Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Eugen BARBU 1924—1993 - proiect intreaga opera literara
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
v5k23kd
ROMANUL PITORESC +I BAROC
Modelul declarat al lui Eugen Barbu e G. Calinescu. Ca =i acela, vrea sa fie un scriitor total, pornind de la roman spre eseistica =i istorie literara, =i din nou spre roman =i nuvelistica, dupa ce, in prealabil, a publicat reportaje, piese de teatru, un volum de versuri, scenarii cinematografice, jurnale etc. Daca datele din Jurnal (1966) sunt exacte, int`ia lui voca\ie a fost teatrul, pentru ca (explica autorul intr-un loc) in teatru po\i fi tenden\ios cu mai mare libertate dec`t in alte genuri. Cu Sha kespeare „nu se impaca“, ii place, in schimb, Ibsen. Sn 1945 lucreaza la o piesa (Omul care vorbise cu Dumnezeu) inspirata de istoria lui Petrache Lupu, ciobanul care conversase cu Dum nezeu. Are in acest timp g`nduri napoleoniene (“vreau sa fac din via\a mea o capodopera“; „modestia a fost creata pentru pro=ti, a=a cum papadia exista pentru porci“) =i prive=te cu un ochi incruntat literatura pe care o cite=te: „ma indigneaza spiritul ieftin care plute=te in cea mai mare parte a literaturii noastre.
Cam multe Olgu\e, cai=i =i amante, importate direct din romanele fran\uze=ti.“
G`ndul de a scrie despre o lume mai aspra s-a nascut =i din reac\ia fa\a de car\ile pe care le consulta. Sncepe sa noteze scene din via\a Cu\aridei =i, in 1946, cite=te in noua serie a cenaclului
Sburatorul capitolul Aia Mica, nedumerind pe „venerabilii din fotolii“, obi=nui\i cu alt fel de literatura. Impetuosul autor frec venta, inca din 1945, cenaclul ziarului „Fapta“ (condus de Mircea
Damian), iar in 1946 deschide in acela=i ziar o rubrica de articole polemice Fapta fi rasplata, iritat, acum, de felul cum se face jurnalistica in epoca: „Mama voastra de ziari=ti, a=a se scrie?“
Dupa marturisirile din acela=i Jurnal, Groapa este rescrisa de
13 ori. Apari\ia car\ii, in 1957, a fost un eveniment, precedat de o nuvela, Munca de jos (in „Via\a rom`neasca“, 1959) =i de trei car\i pe teme sportive: Balonul e rotund, Unsprezece =i Tripleta de aur (toate in 1956), scrise intr-un stil sprinten =i colorat. Per sonajele dintr-un roman se cheama Bibiloi, Nicu V`nzare Buna,




Mucala, Fox-Movietone, „Inimioara“, Gica-Marafet etc. Se re\ine
intr-o oarecare masura figura unui frizer, Mo=a Mariancovici, microbist fanatic =i mitoman.
Cu Groapa, Eugen Barbu intra in aten\ia generala, este laudat, pus intr-o filia\ie flatanta (Arghezi, Mateiu Garagiale), apar =i detractorii, exact ce mai trebuia pentru ca romanul sa st`rneasca interesul publicului. Sunt contestate limbajul naturalist =i ati tudinea de simpatie fa\a de personaje (manglitorii din groapa lui
Ouatu), insa contesta\ia este slaba =i valul criticii favorabile o matura repede. Unii socotesc Groapa un poem =i lauda lirismul din subtext, al\ii se arata satisfacu\i de nota balzaciana a car\ii
(romanul lui Stere). Preponderen\a valorilor auditive =i excep \ionala capacitate senzoriala a stilului indrepta\esc pe comen tatori sa-l puna pe Eugen Barbu in descenden\a lui Creanga =i
I.L. Garagiale. To\i sunt de acord ca autorul Groapei scrie altfel despre lumea periferiei urbane dec`t vechii ei evocatori lirici:
Carol Ardeleanu, Sarmanul Klopstock (Nepotul lui Nenea Tache
Vame=ul), G. M. Zamfirescu etc.
Stilul decis, spectaculos, poezia amara =i viziunea umana necru\atoare merg, mai degraba, in sensul filmului neorealist =i al literaturii lui Moravia =i Passolini. Se cultiva, in genere, in
Europa de dupa razboi o proza aspra despre categoriile sociale defavorizate, in opozi\ie cu idilismul literar mai vechi. G.M.
Zamfirescu facuse la noi biografia unui cartier =i plasase in mediile sociale pestri\e con=tiin\e morale mari, artificializ`nd descrierea printr-un stil epic inadecvat. O monografie a periferiei bucu re=tene incearca =i Eugen Barbu (“Groapa este intr-un fel mono grafia unui cartier, de la origini la integrarea lui in Capitala“ —
+erban Cioculescu), insa cu alt limbaj =i alta imagina\ie epica.
Lumea este aceea=i: gunoieri, ho\i, sifonari, caramidari, parlagii, bidinarese, tramvai=ti, negustori etc., vazuta insa fara senti mentalism =i fara preocuparea expresa pentru culoare. Culoarea
=i lirismul vin, ca la Arghezi din Poarta neagra, nu din aglo merarea de elemente specifice (acestea exista prin for\a lucru rilor), ci din vitalitatea nota\iei =i intui\ia unui timbru uman autentic sub inveli=uri sociale degradate.
Sn Groapa exista, in fapt, doua planuri epice =i autorul mar turise=te undeva ca a ezitat sa uneasca cele doua fire intr-o nara\iune unica sau sa scrie doua romane independente. A optat pentru prima solu\ie pun`nd in acela=i cadru istoria „intemeierii“ c`rciumarului Stere =i „intemeierea“ unui cartier nou Cu\arida, cu lumea, ritualurile =i folclorul lui. Romanul se constituie din mai multe fragmente (aparute =i separat, ca nuvele de sine statatoare: Morcovii, „Rudele“ lui Bica-Jumate), legate intre ele prin ni=te „c`rlige“ epice care, dupa prozator, ar constitui un procedeu al prozei moderne. Adevarul este ca exista un element comun care leaga aceste secven\e, =i anume mentalitatea unui mediu social. Groapa infa\i=eaza un caleidoscop uman nu printr-un unic subiect, ci printr-o varietate de destine =i ceremonialuri, prinse cinematografic, pe o pelicula intinsa. Psihologie pu\ina, multa mi=care epica, limbaj crud (limbaj fara iluzii), acuitate senzoriala a vie\ii in manifestarile ei tipice — acestea sunt notele care se vad de la inceput in Groapa. Deschiderea epica este in stilul concentrat al scenariului de film:
„Peste rufe f`lf`ia seara. Omul se opri. Gunoierii se intorceau gramada. Trecura mai departe. — Noroc, =eful! arunca unul. —
Noroc! Grigore era indesat, v`njos, imbracat cu o haina groasa
=i pantaloni str`n=i pe pulpe. Mijlocul =i-l sugrumase intr-o curea lata de piele, batuta in \inte. +edea =i privea locul cu palmele la spate. Cerul se intuneca. Ora=ul sc`nteia indepartat...“.
Aceea=i privire imobila, sceptica, a gunoierului Grigore (per sonajul martor in nara\iune) inchide cartea:
„Se a=ezase pe un scaunel =i privea groapa. Peste malurile ei galbene zburau pasari. Barbatul se g`ndea ca iar incepe treaba.
Nu se schimba nimic in via\a lui. Era mai batr`n =i mai ostenit, nu-l mai lua somnul, se scula cu noaptea in cap, dadea t`rcoale avutului primariei, pe care-l pazea. Cine sa vie aici, sa fure ni=te maturi? Nu mai apucase sa str`nga bani sa-=i ridice =i el o casa.
C`mpul Cu\aridei se umpluse de lume. Nu mai aveai loc. Sa se fi sculat mor\ii, s-ar fi ratacit prin mahala. Se taiasera strazi noi, se mai deschisesera c`teva pravalii, unii nu mai erau, numai el =i cu
Aglaia nu se clintisera de la rampa, acolo-=i a=teptau moartea...
Noaptea de primavara, rece =i inalta, i=i aprinsese toate stelele. Aglaia tot mai bodoganea:
— Grigore, trece spargatorul de lemne, tu nu-l auzi?
Barbatul asculta pu\in =i spuse d`nd din umeri:
— |i se pare, cre=te iarba...“1
Deschidere =i inchidere obi=nuite in romanul realist: un ele ment (drumul, poarta etc.) care indica accesul intr-o localitate, familie, institu\ie =i, la urma, reluarea elementului ini\ial pentru a sugera indepartarea naratorului de drama pe care a descris-o.
Paznicul Grigore este martorul impasibil al unei lumi care se inte meiaza prin ceea ce alunga satul =i prin ceea ce leapada ora=ul: o lume nestructurata, pestri\a, fara tradi\ie =i fara un sistem de valori morale. Sntre cele doua priviri mute ale martorului se petrec
insa evenimente care modifica structura acestui mic univers uman. „Groapa“ pe care aluneca privirea scepticului Grigore nu mai este, dec`t formal, aceea=i la sf`r=itul romanului. S-a con stituit intre timp o comunitate cu institu\iile (c`rciuma, biserica, pu=caria) =i ceremonialul ei: nunta, botezul, spoveditul, inmor m`ntarea, incercarile de evaziune prin violen\a etc.
Inten\ia prozatorului de a surprinde aceste laturi este vizibila.
