragoste pentru ca acea chemare irezistibila este continuata in jocul gesturilor de dragoste:
“Si mi-i spune atunci povesti
Si minciuni cu-a tu gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.”
Se schiteaza un portret al iubitei care ne apare sagalnica, ademenitoare, familiara:
“Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul
Sa-ti astup cu dansul gura.”
Apare motivul lunii: “Cand prin crengi s-a fi ivit/ Luna-n noaptea cea de vara”.
Perechea este urmarita pana la intoarcerea in sat: “Si sosind l-al portii prag”.
Sunt folosite metafore (“bolti de frunze”, “flori ascunse”), inversiunea (“al portii prag”), comparatia (“saruturi dulci ca florile”).
Lexicul are la baza valorificarea limbajului popular: “Nime-n lume n-a sa stie”, “Grija noastra n-aib-o nime”, “Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?”. Limgajul se caracterizeaza prin prospetime, prin gratie, care ajuta la limpezimea ideilor.
Se contureaza un plan al aproapelui, iar timpul este unul prezent din perspectiva fetei, insa din punct de vedere al poetului este un timp trecut.
In ultima secventa apare imaginea eroului uimit (“Inc-o gura -; si dispare…/ Ca un stapl eu stam in luna!”) si se constata ca acesta nu a respins invitatia fetei si puncul ei de vedere.
Cele doua epitete cu valoare superlativa: “ce frumoasa”, “ce nebuna”, redau calitatile florii albastre, ea fiind fiinta care pastreaza dorintele invaluite in vraja, iar apropierea de aceasta fiinta devine o “dulce minune”.
“Dulcea floare” denumita, in penultima strofa, “floare albastra” este personificarea dorintei, in opozitie cu raceala nemuritoare a boltilor inalte.
Punctele de suspensie dintre ultimele doua strofe vin ca o pauza care semnifica scurgerea timpului. Se revina la un plan trecut cu nostalgie si cu durere, poetul amintindu-si de moartea iubirii: “Si te-ai dus, dulce minune,/ Si-a murit iubirea noastra”.
Repetitia “Floare-albastra! floare-albastra” subliniaza faptul ca eroul si-a asumat viziunea fetei si a constatat cu fericirea este vremelnica.
Meditatia asupra conditiei umane in univers se suprapune peste tema iubirii si a naturii. Intervine timpul care ne spune ca omul si fericirea sunt trecatoare.
Ultimul vers (“Totusi este trist in lume!”) este o concluzie a poeziei, contureaza tristetea poetului si ne lasa sa cautam motivul acestei tristeti. Ne lasa sa continuam poezia cu toate ca fericirea este pentru om suprema ratiune de a fi.
Ultima strofa este relevanta pentru sugerarea ideii ca poetul renunta total la dragoste, la speranta de a regasi dragsotea. Repetarea chemarii “florii albastre” i se opune versul final, vers care confirma imposibilitatea iubirii pamantene.
Versificatia este trohaica, ceea ce inseamna ca accentele produc un ritm coborator, de alintare, dar si de tanguire.
Versurile sunt scurte si uniforme, aproape toate au 8 silabe, cu exceptia versurilor 1 si 4 din strofele 7, 10, 12 care sunt de 7 silabe. Rima, cu rare asonante, este imbratisata ceea ce confera versurilor din mijloc o sonoritate melodioasa, inalta si alungita prin aliteratie care sugereaza pasiunea fiintei feminine, consonanta ei cu natura.
Poezie “Floare albastra” este o metafora a iubirii spiritualizate, este o creatie ce poate fi considerata model in ceea ce priveste conceptia eminesciana privind intruchiparea unei literaturi adevarate, originale.