Groapa insumeaza 24 de mici nara\iuni deta=abile. Smpreuna
infa\i=eaza o lume ce se formeaza =i se degradeaza repede. O secven\a (prima) se cheama Nunta, altele: La spovedit, Balul meseria=ilor, La p`rnaie, Priveghi etc. Ultima este intitulata V`n zarea. Alcatuirea (nunta) =i tradarea (v`nzarea) unei lumi. Asta daca \inem cu dinadinsul sa interpretam simbolic faptele. Snsa
Eugen Barbu fuge acum de orice simbol exterior =i indeparteaza de la sine ispita imaginilor literare. Spiritul care descrie via\a
Cu\aridei este intolerant, indivizii sunt vazu\i in laturile lor
intunecate, ici, colo doar o licarire de umanitate intr-o mentalitate de o sumbra primitivitate.
Sntr-un plan al car\ii (istoria c`rciumarului Stere Draganoiu, istoria strazii =i a vie\ii comune), metoda este, cum s-a mai observat, aceea a romanului din secolul trecut: prezentare cro nologica, obiectiva a faptelor =i, prin ele, a unui destin social tipic.
1 Citez dupa Groapa, edi\ia a V-a, Editura Eminescu, 1970.
Stere apare in cartier cu pu\ini bani in buzunar, dar cu o mare ambi\ie de inavu\ire in suflet, ca to\i arivi=tii din romanele lui
Balzac =i Stendhal. Biografia lui nu are nici un mister: baiat de la \ara, ucenic la negustorul Pandele Vasiliu, el indura mari umilin\e =i inva\a sa fie necru\ator c`nd este vorba de bani.
Descins in Cu\arida, pune pe picioare o mica afacere (c`rciuma), apoi se insoara avantajos, cu fata unui dogar (Lina lui Marin
Ro=ioru), spore=te capitalul =i large=te sfera comer\ului. Istoria
inavu\irii sale merge paralel cu istoria cre=terii mahalalei. C`r ciuma este locul de int`lnire a unor indivizi veni\i de peste tot.
Aici se discuta, se face politica, se comunica nouta\ile din cartier.
Este centrul (cronotropul) unui univers de aluviuni, punctul statornic intr-un mediu de o mare mobilitate.
Stere, ca individ, nu are o psihologie speciala sau are una previzibila: aceea a omului hotar`t sa se instareasca. Eugen Barbu nu face, dealtfel, analiza psihologica, personajele lui se definesc cinematografic (comportamentist) prin gesturi =i ac\iune. Por tretele propriu-zise (acelea facute de narator) sunt reduse. Cris tache Cu\u, tramvaist, este „om al dracului, petrecare\, dus in lume“. Nea Fane, zis =i Carambol pentru ca ii place sa joace biliard, lucreaza la morga, este indesat la trup, scuipa des =i are o vorba a lui: „Ba, daca dreptatea ar fi o s`rma, a= indrepta-o eu!“ Bea sa nu se prapadeasca de sc`rba =i are o filozofie de via\a bazata pe un pesimism in\elegator. Titi Aripa este un ple=car, propozi\ia lui capitala este „beau =i pup“, semnul caracteristic al per sonalita\ii lui este \inuta exterioara exagerat dichisita: „calcat, spalat, \igluit, avea pantofi cu sc`r\ =i baston. Primavara i=i punea
=al la g`t, ca muierile. Un fular alb, de matase, parfumat tot.
Barbierit, sa nu mai vorbim, obrazul lui ca un cur de copil ! =i avea =i ni=te din\i, numai aur, mureau \igancile c`nd r`dea, dadea frigu-n ele.“ Sn aceasta nota exterioara, portretele sunt memo rabile. Ele sugereaza latura esen\iala (efeminarea, predispozi\ia pentru tradare sau ambi\ia, incr`ncenarea instinctuala) a unui caracter vazut in manifestarile lui sociale.
Stere este mut, chibzuit, timid fa\a de femei, rabdator cu clien\ii dificili, aprig in fond c`nd este vorba de avutul sau. Cu socrul, Marin Ro=ioru, se cearta pentru ca nu vrea sa treaca pe actul de proprietate numele Linei, smulge salba de galbeni de la g`tul unei ibovnice c`nd are dovada infidelita\ii ei. M`ndru, altfel, de boga\ia lui, risipitor la botezul copilului, pentru ca a arata ceea ce a reu=it sa str`nga intra in codul moral al arivistului bucure=tean, falos de avutul lui. Foarte reu=ita in Groapa este =i istoria domesticirii Linei sub puterea aceleia=i dorin\e de ina vu\ire. Fata dogarului este, la inceput, timida =i salbatica, nu are ochi pentru grosolanul c`rciumar, iube=te un baiat din cartier =i, c`nd este maritata cu sila, are sentimentul ca existen\a ei se termina. Mentalitatea comuna (manifestata de parin\i, na=i, logodnic) violenteaza con=tiin\a pura, apoi, maritata, buna Lina devine o negustoreasa apriga, perfect adaptata. Ea incepe sa \ina la familie ca la o proprietate =i, c`nd un laptar falnic din Bolintin,
Cristu Surcel, ii face ochi dulci, Lina se simte ultragiata. Na=te
in cur`nd un copil =i cu asta via\a ei sentimentala dispare.
Temperamentul se identifica total cu interesul, indivizii i=i adapteaza pasiunile =i dispar, moralmente, in spatele voin\ei de a ajunge. Observator fin, Eugen Barbu nu for\eaza faptele (in sensul vechii literaturi moralizatoare), descrie doar in chip obiec tiv procesul verosimil de intemeiere a unei averi =i de modelare a unei psihologii simple.
Biografia Cu\aridei este mai bogata =i, descriind momentele ei caracteristice, prozatorul atinge notele cele mai profunde ale literaturii sale. Se vede inca de acum ca Eugen Barbu este un prozator al strazii =i al micilor grupuri umane. Ori de c`te ori ochiul se plimba pe locuri aglomerate, descrierea capata for\a =i culoare. Nunta lui Stere, cu tipologia =i fazele tipice de petrecere, este admirabila. Snt`i vine Aglaia, pe\itoarea (cu rol de agent in
Groapa, so\ia gunoierului Grigore reprezent`nd factorul de lega tura intr-un microcosmos format din elemente eterogene), apoi apare logodnicul timid =i prezum\ios, dupa care urmeaza adu cerea la vedere a fetei, in fine lupta pentru zestre =i, la urma, dupa ce toate obstacolele au fost indepartate prin diploma\ia pe\itoarei, nunta. Nunta, in sine, este un spectacol formidabil: venirea rudelor, sfin\irea mirilor in fa\a altarului, calatoria, in trasura, la fotograf, ospa\ul, discursul na=ului, luarea pe sus a miresei =i trecerea peste prag, a=teptarea probei de virginitate, glumele deocheate ale femeilor in v`rsta, inventarierea, la sf`r=it, a zestrei sunt prinse, toate, de un ochi rapid =i patrunzator, priceput sa sugereze o mentalitate colectiva, violenta, petre carea\a, pu\in ridicola in dorin\a ei de fast, semnificativa, in fond, pentru un mod de existen\a.
Orarul Cu\aridei cuprinde, apoi, scene obi=nuite ca pedepsirea unei femei infidele, cearta intre vecini, trecerea in revista a mor\ilor, primavara, de catre soborul babelor din cartier, venirea hingherilor =i alungarea lor cu pietre, ridicarea unei biserici etc.
Nu sunt uita\i c`inii mahalalei, =i descrierea unei haite care strabate uli\ele prafoase este facuta cu incetinire ca intr-un film de Antonioni. Smpreunarea pisicilor pe acoperi=uri, strategia cotoiului =i, la urma, cruzimea lui sunt urmarite intr-un capitol de o mare savoare epica (Saptam`na br`nzii). Aceasta sminteala teribila a instinctelor este infa\i=ata intr-o pagina antologica:
„Prin februarie se ardeau gunoaiele =i se reparau gardurile.
Gerul se sub\ia. Primavara venea ne=tiuta. Sub garduri incol\eau maracinii. R`pile galbene se umpleau de c`ini. Erau o ceata: al lui Gogu, al lui Chirica, ai mecanicului, ai lui Stere =i d-ai fara capat`i, ai gunoierilor. Javrele, c`t vi\eii, nu te-apropiai. Sn frunte, ca mergeau ca la nunta, gramada, al t`mplarului, flocos =i intu necat, numai col\i. Adulmecau gunoaiele =i cu nasul tot sub coada ca\elelor din jur. Dulaul rotea ochii la ailal\i. Ceata se oprea
imprejur. Al lui Chirica, lung ca un castravete =i bol`u, mo\aia de-a-n picioarele. Al c`rciumarului sufla cu limba scoasa. Corci turile oltenilor lipaiau l`nga =ef, ca =ef era c`inele lui Matei! Nu mi=ca unul. Vine\iul fochistului batea aerul cu coada ridicata. Era lacom. El scormonea pam`ntul. Mirosise osul, pentru ca os se afla sub laba sa. To\i priveau piezi=. Sl rupea a=chii-a=chii =i scotea dintr-o data maduva galbena =i putreda. Din c`nd in c`nd, ridica ochii. Tot nu mi=cau. C`nd dadea iama in gramada insemna ca terminase. La unul de blana =i-l t`rnosea. Ie=ea tot praful din el, p`na-l s`ngera. Satul, se fudulea privindu-i cum se incaiera pentru ciozv`rta ramasa. Plecau pe urma mai departe. Mahalaua cre=tea spre Filantropia, =i-ntr-acolo apucau, pe sub gardurile negre, pe la gradinile oltenilor, ud`ndu-le verzele putrezite, apoi se intor ceau spre groapa, cobor`nd pe drumul ingust. Se lasau pe malul g`rlei, unul dupa altul, hamesi\i. Gunoierii descarcau sus, pe mal, camioanele, =i din fundurile lor se rostogoleau resturi grase.
Zavozii se napusteau scormonind. Aveau boturile ascu\ite =i ochii fierbin\i de pofta. Nem`nca\i, ca stap`nii! Albi, ro=ca\i, negri, cu spete mari, urcau malurile. Al lui Chirica ram`nea mai in urma.
Era beteag de un picior, ca-l prinsesera gradinarii in bostani =i-l
impu=casera. Din cauza lui era sa se omoare omul cu oltenii intr-o diminea\a.“
Sn dosul faptelor comune se profileaza =i o tipologie =i o drama umana specifica. Gunoierii sunt ni=te „drangalai“ de la \ara, tacu\i
=i cr`nceni, dobor`\i in cele din urma de alcool =i de mizerie.
Diminea\a pleaca spre centrul ora=ului o armata de zidari, chivu\e, lucratori la C.F.R., parlagii la abator =i aceea=i armata, in latura ei barbateasca, se aduna seara la c`rciuma lui Stere =i cere „o sticla de lampa numarul doi“, „o injec\ie“, „o adormire“. Femeile stau afara =i i=i a=teapta barba\ii sa-i duca, be\i, acasa. Un ceferist amar`t bea seara de seara c`te-o cinzeaca =i, c`nd iese din c`rciuma la miezul nop\ii, ridica pumnul spre cer =i striga: „Tu-\i
Dumnezeul tau, Doamne, care le-ai facut pe toate str`mbe, de-\i ba\i joc de sufletul meu.“ Parlagiul Marin Pisica viseaza ca sta de vorba cu Isus =i, intrebat ce dore=te, cere mai multa solidaritate umana =i mai mare justi\ie: „Pai sa fie a=a o infra\ire, Doamne, sa traiasca oameni =i animale laolalta, sa nu mai curga s`nge. Ca eu ma hranesc numai cu iarba, cu verde\uri, =i-mi merge bine.“


Diminea\a, c`nd se treze=te, Marin Pisica merge la Abator =i este omor`t de un taur. Un ucenic brutar, Mielu, este devotat stap`nului,
Bica-Jumate, om carpanos =i rau. Voind sa se a=eze in Cu\arida,
Mielu cere bani cu imprumut de la brutar =i, refuzat, innebune=te.
Bica-Jumate moare intr-o zi =i femeile din mahala, furioase,
impiedica inmorm`ntarea lui in cimitir etc. Prozatorul nu-=i iube=te, e limpede, personajele =i c`nd incearca sa construiasca psihologii mai pozitive (vezi capitolul despre greva tramvai=tilor) nu reu=e=te.
Filozofia de via\a, a Cu\aridei se bazeaza pe un pesimism moral agresiv =i, c`ta vreme romancierul \ine faptele in interiorul acestei viziuni, cartea are o mare for\a epica.
Scenele ating uneori o cruzime maxima. Gogu Croitorul moare
=i Aglaia, chemata sa spele cadavrul, este intrigata de ceea ce vede =i chestioneaza pe nevasta defunctului:
„— Gata albia? intreba.
— Acu.
— Da slab, fa, barba-tau!
— Slab!
— Mai putea?
— Ei, =i dumneata...
Coco=ata r`se, dezvelindu-=i din\ii galbeni =i rari.
— Ca doar nu \i-o fi ru=ine!
— Sn fa\a mortului?
— Ce daca? E gata! N-aude, nu vede. Dumnezeu sa-l ierte!
Spune.
— Coana Aglaia...
— Spune, apasa coco=ata. Te zdruncina?
— Oho...
— Cu pruna asta a lui?
— Cu.
De-aia umblai tu dupa alde Tilica? Ia vezi apa aia!“
Violen\a limbajului traduce o violen\a a existen\ei, sugerate
=i de cel de al doilea roman din Groapa: acela care nareaza aven turile bandei lui Bozoncea. O nara\iune care se placheaza pe cea dinainte, „manglitorii“, „corditorii“ fiind florile negre, otravite, ale periferiei. Groapa lui Ouatu este placenta din care ies =i locul lor de refugiu. Romanul se leaga de cel dinainte prin obi=nuitele
„clenciuri“ epice: Florea ho\ul vede pe Sinefta =i din acea clipa nu mai are lini=te, banda lui Bozoncea fura iepele de =i=ic ale unor caru\ari, o adolescenta din cartier, Aia Mica, cunoa=te calea de acces spre ascunzi=ul manglitorilor =i duce, intr-o zi, pe studentul
Procopie in acele locuri tainice etc. Punga=ii formeaza o breasla
=i =eful ei este Bozoncea, „stap`nul“. El stabile=te strategia, imparte c`=tigul, cununa, boteaza, tocme=te avoca\ii pentru procese, mituie=te gardienii de inchisoare pentru a-i face scapa\i pe ho\i etc. Bozoncea este, pe scurt, =eful absolut, el reprezinta Legea intr-o lume ce traie=te in afara legii. Violent`nd morala curenta, banda are, totu=i, o morala bazata pe no\iunea de onoare. Un ho\ nu poate prada, de exemplu, un milog sau nu poate atenta la bunu rile stap`nului. C`nd Titi Aripa, fantele, jefuie=te un cer=etor,
Bozoncea ii aplica o sanc\iune aspra: il scuipa in gura. Didina
\iganca a fost ibovnica lui Sandu M`na Mica, dar, plac`nd stap`nului, a devenit proprietatea lui rezervata. Nimeni n-are curajul sa ridice ochii asupra ei =i, c`nd, totu=i, Paraschiv cuteaza, batr`nul Gheorghe este sincer inspaim`ntat pentru ca ucenicul nesocote=te drepturile senioriale.
Breasla are spa\iul ei de v`natoare =i nu intra in teritorii straine.
Are =i o mitologie, cu eroii =i int`mplarile ei extraordinare.
Gheorghe-Trean\a nu mai termina cu „basmele“ lui, vorbind de marii profesioni=ti ai =i=ului, de spargerile vestite etc. Unele sunt adevarate, altele inventate. Gheorghe are o cariera lunga in spate
=i str`nge in ascuns bani sa-=i cumpere o casa la \ara =i sa creasca porumbei, visul lui. E sentimental, loial, cuv`ntul la el este cuv`nt, un ho\, pe scurt, de factura romantica, u=or mitoman =i generos ca un vagabond din literatura lui Gorki. Prins =i batut la poli\ie, rabda, nu spune nimic, a trada este actul cel mai josnic in aceasta lume. El face intrarea lui Paraschiv in via\a interlopa. Snsa Ucenicul nu respecta legile ei. Se ridica impotriva r`nduielilor tradi\ionale ale breslei, este setos de s`nge, vrea numaidec`t Puterea. La
inceput, Paraschiv este un t`nar simpatic, ager la minte, furios pe legile care guverneaza via\a. N-are sim\ul posesiunii =i ura=te pe oameni pentru ca sunt lacomi:
„— Oamenii-s ur`\i, str`mbi, tu-le neamul lor! se amesteca
Paraschiv. Ca c`inii! M`r`ie daca te-apropii de ce-i al lor. Da’ ce-i al lor? Cine-a facut impar\eala asta? Cine \ine legile in palma lui?
Pai sa-l judec eu, sa-l intreb pe fiecare: Tu de ce ai, ma, mai mult dec`t cutare? Da’ cutare de ce are, ma, mai mult dec`t tine? Ia sa netezesc eu, sa-mi da\i mie ce ram`ne peste ce vi se cuvine, sa le dau =i alor de n-au deloc... Ucenicul ar fi vrut sa mai spuna c`te ceva, dar i=i inghi\i vorbele. Pentru ca =i pe staroste ar fi trebuit sa-l intrebe de ce face totdeauna praduiala in doua: jumatate =i-o opre=te lui =i jumatate le-o arunca celorlal\i, ca unor c`ini.“ Snsa cur`nd firea lui violenta iese la iveala. Pu=caria il radicalizeaza, vrea putere =i Puterea, in cercul lui str`mt, este reprezentata de Bozoncea. Va submina, in consecin\a, autoritatea stap`nului =i-i va lua ibovnica, dupa ce, pentru a o umili, o sile=te sa se culce cu to\i punga=ii. Nu mai respecta nimic =i pe nimeni, scoate cu\itul, spala totul in s`nge. Cruzimea nu mai are un scop utilitar. Paraschiv ucide nu ca sa se apere, batjocore=te, omoara dintr-o ura bestiala impotriva individului. E, la dimensiuni bucure=tene, simbolul gangsterului modern, produs execrabil al violen\ei capitaliste.
„Nu pricep — il intreaba sentimentalul Gheorghe — de ce p`ngare=ti tu lucrurile? — Gura, hodorogule (...) Lumea asta-i o hazna, Trean\a! Mie omu mi-e du=man. Sa nu-l vad (...) Nu mi-e mila, ma fra\ilor, nu mi-e mila de om. Dac-a= putea sa-i iau sufletul, ca-i al dracului =i nu se uita! +i mi-ar trebui sa traiesc u=or, Sandule, sa am bani, sa va-ngrop, sa dau cu ei de-azv`rlita, sa-mi c`nte lautarii =i sa joc, =i sa am putere!“
Romanul traduce in pagini excep\ional de profunde, sub raport epic, aceasta viziune a violen\ei umane =i este in intregime scris in stilul cruzimii celiniene. Limbajul este dur, percutant, cu multe „tarii“ luate dintr-o fabuloasa oralitate. Mateiu Garagiale
=i, in genere, balcanicii iubitori de vocabule pitore=ti pot fi cita\i.
Snsa ce era acolo ornament, savoare lexicala menita sa placa estetului, devine aici limbajul func\ional al nara\iunii. Personajele
=i naratorul vorbesc in acela=i fel. +i felul place, incita, vorbele ru=inoase nu supara pentru ca ele exprima o imagina\ie pro ductiva =i o umanitate elementara. „Codul“ verbal al Cu\aridei dovede=te o fantezie remarcabila: ho\ii zic cataroiul, gaborii, tros nitori, m`nca-\i-a= ocarina, mila ma-si de mireasa (e vorba de luna), a \ine in =i=uri, mi=to cosor, sa n-am spor, caramangiu, nevasta unuia este gatita ca un vicleim, starostele dile=te cu laba peste gura pe
Ucenic, codo=ul (Gheorghe) c`nta la apusul soarelui: „Mingea mea./
Mingea mea, / S-a ales, bules / De ea“ — =i manglitorii se simt cumna\ii lui Dumnezeu-piele goala etc. Este =i pu\ina ironie in stilul nara\iunii, dar ironia nu izoleaza vorbele crude in fraza. Vorbele sunt topite in ritmul precipitat, taios al car\ii. Prin toate aceste elemente,
Groapa este, indiscutabil, o opera epica de prima m`na.
+oseaua Nordului (1959) =i Facerea lumii (1964), anticipate,
intretaiate =i urmate de un numar apreciabil de nuvele pe teme similare (Munca de jos, Oaie =i ai sai — aici fiind vorba de un mediu semi-rural, Casa noua etc.) arata ambi\ia lui Eugen Barbu de a face cronica unei clase. Groapa sugereaza radacinile ei
indepartate, confuze, in +oseaua Nordului clasa muncitoare este deja politice=te formata =i participa la un act istoric de anvergura,
in Facerea lumii este descris momentul luarii puterii. Ultimul roman cuprinde, in chip mai pregnant dec`t cel anterior, un roman politic in interiorul unui roman de moravuri, genul pentru care Eugen Barbu manifesta predilec\ie. +oseaua Nordului este,
in inten\ie, un roman in stilul lui Malraux: formarea unei con =tiin\e de sine prin ac\iune, identificarea destinului individual cu destinul istoriei, revolu\ia ca afirmare a liberta\ii individuale etc.
Dupa Condi\ia umana, Speran\a, aceste idei patrund in romanul european, cu precadere in acela care se intereseaza de implica\ia politicului in existen\a individului. Romanul rom`nesc postbelic este c`teva decenii, =i mai este =i azi, obsedat de aceste rela\ii.
El a voit sa creeze un nou tip literar pornind de la defini\ia omului ca suma a rela\iilor sociale. Snsa multe incercari au e=uat, pentru ca in interiorul acestei rela\ii nu se observa factorul psihologic =i o filozofie elementara de via\a, fara de care opera literara nu se poate constitui ca atare.
Eugen Barbu era mai bine pregatit pentru a int`mpina ase menea teme dificile. La apari\ia car\ii, critica literara a fost satisfacuta intr-o oarecare masura: roman „de o excep\ionala
insemnatate =i cu realizari deosebite“ (Ov. S. Crohmalniceanu), aduc`nd, totu=i, prozatorului obiec\ia ca personajele nu arata ceea ce g`ndesc, n-au, altfel zis, o via\a interioara puternica.
Eugen Barbu insu=i concede (intr-un interviu) ca romanul are
„destule scaderi“, dar respinge obiec\ia privitoare la natura spirituala a eroilor sai zic`nd: „Dar ac\iunea nu este, oare, rezultatul unei reflec\ii anterioare? Cineva se duce sa-=i ri=te via\a numai de dragul aventurii? Revolu\ionarii treceau la ac\iune numai de dragul de a fi impu=ca\i? Nu este oare rezultatul unei atitudini in fa\a vie\ii?...“ (Via\a studen\easca, nr. 32,1962).
Raspunsul merge in sensul esteticii comportiste (pe care prozatorul o imbra\i=eaza, mai explicit, in alte texte), trebuie spus, totu=i, ca faptele in proza trebuie sa fie astfel infa\i=ate inc`t sa nu sim\im lipsa vie\ii interioare a eroilor. Proza pura nu exista,
in cea mai curata opera comportista exista o latura a psiho logicului (deci a analizei), pentru ca, fiind vorba de faptele oamenilor, nu poate sa nu fie vorba =i de implica\ia vie\ii lor interioare.
* * *
Nuvelistica lui Eugen Barbu este superioara. Sim\ul limbii, puterea de a individualiza un peisaj social =i de a fixa un portret
in comportamentul lui exterior sunt insu=iri ce se cer naratorului modern. Eugen Barbu le are, in chip indiscutabil =i le folose=te fie in nuvele propriu-zise, independente, de o rotunjime clasica
(Pe ploaie, Pr`nzul de duminica, Patru pe=ti), fie intr-un fel de studii epice, fragmente dintr-o mare fresca neincheiata (Franzelu\a,
Morcovii, Smintirea jup`ni\ei Ruxandra, Nunta cu ighemonicon).
Cele mai multe nuvele sunt dependente de tematica =i stilul romanelor. Anticipeaza sau urmeaza Groapa =i Princepele, scrierile cele mai importante ale autorului. Unele nara\iuni au intrat propriu zis in structura romanelor: Morcovii =i Snmorm`ntarea lui Dumitru
Alexandru (aici varianta nuvelistica este mai ampla) in Groapa;
Tereza, Munca de jos reapar, in forme concentrate, in +oseaua
Nordului =i Facerea lumii. Eroul solidei nara\iuni Ziua unui pierde vara, Gica Hau-Hau, e int`lnit =i in romanul +oseaua Nordului etc.
Snt`ia nuvela, Munca de jos (aparuta =i sub titlul: Gloaba, 1955) atragea aten\ia asupra posibilita\ii lui Eugen Barbu de a conduce epic, fara risipa de vorbe, o dezbatere morala. Onestul =i priceputul tipograf Antonica este dat la „munca de jos“ din cauza unei abateri etice (om insurat, in v`rsta, se incurca la un moment dat cu o muncitoare mai t`nara, superficiala Domnica). „Munca de jos“ se cheama „gloaba“, o ma=ina veche, dezafectata, loc de peniten\a pentru lucratorii slabi =i indisciplina\i. Orgoliul lui Antonica este grav lezat, apoi mintea ii vine la cap =i repararea „gloabei“ coincide cu recuperarea lui morala. Nuvela este un lung monolog, intr-un limbaj autentic, variat, marc`nd ritmurile bunului-sim\ ra\ional in lupta cu un suflet orbit de patima.
Tema morala va fi, dealtfel, esen\iala =i in culegerea Oaie =i ai sai (1958), cu mici nara\iuni inegale ca valoare, =i in volumul
Pr`nzul de duminica (1962) care concentreaza piesele capitale ale nuvelisticii lui Eugen Barbu. Piesele vor fi reluate in culegerile ulterioare: Martiriul sf`ntului Sebastian (1969), Miresele (1975), care adauga, la nuvelele existente, c`teva titluri noi. D`nd deo parte ceea ce este invechit =i de prisos in demonstra\ia epica (o buna parte din Oaie =i ai sai, Oul sau chiar Un pumn de caise, de un senza\ional, pe alocuri, suspect), nuvelele, puse la un loc, formeaza un volum substan\ial de proza. Eugen Barbu observa,
in sensul nuvelisticii lui Cehov, tragicul banalita\ii, trag`nd din el =i o judecata morala, implicita sau explicita. Trei \arani — cosa=i se urca intr-un vagon de tren =i, intr-o tacere religioasa, contrastanta cu larma facuta de un grup de tineri bine hrani\i, scot din traista o bucata de mamaliga rece =i ceapa =i man`nca fara graba, indiferen\i la peisajul maiestuos. Din compara\ia celor doua serii de fapte (tinerii beau coniac fran\uzesc =i fac gesturi insolente), prozatorul scoate o idee morala pe care o =i comunica la urma in pu\ine vorbe. Nuvela are acea privire de sus a faptelor pe care o int`lnim in bunele nuvele vechi. O calatorie, c`teva
int`mplari banale =i at`t, nici un alt artificiu literar. Literatura nu mai sta in anticamera vie\ii sau deasupra ei, ci in interiorul faptelor marunte. Naratorul (devenit =i el un personaj) asculta ni=te pove=ti pe care, apoi, le relateaza fara sa se simta ca le
infrumuse\eaza, mistifica. Prime=te intr-o seara (deschidere clasica in nuvela!) vizita unui vechi amic, N., care ii poveste=te dupa oarecare ezitare drama lui sentimentala: luase pe Anca, logodnica amicului comun T., =i acum se desparte de ea din motive care se lamuresc indirect. Femeia plecase in vacan\a =i abandonase cei patru pe=ti exotici (“teribili, lacomi, devoran\i, cu priviri magnetice“), fala caminului. La intoarcere, afla patru schelete. Pe=tii murisera asfixia\i. Ce legatura are moartea pe=tilor cu despar\irea lui N. de Anca? — intreaba, =iret, naratorul. Snsa
N. nu da nici o explica\ie in plus. Povestirea, admirabila, se
incheie intr-o premeditata nehotar`re (Patru pe=ti).
Calatorind cu un autobuz periferic, acela=i impersonal narator aude o int`mplare cu un cultivator de orhidee, Dobrota, care, furios ca paunii i-au distrus intr-o noapte florile, ii bate p`na le cad penele =i apoi vrea sa se sinucida pentru ca pasarile sunt mereu triste (Paunii). Cel care relateaza este un fost angajat la ferma aceluia=i Dobrota, nuvela av`nd =i un sens social. Eugen
Barbu pune astfel de fapte banale intr-un cadru epic pregatitor.
Sn Paunii face o descrip\ie, foarte sugestiva, a lumii suburbane
(lautari, laptarese, negustori de zarzavaturi), inghesuita intr-un autobuz hodorogit. Ochiul nuvelistului prinde repede esen\ialul.
Calatorie cu autocarul este aproape un reportaj, organizat in jurul unui portret: fata batr`na care i=i cauta un so\. Sn rest, bune descrip\ii panoramice.
Capodopera acestei nuvelistici, obiectiva =i cu fine\e mora lizatoare, este Pe ploaie, povestea trista a trei \arani, trasni\i in timp ce coseau. Snt`mplarea este anun\ata in nara\iunea Pr`nzul de duminica. Este prezentat, mai int`i, cadrul (cu elementele banale ale vie\ii), cu insisten\a asupra unui amanunt ce va deveni, ulterior, important in desfa=urarea epica: unul dintre cei trei fra\i, cel mai mic, Marin, urmeaza sa se insoare a doua zi. Lovi\i de trasnet, cei trei sunt acoperi\i cu pam`nt =i, venite la fa\a locului, autorita\ile sunt iritate de napasta ce a cazut pe capul lor. +eful de post injura de departe: „Nu va mai ast`mpara\i, par alb mi-a\i scos, dumnezeii mamei voastre. Asta-mi mai trebuia, ca incolo le-am terminat pe toate.“ Satul e inspaim`ntat, femeile bocesc, mama celor trei \arani se t`nguie, apoi mul\imea obose=te, o da pe gluma =i se retrage.


Doi dintre \aranii trasni\i mor repede, Marin, cel mai t`nar, cheama l`nga el pe Zamfira, fata cu care urma sa se insoare, =i-o pune sa joace. Fata, salbaticita de durere, nu se clinte=te, =i atunci muri bundul trimite dupa preot sa-i cunune. Critica literara n-a ezitat sa vada aici nunta tragica din Miori\a.
Dramatismul real al nuvelei iese din studiul reac\iei omului aflat intr-o situa\ie-limita. Snver=unarea t`narului \aran de a trai, vorbele lui mascaroase, veselia bizara in fa\a mor\ii sunt bine gradate in desfa=urarea nara\iunii:
„Sn ochii ingropatului sclipi o speran\a neru=inata, pentru ca avea in ea ceva barbatesc =i desfr`nat.
— Stau inca o zi a=a, =i ies zdravan, m-auzi tu, =i-o sa te co\aiesc de s-o chemi pe ma-ta sa te scape!
Obrazul fetei se imbujora =i privi in jur.
— Taci, ca te-aude lumea!
— +i daca m-aude? Sa te vad eu, mi-ai fost vreo talani\a, sau
imi dai bobocul...
Marin parea inveselit de un g`nd ciudat, avea aerul unui om gata sa iasa din groapa =i sa-i arate fetei ca nu vorbise degeaba
=i ca o sa-i faca tot ceea ce spusese.
— Smi capat eu puterile =i-o sa te st`lcesc, numai bine...“
Sntr-o situa\ie, limita sunt puse =i personajele din O canistra de apa, o nara\iune de razboi in stil cinematografic. Care sunt reac\iile indivizilor in fa\a unei op\iuni decisive? Eugen Barbu da confruntarii un in\eles politic. O grupa de geni=ti, izolata de restul armatei, sta fa\a in fa\a cu o companie de solda\i sovietici
=i, la mijloc, o canistra de apa. Doi solda\i, trimi=i de un ofi\er fanatic, sunt impu=ca\i. Geni=tii vor sa se predea, dar ofi\erul, spirit demen\ial, accepta mai degraba moartea tuturor dec`t depunerea armelor. Este impu=cat de actorul Anatol, dar, cu un ultim efort, ofi\erul trage in canistra plina de apa, dupa care geni=tii se predau. Dramatismul ar fi fost =i mai puternic daca prozatorul nu facilita intriga nuvelei fac`nd din ofi\er un lamen tabil individ. Tema op\iunii este reluata in lunga nara\iune, de propor\iile unui mic roman, De-a via\a =i de-a moartea, cu c`teva bune scene de razboi, insa, in general, nuvela nu reu=e=te sa dea acel sentiment al tragicului pe care il presupune un caz de con=tiin\a. Lunga, dezl`nata, ea face elogiul dezertarii.
Excep\ionale sunt povestirile care graviteaza in jurul tipologiei din Groapa. Ca =i acolo, poezia este amara =i tragicul trage spre grotescul atroce. Domni=oara Aurica este un portret balzacian, observat cu raceala. Eugen Barbu face (in sensul lui G. Calinescu) studiul psihologiei fetei batr`ne. Proprietara magazinului de
imbracat mirese — La =icul elegant — cauta de multa vreme un barbat, da anun\uri matrimoniale, face plimbari strategice, se imbraca provocator (in stilul baroc grotesc de suburbie), face avansuri pline de in\eles, apoi, e=u`nd, cade intr-o neagra mizantropie. Portretul fizic =i descrierea interiorului arata siguran\a deplina a stilului:
„Patroana avea o fa\a alba ca a mor\ilor =i un par decolorat, numai la\e, legat cu panglici galbene. Gura ve=teda =i sub\ire, de om inrait, da sa z`mbeasca, dar totul se transforma intr-un r`njet, =i v`nzatorului de ziare ii venea s-o ia la fuga. Sn incaperea veche mirosea a cartofi r`ncezi, =i stomacul lui sensibil de bautor se intorcea pe dos. Noroc ca domni=oara Aurica nu se mi=ca de la locul ei, pentru ca atunci faldurile rochiei sale ar fi pus in mi=care aerul statut. Proprietara magazinului de imbracat mirese aici gatea, aici dormea, servindu-se de inca o incapere alaturata,
in care nu patrundea nimeni. Intrarea camaru\ei era intotdeauna acoperita cu o perdea, lunga p`na in du=umele. De dincolo se auzea sf`r`itul unei fierturi a=ezate deasupra unei lampi de gaz.“
Sndragostita de domnul Lica Radulescu de la circul Marconi, barbat insurat =i escroc sentimental, ea se lasa in=elata de o femeie de serviciu care-i vinde o cutie de chibrituri, un buton de man=ete, o tabachera din cabina artistului. Merge =i la ghicitoarea cartierului =i, in genere, dovede=te o putere de inven\ie remar cabila, stopata de replica demitizanta a unui vagabond care,
intr-o seara, vaz`ndu-i fa\a la lumina felinarului, striga altuia, mai agresiv: „Lasa\i-o, ma, ca e o baba.“
Este mediul =i stilul care convin cel mai mult talentului epic al lui Eugen Barbu, un moralist care cauta tragicul umanita\ii marunte in grotescul banalita\ii. Prozatorul n-are sentimentul compatimirii pentru eroii lui, e rece, taios, portretul se realizeaza printr-o acumulare (foarte inspirata aici) de dovezi care dis crediteaza progresiv personajul. Este, apoi, culoarea peisajului social, acea poezie trista a strazii, a interioarelor r`ncede, a vitrinelor in care ingalbenesc papu=ile impodobite inestetic.
Franzelu\a (din nuvela cu acela=i titlu) este un Gavroche de periferie bucure=teana, simpatic, copil r`zg`iat =i nefericit al strazii. Prima parte a nuvelei, aceea care infa\i=eaza ratacirile lui
Franzelu\a, este superioara estetic. Partea a doua nu are au tenticitate.
Eroul din Ziua unui pierde-vara este, tot a=a, un vagabond gorkian care traie=te dupa legea lui. Gica Hau-Hau vinde ziare =i practica o cer=etorie demna amenin\`nd pe negustori cu moartea:
„Moarte pomanagiilor“ sau „Ai sa mori, ai sa mori“. Iarna se retrage in Pensiunea Camelia, un fel de „Azil de noapte“, unde se aduna scursura Bucure=tiului. Portarul, Dragulanescu, este un domn solemn, impenetrabil, care, in afara profesiunii, practica =i meseria de ruda de inchiriat. P`nde=te diminea\a la poarta cimitirului
„Sf`nta Vinere“ pe vaduvele venite sa cumpere locuri de veci =i se propune sa ia parte la inmorm`ntari ca ruda din provincie: avocat, doctor, profesor, dupa caz. |ine =i discursuri, da referin\e despre decedat, mereu cu acel aer serios, demn, respectabil. Tipul aminte=te de rolul jucat, intr-un film, de Jean Gabin.
Din pasta Princepelui ies nuvelele mai noi: Nunta cu ighe monicon, Smintirea jup`ni\ei Ruxandra, Miresele =i, intr-o oare care masura, nara\iunile cu haiduci (V`nzarea de frate, 1968), acestea din urma in legatura mai directa cu scenariul scris de prozator pentru un serial cinematografic. Limba =i epicul spec taculos sunt, in primele, remarcabile. De la ospa\ul Princepelui au ramas c`teva firimituri =i prozatorul le organizeaza, aici, in scurte povestiri unde este vorba de pasiuni nimicitoare, de mese pantagruelice in stil oriental, de interioare de epoca, descrise, toate, in stilul acela savant =i ironic pe care il =tim. Iata o masa
in casa boierului Belivaca:
„Stap`nul se a=eza in capul mesei, femeile, cele doua, la dreapta =i la st`nga. Fu poftit =i vatajelul mai la coada mesei, sa nu s-amestece, dar nici sa nu simta ca boier Hristea Belivaca e bucuros ca s-a intors la el acasa, unde-i placea mai mult dec`t la
Bucure=ti. S=i scoase anteriul, rupse p`inea =i-o muie in sare, ur`ndu-le pofta buna la ceilal\i, incepura cu un ghiudem de \ara
=i pastrama de |arigrad, pe urma luara icre de chefal =i salata din cea invaluita. Femeile se indemnau mai mult cu ochii, c`t il prive=te pe boier Hristea Belivaca el avea unde baga. Ca intr-o borta se dusera =i anghinarele, =i prazul =i conopida, urma apoi mielul stropit cu o arameasca chihlimbarie. C`nd ajunsera la urda
=i la ca=caval, cum cereau mesele bune deprinse prin cele strai nata\i, stap`nul parca mai crescuse. Schimba canile =i ceru un vin de Tokay sa-i cada bine =i o incheie cu m`natarci, iute cazute
in aprigu-i stomac.“
Fata boierului, Ruxandra, se indragoste=te de Du\a, pictorul bisericii, =i pacatuie=te cu el in altar (gust dubios!). Pacatul, repet`ndu-se, este descoperit =i severul Belivaca pedepse=te pe
indrazne\ul pictor cu emascularea. Smintita din dragoste, Ruxan dra moare intr-o manastire de l`nga Capna.
Dafina Dabija, fiica boierului Hrisanti, este in vorba cu un t`nar din garda domneasca, Amza, dar tatal are in vedere un aristocrat,
Radu Ralet, aventurier scapatat care vrea sa puna m`na pe averea boierului. Amza, ranit in orgoliu, da foc bisericii in ziua in care
Dafina se cununa cu Radu Ralet =i ia, apoi, calea haiduciei.
Excelente sunt, =i aici, culoarea istorica, fraza matasoasa, cu sclipiri carturare=ti. Cele mai reu=ite, estetic, sunt scenele colective (masa, nunta, cot`rcirea pisicilor pe acoperi=urile Bucure=tilor etc.).
Gustul macabrului, care nu-i lipse=te lui Eugen Barbu, trans pare =i in povestirea Miresele, din ramura haiduceasca a nuvelisticii.
Ioachim, t`lhar ascuns in balta, pescuie=te intr-o zi din Dunare
19 mirese inecate =i, cu una dintre ele, traie=te sexual p`na mireasa putreze=te. Gustul este indoielnic, nuvela este insa bine scrisa.
Interesul pentru senza\ional, straniul coinciden\elor se observa
=i in povestirea Soarta unui om, unde este vorba de un prizonier care se intoarce acasa dupa mul\i ani, exact in ziua in care se casatore=te fiica lui, =i este omor`t de ni=te ungureni, jigni\i ca strainul se lauda cu banii lui. Povestirea nu-i rea. Mai reu=ita este
Batr`na, unde intriga din Baltagul este reluata intr-o nara\iune scurta, cu alt simbol final. Unei muntence ii este omor`t barbatul
=i de atunci traie=te izolata de lume, intr-o solitudine m`hnita =i demna. Confuzia voita de planuri impinge povestirea spre fantastic.
Sn fine, in Martiriul sf`ntului Sebastian sunt c`teva fragmente, smulse dintr-un jurnal, cu referin\e la int`mplari din via\a literara. Fabula lor este stravezie, insa, cine nu cunoa=te faptele, poate sa ia nara\iunile ca expresia unei crize morale, ceea ce =i sunt in realitate.
Un compozitor este nedrepta\it de colegii lui =i sufera in tacere. O femeie, pe care o iubise c`ndva, il viziteaza =i, pisaloaga, ii dezvaluie moravuri rele din via\a artistica. Un intelectual eminent, Gavril
Buzea, m`ncat de confra\i, se sinucide =i du=manii (Goran, Mar chidan, Socrate Ionescu) nu-=i ascund mul\umirea.
Prozatorul nu mai este, aici, distant fa\a de fapte, obiectiv, ironic, este, dimpotriva, confesiv, agitat, nu propune o tipologie
(in marginile limitate ale nuvelei), ci traduce o stare de spirit.
* * *
Despre Princepele (1969) s-au spus lucruri adevarate, intre ele
=i acela ca-i un roman istoric „cu cheie“, ceea ce vrea sa zica mai multe feluri de simboluri =i aluzii. Alt fapt, incontestabil, este ca romanul are o filozofie sau incearca a avea una medit`nd in jurul ideii de putere. Puterea ar fi dat adevarata tema a car\ii lui
Eugen Barbu, iar pretextul — o epoca aberanta, cruda =i som ptuoasa in istoria noastra: epoca fanariota.
Sigur este ca autorul Groapei nu voie=te sa faca o simpla opera de reconstituire istorica ori, de incearca a merge p`na la un punct
in aceasta direc\ie, elementul esen\ial al Princepelui este altul: parabola. Organiz`nd in acest chip faptele, Eugen Barbu pro cedeaza in felul romancierilor moderni pentru care istoria nu-i dec`t un punct de pornire pentru nara\iuni, cu in\elesuri amare.
Rari sunt cei ce mai fac, azi, roman istoric pur, in formula adusa la stralucire de romantici; mai to\i cauta in istorie o filozofie a existen\ei, aleg`nd, pentru aceasta, o cale indirecta. Cea mai rasp`ndita este parabola.
Modelul stilistic al lui Eugen Barbu — au observat to\i — ram`ne Craii de Curtea Veche, nara\iune numai in planurile secunde istorica. O idee despre confruntarea intre doua culturi =i doua forme de civiliza\ie ii putea veni de la Sadoveanu (Zodia Cancerului). +i acolo apare un reprezentant al Apusului, Paul de Marenne, cu rolul
insa pasiv de a inregistra formele unei civiliza\ii stravechi, ama nun\it infa\i=ate de prozator, cunoscator de cronici. Sn Princepele rolul se schimba: messerul Ottaviano este factorul activ al istoriei
=i, in configura\ia car\ii, el semnifica ideea de putere (in in\elesul lui Machiavelli), transpusa in c`mpul iner\iilor rasaritene.
Scriind despre fanariotism, Eugen Barbu n-a ignorat, desigur, pe
Ghica =i Filimon, cum n-a ignorat lucrarile de specialitate din care citeaza la tot pasul. El a incercat o sinteza (observa\ia ii apar\ine), pun`nd la un loc elemente petrecute sub domnii diferite. Al. Piru stabile=te (in Ramuri) sursele de informa\ie ale scrierii =i fixeaza cronologia ei, lu`nd ca puncte de reper c`teva scene-cheie, cum ar fi, de pilda, moartea Princepelui, consemnata =i in cronica lui
Dionisie Eclesiarhul, cu indica\ia, acolo, ca este vorba de Alexandru
Ipsilante (1796 — 1797). Princepele ar putea fi identificat — dupa alte amanunte — cu Constantin Hangerli ori Nicolae Mavrogheni, dintr-o perioada — aceasta din urma — mai indepartata. S-au facut
=i se pot face, in continuare, multe specula\ii pe tema cronologiei, fara insemnatate, dealtfel, intruc`t inten\ia scriitorului nu este — s-a vazut — de a descrie o epoca fixata intre doua date precise, ci de a surprinde esen\a unui fenomen mai larg: fanariotismul, cu ramifica\ii intinse in spa\iul istoriei noastre.
Daca am abordat insa chestiunea cronologiei, sa mai facem o trimitere. E vorba, in Princepele, =i de Malamos Bozagiul, cape tenia crailor, apelpisi\ilor de la Curtea Veche. De existen\a acestuia vorbesc, intre al\ii, N. Iorga in Istoria Bucure=tilor =i
Dionisie Fotino in Istoria generala a Daciei, in legatura cu sf`r=itul domniei lui Alexandru +u\u (1802), c`nd Bucure=tii ramasesera sub stap`nirea grecului Malamos =i a despera\ilor oplo=i\i la vechea curte domneasca. Purt`nd cuca domneasca =i cabani\a, topuzul
in m`na, tuiurile =i stindardele, bocceagiul se preumbla, calare pe un magar, prin ora=ul parasit =i pradat, p`na ce Be=leaga Ibrahim
Bosniacul, ce se afla cu solda\ii la Cotroceni, intervine =i sp`nzura pe uzurpator. Snt`mplarea este narata =i in Princepele cu oarecare modificari. Personajul lui Eugen Barbu ar putea fi, a=adar, Alexandru
+u\u, daca n-am =ti, binein\eles, ca acesta n-a fost omor`t, ci a fugit de frica fermanului =i de n-ar fi =i alte elemente din care sa reiasa ca Princepele seamana cu mul\i dintre ace=ti negustori de tronuri voievodale, dar nu se identifica, p`na la urma, cu nici unul.
Sn romanul pe care il discutam, fanariotul care sufera de melanholie, om sub\ire, cult, neinchipuit de crud — c`nd este nevoie — vrea sa fie simbolul unei istorii ce une=te violen\a cu fine\ea corup\iei. Este primul element al parabolei =i cel mai important. Al doilea este Ottaviano, chiromant =i cabalist, alchimist
=i cunoscator de =tiin\e ermetice, venit in Valahia dupa ce trecuse pe la marile cur\i europene. El reprezinta o anumita filozofie a puterii (cea din Princepele lui Machiavelli), bazata pe abilitate, pe
=tiin\a, adica, de a fi, in complicata arta a guvernarii, vulpe =i leu
in acela=i timp. Opus acestei viziuni este Ioan Valahul, exponentul tradi\iei autohtone, astrolog =i acesta, cititor in zapise =i alcatuitor de folete, cu o =tiin\a elementara ca aceea a oierilor =i magilor sadovenieni. El aduce, de=i sub forme elementare, un punct de vedere asupra istoriei =i ilustreaza un mod de a rezista in fa\a violen\ei ei prin alt fel de abilitate: aceea a retragerii, a conservarii.


Cartea este, sub acest aspect, mai pu\in profunda. Caci ceea ce se impune numaidec`t nu este in\elesul parabolei, miezul ei filozofic, ci atmosfera epocii, pictura, indiscutabil excep\ionala, a unei lumi colorate, fanatice, crepusculare. Este latura ce apropie mai mult Princepele de somptuozitatea Crailor de Curtea Veche
=i cea in care talentul prozatorului de a infa\i=a medii calei doscopice se observa mai bine. Episodul ciumei este un exemplu.
Altele infa\i=eaza interioarele incarcate, =alurile =i matasurile, costumele epocii, arta culinara, spectacolele de un grotesc grandios — pe masura epocii — praznice teribile, gargantuelice, ori petreceri la hanuri murdare intre pedera=ti atin=i de streche.
Eugen Barbu desfa=oara tr`mbe de imagini pe toata intinderea nara\iunii, d`ndu-ne — privitor la epoca — o sugestie de mare\ie a viciului, de rafinament =i decaden\a, de murdarie acoperita de catifele grele. Limbajul car\ii este, tot a=a, colorat, cu multe vocabule de epoca — nu =tim c`t de real, dar verosimil, in orice caz — =i agreabil la lectura. Prozatorul spune: cazaturi de kira mele, imbrohorul, anateftere, ghiuluri, s`lpen, boluzen, engomioane etc. ori suce=te fraza in stilul carturaresc vechi spre a-i da mai multa solemnitate. Snsa, ca =i la Mateiu Caragiale, intre mata surile unui stil incarcat, solemn, elaborat cu pedanterie de scoto citor in documente, i=i face loc expresia incisiva, voit licen\ioasa, pitoreasca p`na la violen\a. Autorul Groapei se afla, aici, pe un teritoriu pe care il cunoa=te bine =i intr-o libertate desav`r=ita a spiritului. Locul manglitorilor din Cu\arida il iau, in Princepele, naimi\ii =i scur=ii de la Curtea Veche, inverti\ii de la hanul „La
Norocul Cailor“, talani\ele din c`rciumile sordide ori femeile din lumea buna, care, sub spaima de ciuma, i=i pierd orice pudoare
=i devin ca\ele. Fiicele traiesc cu ta\ii, mamele cu fiii, boieroaicele batr`ne inghesuie prin locuri obscure slugile mai tinere, o femeie teribila, Pauni\a Cantacuzen, e rastignita pe iarba de patru caldarari, o Ruxandra Florescu se \ine cu c`inii, o alta, baroneasa
Buller, se dragoste=te cu baie=i\ele. Catrina Moruzi, veri=oara de mare postelnic, pune \iganii robi sa-i frece s`nii cu zapada spre a-i men\ine intr-o buna condi\ie, la hanuri deocheate barba\i cu vicii aberante se mu=ca de urechi =i ini\iaza pe tineri in practici sexuale scandaloase. Traim, din plin, la por\ile Orientului, intr-o atmosfera de lux =i spurcaciune, de fanariotism fascinant in amoralitatea lui fundamentala, real =i imaginar totodata. E la mijloc, desigur, o documenta\ie (cam specioasa, abuziva), dar =i contribu\ia unei fantezii aprinse.
Acesta este cadrul general al parabolei de care vorbeam =i, totodata, stratul cel mai solid al romanului lui Eugen Barbu.
Primul element al parabolei este — spuneam — Princepele, un tiran ce sufera de boala sufletelor alese: melanholia, ostenit de putere, capabil de a trece, totu=i, la atitudini energice c`nd puterea este primejduita. Crud =i inteligent, el are despre putere idei sanatoase, cum este, de pilda, aceea ca cel mai u=or lucru pe lume este sa fii nedrept =i ca orice tiranie se sprijina pe o casta, fara a avea insa nesabuin\a de a se increde in ea. C`inii melanholiei sf`=ie insa sufletul acestui despot pe care puterea nu l-a facut mai fericit. Mintea lui urmare=te ceva perfect — ne incredin\eaza prozatorul, las`nd sa cada in sufletul vicios al Princepelui un graunte de inefabil — ceva desav`r=it, dar nu afla calea spre desav`r=ire =i perfec\iune.
Messerul Ottaviano, devenit sfatuitorul =i exaporitul Prin cepelui, vrea sa-l vindece de aceasta triste\e pagubitoare, sa faca din el un despot absolut, =i cel dint`i sfat pe care il da este sa foloseasca for\a, caci frica este legea guvernarii. Ottaviano viseaza la o tiranie care sa umileasca pe om prin neputin\a lui, sa-l ofenseze, pentru a scuti pe cel ce domne=te de razbunare. Raz bunarea insa trebuie folosita pentru ca este o dovada a for\ei. C`nd este aplicata, ea sa fie a=a de severa inc`t sa nu mai fie necesar a o repeta. Puterea de tip feudal nu se lipse=te, apoi, de ajutorul vicleniei, abilita\ii, intrigii. Ottaviano cunoa=te bine acest me canism =i, interpus intre Princepe =i ceilal\i — boieri =i gramatici
— desav`r=e=te o opera a calomniei =i a ruinei. El sfatuie=te pe
Princepe sa lucreze in spirit, sa creeze, adica, opere nemuritoare,
=i in acest sens sugereaza o mare lucrare ce se dovede=te a fi falimentara =i costisitoare.
Se in\elege numaidec`t ce evenimente =i mentalita\i depa=ite vrea sa figureze prozatorul sub costumele epocii fanariote. Snsa, pa=ind pe acest teren, scriitorul schimba, cum se zice, foaia =i devine publicistul agresiv pe care il =tim. Evocarea se transforma
in pamflet, =i in lumea crepusculara a fanariotismului incepem sa deslu=im siluetele adversarilor de azi ai scriitorului, meta morfoza\i intr-o ceata de coprofagi. Nivelul car\ii coboara, pagi nile ce urmeaza sunt ni=te goale pamflete lipsite de putin\a (=i for\a) de a ataca o idee pe fa\a.
Dar sa ne intoarcem la Ottaviano, sclavul ideii de putere — cum i=i spune chiar el — geniul rau al Princepelui. Ceea ce a mai lasat intact Fanarul corupt strica, acum, acest iscusit =arlatan, ce apare la curtea intristatului Princepe inso\it de sfere armilare, planisfere, orgi de lemn, harfe, cazane =i retorte =i tot ce intra in competen\a unui alchimist. El pune stap`nire pe spiritul fana riotului, tulbura pe Evanghelina, ambi\ioasa lui mama, =i cultiva, la to\i, iluzia aurului. Dintre personajele car\ii lui Eugen Barbu, figura acestui vrajitor medieval este cea mai vie. Adversarul lui,
Ioan Valahul, este, in schimb, lipsit de consisten\a literara, =i cei ce vad, aici, o slabiciune a romanului au, indiscutabil, dreptate.
Sn dialectica fabulei din Princepele, Ioan Valahul ilustreaza in\e lepciunea pam`ntului, filozofia =i demnitatea unui popor =i ale unei istorii. Acesta este insa punctul cel mai neconvingator al car\ii, pentru ca rezisten\a pe care o opune Ioan Valahul este superficiala, ca =i filozofia lui, formulata in c`teva propozi\ii generale, fara prea mare aderen\a la substan\a car\ii: „toate u=ile se str`ng in bra\ele mor\ii“...
„necredin\a vine din slabiciune“... „daca Maria-Ta voie=te a inva\are ceva este a se feri de vorbe mari mai mult ca de sabie. Pam`ntul
\i-este strain =i nu \i-ascund ca neamul nu va iube=te...“ etc.
Ioan Valahul vorbe=te de ni=te carturari care ar reprezenta demnitatea =i via\a spirituala a unui popor supus la umilin\e colosale, insa ace=tia nu se vad in roman, =i cele c`teva opere de arta tipografica, descoperite de Princepe la manastirea Hore zu, sau liota de gramatici — simple caricaturi — nu sunt suficiente pentru a da sentimentul unei intelectualita\i profunde =i, mai ales, a unei filozofii de via\a. Sn chipul acesta o latura a parabolei ram`ne obscura, neconvingatoare, =i echilibrul ideologic al car\ii se clatina.
Prozatorul este consecvent, in schimb, pe celalalt plan al car\ii.
Sf`r=itul nara\iunii da o sugestie despre felul in care se manifesta mecanismul istoriei. Ottaviano este mai int`i pedepsit de Princepe pentru infidelitate, Princepelui i se taie capul de catre trimisul
Sultanului, iar trupul lui este sf`=iat de c`ini. Sn vremea aceasta,
in Bucure=tiul cu uli\e puturoase, cu multa saracie =i o boierime mizerabila, destrabalata, =i o negustorime lacoma, intra un alt domnitor =i, in urma lui, un alt messer. Haricleea, so\ia Princepelui, da semne ca va lupta de aici inainte pentru a aduce pe tron pe fiul ei, slabul de minte Hrisanti. Ca =i Evanghelina, va accepta toate umilin\ele =i, inteligenta =i ambi\ioasa, va reu=i, probabil. Cercul se inchide =i se deschide, iar peste aceste destine istoria, iata, se repeta, chiar daca mecanismul ei teribil face sa apara de fiecare data alte forme. E, inca o data, filozofia mai ad`nca a Princepelui, acela care o ridica deasupra unei nara\iuni patima=e =i colorate.
* * *
Din Groapa, autorul deta=eaza romanul ho\ilor =i-l pune, intr-un scenariu de film, in replici crude, mai crude, in absen\a comen tariului, dec`t in nara\iune. Dialogurile nu mai au savoarea =i poezia din roman. Sunt =i modificari curioase: Paraschiv infige cu\itul in Bozoncea, starostele, apoi cade in genunchi =i-l saruta, dostoievskian, pe gura. Ridic`ndu-se, striga lautarilor: „C`nta\i-i, c-a fost stap`nul nostru.“ Scenariul transforma o puternica opera epica intr-o melodrama.
***
Ca publicist, Eugen Barbu a convins de la inceput. Reportajele lui (Pe-un picior de plai, 1957; C`t in =apte zile, 1960, reunite in
1972 sub titlul Cu o tor\a alerg`nd in fa\a nop\ii; Foamea de spa\iu
1969; Jurnal in China, 1970) au placut =i plac pentru ca proza torul scrie cu nerv, vede repede ceea ce trebuie =i, spirit modern, lucid, detesta (=i evita) lirismul acela solemn =i artificial din scrierile altor reporteri contemporani. Dealtfel, Eugen Barbu nu-=i ascunde iritarea fa\a de „prajitura epica“ (C`t in =apte zile). Scrie despre orice, n-are preferin\e, merge la \ara =i relateaza despre munca agricola, neuit`nd pe dulcii no=tri semanatori=ti carora reporterul le-ar taia m`na dreapta, dar nu poate, =i regreta sincer.
Merge la mare =i scrie un poem despre „astrul lichid“, patetic =i mali\ios, caderea frunzelor ii inspira o medita\ie melancolica, risipita de energia frazei =i caracterul imperios, radical al subiecti vita\ii. Eugen Barbu face parte din categoria acelor scriitori care nu pot fi cu adevarat tri=ti, contemplativi, pentru ca nervozitatea cu vintelor, agerimea (=i cruzimea) metaforei tradeaza structura lor violenta, posesiva, partizana. Tacerea unei paduri batr`ne, evocata
intr-un reportaj, ascunde o nelini=te de fiara la p`nda, incremenirea timpului printre copacii batr`ni, cu trunchiuri mineralizate, este sparta de razele soarelui care se ridica poruncitor la orizont.
Eugen Barbu este insa, cu precadere, un reporter citadin, ora=ul este spa\iul lui spiritual, strada este, repet, adevaratul sau personaj. Oriunde deschizi car\ile sale, vei gasi, fii sigur, acest
„fluviu negru de bitum“, scena unei neintrerupte comedii umane.
Ajung`nd intr-un ora= strain, reporterul cerceteaza de indata strada: cartea de vizita a unei civiliza\ii. Sn China, in America, oriunde calatore=te, Eugen Barbu consulta, int`i, strada, observa spectacolul ei, cauta grotescul banalita\ii. Evocarea este zdren\uita de sarcasmul moralistului, rau, neinduplecat, sensibil la poezia
=i mizeria contrastelor sociale. Sn notele de calatorie (grupate
in Foamea de spa\iu, Jurnal in China =i rasp`ndite in Caietele Prin cepelui) impresia imediata, vie, proaspata este ingreuiata de o erudi\ie cam specioasa. Cele mai profunde pagini sunt acelea in care fantezia moralistului se plimba in voie pe marile artere citadine. Din detritusurile =i haosul lor iese, atunci, o subtila poezie: a trivialului, a gra\iosului =i a violen\ei lumii moderne.
O latura importanta a creatorului este pusa astfel in lumina de publicistica sa: lacomia de spa\iu, predilec\ia pentru lumile caleidoscopice, cruzimea fa\a de lucruri. Eugen Barbu respinge, distruge pe masura ce asuma cu o foame de capcaun mitologic obiectele. Lirismul de care a tot vorbit critica literara vine din aceasta perpetua agresiune, iritare, dublata de o voin\a rara de cuprindere. Pure, solemne, maiestuoase, grote=ti, obiectele intra, cu formele =i energia lor ini\iala, in co=urile acestui mecanism devorator =i ies sub forma de pulbere, ca faina dintre maselele de piatra ale unei mori. Pulberea reintra in alta alcatuire, ima ginara, in reliefurile abrupte =i poetice ale paginii literare.
Jurnalele =i eseurile lui Eugen Barbu arata aceea=i lacomie a spiritului, deviat, acum, in spa\iul culturii. Jurnal (1966) este rescris dupa note mai vechi, altfel nu pot fi explicate unele erori de datare. Moartea lui Lovinescu este anun\ata in 1946, c`nd toata lumea =tie ca marele critic murise cu trei ani in urma! Eugen
Barbu s-a aparat (intr-o motivare din primul tom al Caietelor
Princepelui) invoc`nd dreptul scriitorului de a inventa. „Ce erori, ce grosolanii, ce snobism!“, noteaza el, dezgustat de asemenea chi\ibu=uri. Snsa nu dreptul creatorului de a inventa in Jurnale este in discu\ie — ci autenticitatea jurnalului, valoarea lui ca document uman =i op\iunile pe care le propune.
Real sau inventat (in fond, orice jurnal este pu\in „aranjat“
in clipa in care este destinat tiparului!), sa vedem ce spune aceasta prima confesiune a lui Eugen Barbu. Sunt note, int`i, de
=coala, insemnari privitoare la familie, unele cunoscute =i din operele de fic\iune. Se poate alcatui, din consultarea lor, portretul interior al unui t`nar care nu se simte bine unde se gase=te =i care vrea sa devina scriitor. Este atras, ca orice t`nar, de misterul feminin, dar prima femeie pe care o cunoa=te ii provoaca o mare decep\ie. Decep\ia nu-l descurajeaza, prin Jurnal trec intr-un lung
=ir misterioase fapturi ascunse sub ini\ialele de M., S., A., B., F. etc. Nota\ia este cruda, autorul nu trece sub tacere experien\a lui pe acest plan. Cu M. duce un lung razboi: scrisori, plimbari, despar\iri, revederi, iar scrisori... T`narul este deja sceptic. Crede ca dragostea este o chestiune de orgoliu: „femeile ne plac in masura in care plac =i altora“. Este o gre=eala sa le ocrote=ti: „ele prefera sa le prive=ti int`i ca pe ceva ce trebuie luat“. +i junele elev de la +coala militara ia de unde poate. Simuleaza brutalitatea =i...
„rezultatele sunt excelente“. O lacrima totu=i: „Bietele femei!“, insa lacrima se zv`nta repede. Sn Oltenia, unde este deta=at, cunoa=te pe senzuala A. =i face cu ea un „popas erotic“ in ni=te stuf. Scrie cu stiloul pe piciorul ei dezgolit =i g`nde=te, fara oroare, la chemarea s`ngelui (scena este reluata in Incognito). O fata i s-ar da, dar peste c`teva zile se casatore=te =i elevul militar mediteaza, mai sceptic, la faptul ca exista o „trivialitate a fecioriei“. Cauta Spiritul la femei
=i nu da dec`t peste o meschinarie practica care-i displace =i-l hotara=te sa nu mai iubeasca pe nici una.
Romanul sentimental s-ar opri aici daca autorul s-ar \ine de cuv`nt. Nu se \ine: plutonierul cu termen redus se muta la o gazda =i, dupa ce se plimba cu o fata cu codi\e, „se sfin\e=te“ noaptea cu alta, mai introdusa in via\a. Autorul care i=i deschide astfel sufletul are =i o filozofie erotica bazata pe mila: „mi-e mila de femei =i de aceea le iubesc in felul meu, ca Dumnezeu, de departe, trad`ndu-le de c`te ori imi vine bine.“ +i, s-a vazut, ii vine bine u=or. Filozofie comoda, destul de rasp`ndita, nu trebuie un mare sacrificiu s-o respec\i! Dar nici aceasta filozofie nu-i aduce mul\umirea. „Dragostea in cele din urma este triviala“ — noteaza autorul complet lamurit. Reia aventura domestica cu M.,
„in por\ii saptam`nale“, fara surprize. A., in schimb, este „numai mu=chi“ =i-i da misoginului o imagine mai dumnezeiasca despre femeie. Pe S. o iube=te trei zile =i, dupa aceea, fuge. A. ii vorbe=te insistent de casatorie =i autorul se g`nde=te, iara=i, la fuga. O f





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2022 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite