n4k13ke
Prefata:

Dragi elevi autorul acestei carti (adica eu) s-a gandit la voi si s-a hotarat sa-si tina promisiunea pe care a facut-o anul trecut si sa publice cel de-al doilea volum al cartii ce a facut atata valva printre elevi si studenti.
Ca si in volumul precedent m-am documentat si am adunat in aceasta carte aproape toate definitiile si problemele de teorie pe care le-am putut gasi in legatura cu operele ce sunt predat, conform programei, in manualul de clasa a X-a, pentru ca voi, elevii, sa le gasiti mai usor.
Aceste definitii sunt ordonate alfabetic si contin cateva exemple de opere in care puteti gasi aceste concepte operationale.
Pentru orice sugestii va rog sa sunati la 092345678.

Va multumesc pentru intelegere si pentru cumpararea cartii, lutorul.

A

Abaterile de la calitatile generale ale stilului nu trebuie folosite in vorbirea cultivata, ele fiind utilizate in operele literare cu intentie stilistica.

Abaterile de la claritate:

· obscuritatea rezulta din erorile de folosire a limbii la unul sau mai multe niveluri;
· non-sensul exprima o contradictie logica generatoare de absurd;
· paradoxul este combinarea unor idei cu sensuri opuse sau contradictorii;
· echivocul rezulta din formulari care pot avea cel putin doua sensuri fara a permite optiunea pentru unul dintre ele;
· pleonasmul consta in repetarea aceleiasi idei prin doua cuvinte aflate in relatie de subordonare;
· tautologia consta in repetarea aceleiasi idei prin doua cuvinte aflate in relatie de coordonare;
· ermetismul este incifrarea intentionata a comunicarii.

Abaterile de la proprietate:

· folosirea improprie a unor cuvinte sau constructii;
· amestecul de elemente caracteristice unor stiluri diferite.

Abaterile de la corectitudine:

· solecismul este o greseala de natura sintactica; apare in propozitie prin dezacorduri, iar in fraze prin folosirea nepotrivita a elementelor de relatie;
· anacolutul este incrucisarea a doua constructii sintactice diferite.

Abaterile de la precizie:

· prolixitatea consta in aglomerarea comunicarii cu multe cuvinte inutile si nelalocul lor;
· digresiunea este indepartarea de la ideea centrala a comunicarii prin dezvoltarea altor idei;

Abaterile de la puritate se realizeaza prin amestecul de registre lexicale (arhaisme, neologisme, regionalisme, elemente de argou).

Calitatile particulare ale stilului confera originalitate in exprimarea orala si scrisa. Ele sunt:

· naturaletea este exprimarea fireasca si cu stapanire deplina a resurselor limbii;
· simplitatea este utilizarea cuvintelor si a structurilor sintactice cu frecventa mare in limba;
· armonia este perfecta coordonanta a componentelor fiecarui nivel al limbii;
· concizia este concentrarea exprimarii se reducerea ei la strictul necesar;
· oralitatea este folosirea in comunicare a elementelor de limba vorbita.

Abaterile de la calitatile particulare ale stilului:

· cacofonia reprezinta combinatii de sunete de la finalul si inceputul cuvintelor, stridente sonor, care produc asociatii semantice neplacute;
· poliloghia este exprimarea de tip logoree, plina de confuzii si ambiguitati.

Accent: pronuntarea apasata “proeminenta” a unei silabe.

Acronia este un artificiu in constructia unui text narativ ce instaureaza neconcordanta dintre timpul real al desfasurarii evenimentelor si cronologia liniara (ideala) a nararii lor. Procedeul este folosit pentru: nararea in planuri paralele, explicari, rememorari.
Actul gratuit este o actiune umana care este in afara oricarui sistem moral si nu se poate justifica decat prin el insusi. In literatura, apare ca forma de manifestare a personajului cu traseu interior discontinuu si este introdus Dostodievski, prin romanul “Crima si pedeapsa”.
Actiunea, ca totalitate a evenimentelor se constitue prin trecerea dintr-o situatie in alta, prin situatie intelegandu-se relatia dintre personaje la un moment dat. Trecerea dintr-o situatie in alta se realizeaza prin:
· introducerea de personaje noi;
· inlaturarea personajelor vechi;
· modificarea legaturilor dintre ele.
Aforismul ca specie inrudita cu fragmentul, este sentinta care rezuma o idee importanta in putine cuvinte.
Analepsa este evocarea ulterioara a unui eveniment anterior fata de punctul in care ne aflam al istoriei. Are rolul de a comlpeta perspectiva asupra unui personaj, eveniment, etc.
Analiza psihologica este o modalitate de sondare a subiectivitatii personajului pentru a evidentia tensiunile, cautarile, traumele vietii interioare. Se poate realiza in planul personajului prin dialog, stil indirect liber si monolog interior.
Antagonistul este al doilea actor cu rol de adversar al primului actor, protagonistul (in tragedia antica greaca).
Anticalofilia presupune sinceritate absoluta, banalitate scoasa de sub tirania semnificativului, renuntare la stilul frumos.
Anticiparea este o modalitate de a prefigura evolutia personajului, realizata prin replici, prin gesturi sau situatii care anunta evenimentele ulterioare, hotaratoare in desfasurarea faptelor.
Anticlimax este opozitia in acelasi contex (mai restrans - o fraza, mai larg - itreaga opera) a doua gradatii: una ascendenta si cealalta descendenta. Anticlimaxul impune asadar existenta unui climax.
Antiromanul este o opera literara in proza, polemica si radicala, care tinde sa prezinte realitatea fara a se supune conventiilor romanului. Inglobeaza forme experimentale caracteristice modernismului si se distinge prin: lipsa subiectului evident, episoade fara legatura intre ele, minima dezvoltare a personajelor, descrierea obiectelor care abunda, sufocand spatiul romanesc. Nu se urmareste verosimilul, ci suprimarea lui prin: amestec de planuri, colaje, schimbari de registru, digresiuni, citate, introducerea unor pasaje nonfictionale, a stereotipiilor de limbaj, etc.
Antiteza ca forma a repetitiei se realizeaza prin contrastul dintre doi termeni care au o parte identica sau comuna.
Arhaismul este o forma lexicala, fonetica, morfologica sau sintactica specifica unei perioade indepartate in raport cu momentul prezent, care fie a disparut, fie se foloseste foarte rar fiind considerat invechit. In comunicarea literara, notiunea de arhaism poate fi folosita diferit, in functie de instantele comunicarii:
· pentru a desemna cuvintele folosite de autor in mod intentionat (cu intentie stilistica) pentru a reprezenta un anumit timp istoric;
· pentru a desemna cuvinte resimtite de un cititor concret al unui text literar, ca disparute din limba sau invechite.
Autenticitatea este o trasatura caracteristica a prozei de analiza, implica refuzul schematismului psihologic si al problematicii exclusiv sociale. Presupune sinceritate absoluta, banalitate scoasa de sub tirania semnificativului, renuntare la stilul frumos (anticalofilie). Autenticitatea reprezinta conditia esentiala a originalitatii si primeste statutul de valoare estetica. Principiul autenticitatii in literatura este o conventie care vizeaza reducerea distantei dintre existenta reala si universul secund al operei. El fuctioneaza atat la nivelul formei operei, cat si la nivelul continutului, dar conceptia despre autenticitate si solutiile de a o realiza difera in functie de factorii obiectivi (contextul in care traieste autorul), cat si subiectivi (individualitatea autorului).
Autorul abstract:
· este o versiune a autorului concret, proiectata in opera;
· rezulta din lectura operei, nu tine, in mod obligatoriu, de intentia autorului concret;
· este creatorul lumii operei;
· prezenta sa in text poate fi mai mult sau mai putin discreta;
· exprima in mod indirect o anumita viziune asupra lumii, care se poate deduce cin universul reprezentat, teme, idei, personaje;
· distinctia dintre autorul concret si autorul abstract se poate evidentia la nivelul optiunior politice, ideologice, filozofice, expirmate intr-o opera literara; nu o data aceste optiuni sunt in opozitie fata de cele ale autorului concret.
Autorul concret:
· este creatorul real al unei opere literare;
· este o personalitate independenta de opera literara, cu propria sa biografie;
· apartine lumii reale, si nu lumii fictionale, deci traieste intr-o anumita epoca istorica.

B

Basmul este o creatie literara care la origine se comunica nemijlocit, prin viu gai, de la un povestitor carte ascultatorii sai. Acest mod de transmitere directa, specific culturii populare se numeste oralitate. Basmul este ilustrat de mai multe tipuri:

cu animale (povestiri cu protagonisti animale carora li se gasesc corespondent in ordinea umana pe baza unor trasaturi considerate specifice): “Capra cu trei iezi”, “Punguta cu doi bani”.
Culte valorificate de scriitorii clasici in opere originale, numite basme culte: Ion Creanga “Povestea lui Harap-Alb”, “Povestea porcului”, “Povestea lui Stan Patitul”, Mihai Eminescu “Fat-Frumos-din-Lacrima”, Ioan Slavici “Zana Zorilor”, “Florita-din-codru”, “Ileana cea sireata”, “Doi feti cu stea in frunte”. Relatia dintre basmul popular si basmul cult:
· basmul cult imita relatia de comunicare de tip oral din basmul popular;
· tiparul narativ si functiile specifice basmului popular sunt preluate din basmul cult;
· adoptarea speciilor populare de catre un scriitor se face din perspectiva modului sau propriu de a concepe lumea si a stilului care il individualizeaza.

Basme fantastice (naratiuni in care este reprezentata o lume neobisnuita, de proportii fabuloase): “Povestea lui Harap-Alb”, “Povestea porcului”. Termenii fantastic si fabulos sunt folositi adeseori ca termeni sinonimi. Basmul popular este numit basm fantastic, care apartine imaginarului si sinonim cu cel de fabulos, miraculos.
Basme nuvelistice (naratiuni care asimileaza intr-un orizont fabulos sau hiperbolic aspecte de existenta cotidiana): “Soacra cu trei nurori”, “Povestea lui Stan Patitul”.
Basmul popular - personaje-caracteristici:
· sunt atat oameni cat si fiinte imaginare;
· sunt grupati in doua serii opuse: personaje negative si pozitive;
· sunt universali: feciorul de imparat sau de om sarac, fratele cel mic, zmei, imparati;
· sunt secundati de donatori, personaje care-l sprijina pe erou in actiunea sa;
· se compun dintr-o marime constanta, functia, si una variabila, atributele exterioare;
· marimea variabila nu da varietate de substanta personajelor, acestea diferentiandu-se doar prin varsta, sex, conditie, etc.

C

Caracterizarea directa poate fi realizata de catre:
· narator (prin portretul fizic si/sau moral, prin comentarii explicite, aluzii);
· personajul insusi (autocaracterizarea prin marturisiri facute altor personaje, autoanalize monologate);
· alte personaje (prin marturii, descrieri, etc).

Caracterizarea indirecta se deduce din:
· actiunile, atitudinile, opiniile exprimate de personaj;
· mediul in care traieste: orasul, casa, interiorul, dar si familia, grupul sau societatea in care evolueaza;
· limbajul folosit (de la registrul al limbii, pana la particularitatile de ordin stilistic).
Categoria timpului in naratiune presupune diferite tipuri de relatii:
· cronologia priveste raportul dintre felul cum se succed evenimentele in discurs si felul cum se succed aceleasi evenimente in istorie;
· durata sau viteza temporala se refera la raportul dintre durata variabila a elementelor istoriei si pseododurata relatarii lor in discurs;
· frecventa priveste posibilitatea de repetare a discursului si a istoriei;
· distanta temporala se stabileste intre faptele petrecute si momentul enuntarii lor.

Categorii textuale:
· textul este un ansamblu de fraze aflat ein relatie si caracterizat prin continuitatea si stabilitatea sensului;
· coeziunea desemneaza modalitatile specific verbale guvernand relatiile sintactice care mentin identitatea referintei;
· coerenta este o trasatura a organizarii textului, de natura semantica; ea trimite la un anumit sens global al acestuia si asigura integrarea treptata a semnificatiilor in jurul unei teme.

Cererea este un text cu destinatie oficiala prin care o persoana solicita rezolvare unei probleme personale sau de grup. Continut:
· formula de adresare (cu precizrea functiei celui caruia i se adreseaza solicitantul);
· datele solicitantului (nume, functie, adresa);
· formularea concisa si clara a obiectului solicitarii;
· motivarea solicitarii (eventual, temeilul legal);
· semnatura solicitantului, data, localitatea;
· functia celui caruia i se adreseaza cererea.

Ciclul romanesc este formula narativa in care autorul prezinta destinele diferitelor personaje si succesiunea generatiilor pe parcursul mai multor perioade istorice.

Cititorul abstract:
· este destinatarul pe care opera literara il presupune, il proiecteaza, il contine implicit;
· este imaginea receptorului ideal pe care il reclama o anumita opera litrara, receptor capabil sa realizeze o lectura corespunzatoare, corecta.

Cititorul concret:

· este destinatarul/receptorul unei opere literare;
· este o persoana reala, cu o existenta independenta de cea a autorului;
· traieste intr-o anumita epoca istorica, aceeasi sau diferita de cea a autorului concret.

Cititorul fictiv este cel caruia i se adreseaza autorul pe parcursul discursului sau narativ si se mai numeste si naratar.

Climax este figura care consta intr-o gradatie ascendenta intr-un context mai restrans (o fraza) sau mai larg (intregul unei opere) si care are functia stilistica de a mari expresivitatea contextului.

Cliseul este o formula verbala uzata, stereotipa si banalizata in forma si/sau continut, fara valoare expresiva, intrebuintata in imprejurari asemanatoare, dintr-o desprindere facila. Cliseul prezinta interes literar, atunci cand este folosit cu intentie si in exces, capatand caracter de parodie, satira, caricatura si avand functie ironica sau umoristica. Cliseul nu admite variante, are aceeasi usurinta de distributie ca si un cuvant, reprezinta o deviere fata de context. Poate fi pus in relatie de sinonimie cu sablonul, stereotipia, locul comun, automatismul verbal.

Coerenta este o trasatura esentiala a romanului realist, care-l face credibil si convingator. Se realizeaza prin diferite reguli: a repetitiei, a noncontradictiei, etc. Romanul realist refuza, la nivelul istoriei, loviturile de teatru si situatiile neprevazute, preferand intrigi simple si banale. Multe dintre descrieri, scene, tablouri se succed intr-o ordine care implica paralelism, gradatie sau antiteza. Coerenta este o trasatura a organizarii textului, de natura semantica; ea trimite la un anumit sens global al acestuia si asigura integrarea treptata a semnificatiilor in jurul unei teme.

Coeziunea desemneaza modalitaile specific verbale guvernand relatiile sintactice care mentin identitatea referintei.

Comicul este un mod de reprezentare artistica a realitatii generator de ras datorita evidentierii unui contrast: dintre frumos si urat, esenta si aparenta, valoare si non-valoare, scop si mijloace, efort si realizare, dintre intentie si rezultatul ei.

Comunicarea literara/comunicarea non-literara apartenenta unei comunicari verbale la sfera literaturii se poate stabilii in functie de mai multe criterii:
· caracterul fictional (chiar si partial) al lumii reprezentate; artistul nu copiaza realitatea, ci o reprezinta in mod propriu;
· o organizare speciala a comunicarii, diferita de cea a comunicarii uzuale;
· o forma lingvistica deosebita, manifestata in limbajul “figurat”;
· modul in care o comunicare verbala constitue o expresie a autorului ei, o exteriorizare cat mai personala, originala a emotiilor sale;
· efectul, impresia provocata aupra ascultatorului/cititorului.

Comunicare orala/omunicare scisa.
Comunicare verbala este comunicare care are loc intre oameni prin intermediul codului numit limba naturala. Ea se diferentiaza dupa modul de transmitere a informatiei:
· comunicare verbala orala;
· comunicare verbala scrisa;

Intre comunicarea orala si cea scrisa se stabilesc relatii de contrast:
· forma sonora a limbii/forma grafica a limbii;
· mod natural de comunicare/mod artificial de comunicare;
· destinatarul este fizic prezent/destinatarul este la distanta in timp si in spatiu;
· este spontana/este elaborata;
· este mai libera/este mai controlata;
· este momentana/este fixata in scris;

Relatiile de contrast se manifesta si la nivel gramatical si lexical:
· farza de tip juxtapus/fraza cu propozitii subordonate;
· structuri de repetitie, intercalari, fraze neterminate/structuri sintactice elaborate, incheiate, fara intercalari;
· repetitii, clisee, cuvinte de umplutura/evitarea repetitiei prin sinonimie sau prin varierea constructiei sintactice.

Comunicare verbala si non-verbala - comunicarea verbala este comunicarea care are loc intre oameni prin intermediul codului numit limba naturala. Ea se poate produce prin doua canale: oral si/sau scris. Ea recurge la limba naturala, dar si la un sistem suplimentar de codificare.

Conflictul este factorul determinant in desfasurarea actiunii unei opere literare epice sau dramatice. El poate fi unul exterior manifestat prin:
· confruntarea deschisa ori mocnita dintre personaje (sau grupuri de personaje) avand interese sau conceptii diferite;
· contradictia dintre un personaj si mediul ostil afirmarii sale ca personalitate.
Conflictul poate fi interiror,constand in tensiunea care decurge din sentimentele, optiunile contradictorii ale unuia si aceluiasi personaj.
Din perspectiva momentelor subiectului, izbucnirea conflictului se suprapune cu intriga, maxima tensiune cu punctul culminant, iar solutionarea conflictului cu deznodamantul.
Conflictul in romanul realist este generat, de obiciei, de dorinta de parvenire a unui personaj, de lupta pentru putere sau pentru o pozitie sociala, de meandrele iubirii (impartasite, neimpartasite, interesate, dezinteresate), de obtinere a unei mosteniri.

Conflictul latent este o varianta de conflict prin care se desemneaza o tensiune interioara sau exterioara nemanifestata, dar importanta pentru evolutia personajelor sau a actiunii.

Conflictele secundare ale romanului realist pot avea efecte imprevizibile asupra intrigii principale. Ele sunt sustinute, de obiciei, de personaje secundare.

Constructia personajului se face prin asocierea a doua dimenisuni: una sociala, exterioara, alta psihologica, interioara.

Constructia prozei de analiza are ca aspecte caracteristice:

· acronia;
· dilatarea timpului real;
· atentia acordata faptului banal;
· reproducerea unor documente (prin colaj).

Constructia operei epice poate fi realizata la nivelul formei prin organizarea in capitole, parti, cicluri (constructia externa) sau la nivelul continutului printr-o anumita dispunere a evenimentelor, prin modul in care se stabilesc relatiile dintre ele, prin revenirea unor scene, situatii, personaje, etc. (constructia interna).

Constructia in abis este inserarea intr-o naratiune a unui text (titlu, motto, citat, mica istorisire) care o rezuma sau ii concentreaza elementele semnificative. Este asadar un procedeu de oglindire a textului in el insusi, o autoreflectare.

Cronica- tipologie:

· cronica domneasca este cronica oficiala, intocmirea sub directa supraveghere a domnului care a avut initiativa ei si este expresia punctului de vedere oficial;
· cronica de autor este cea pe care o intocmeste un invatat laic, un exponent al unei clase sociale care poate avea acces la instructie si are initiativa de a fixa in scris evenimentele;
· cronica anonima (anonimul) este un tip de cronica al carei autor nu este cunoscut; cercetarile intreprinse asupra acestei opere, incepand cu secolul al XIX-lea, au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna presupusul autor se foloseste formula “atribuit lui …”.

Cronologia unei opere epice presupune raportul intre succesiunea faptelor si ordinea relatarii lor. Nuvela istorica respecta, in linii mari, cronologia lineara (relatarea faptelor se face in ordinea in care s-au desfasurat). Caracterul linear nu exclude intreruperile (intoarceri in trecut, pauze descriptive, etc.).

Cronotopul denumeste relatia esentiala dintre timp si spatiu intr-o naratiune. Tremenul, transpus in teoria literara din stiintele matematice, care l-au preluat din teoria relativitatii, e folosit ca sa desemneze legatura indisolubila dintre spatiu si timp, intelegand timpul ca a patra dimensiune a spatiului. El presupune o simbioza intre elementele de ordin temporal si spatial in cadrul aceluiasi intreg, concret si definit. Prin concentrare, timpul devine concret, iar spatiul se extinde si este inclus in miscarea timpului, in miscarea subiectului, a istoriei. Elementele definitorii pentru timp isi afla astfel expresia in planul spatial, iar spatiul capata sens si dimensiune pe plan temporal. Cronotopii constitue centre de organizare in jurul carora graviteaza evenimentele din istoria romanului; aici se “innoada” si se “deznoada” firele subiectului.

Curriculum vitae (prescurtat CV) este un memoriu de activitate extins la intreaga activitate si orientat in functie de scopul intocmirii: angajare, obtinerea unei colaborari externe, a unei burse, inscrierea la un examen de masterat, doctorat, etc. Continut:
· date personale complete;
· studii (scolile absolvite, diplome obtinute, stagii de specializare);
· performante in activitatea de instruire (olimpiade, concursuri);
· limbi straine cunoscute;
· activitatea profesionala (abilitati si calitati, pasiuni intelectuale si profesionale, preocupari in domeniu, obiective profesionale propuse);
· recomandari si referinte din partea unor foruri competente sau a unor persoane;
· data si semnatura.

Cuvinte argotice - scriitorii construiesc personaje diferite, conferindu-le un anumit limbaj pentru care aleg particularitati ale lexicului adecvate statutului social al acestuia: cuvinte argotice sau de jargon, elemente de limbaj familiar sau neologistic.

D

Debit verbal - numarul unitatilor minimale (sunete, silabe) emise pe secunda.

Descrierea in romanul realist este facuta de narator, de un personaj, de un spectator anonim, etc. si poate avea urmatoarele functii:
· prezentarea cadrului actiunii (spatiu si timp);
· crearea atmosferei;
· incuderea unor elemente cu valoare simbolica si de anticipare;
· crearea impresiei de verosimilitate a lumii fictionale.
Ex. Romanul realist Ion de Liviu Rebreanu.

Dezbaterea este un tip de discutie pe o anumita tema, cu mai multi participanti, ale caror opinii nu coincid.
Tema unei dezbateri poate fi:
· un aspect general al existentei unei comunitati, mai numeroase sau mai putin numeroase: nationale, etnice, minoritare, profesionale, etc.;
· o problema urgenta, la a carei rezolvare se poate ajunge pe mai multe cai, asupra carora este nevoie de un acord.
Dezbaterea este o forma de dialog care se bazeaza pe un set de reguli mai numeroase decat cele care reglementeaza modul curent de comunicare, conversatia.

Deznodamantul in romanul realist este cert, marcheaza o rezolvare a conflictelor, nu lasa loc interpretarilor cititorului, asa cum se intampla in operele literare cu final deschis. Ex romanul realist Ion de Liviu Rebreanu.

Dialogul este o forma de comunicare intre doua sau mai multe persoane care isi transmit informatii cu diverse scopuri. Forma cea mai frecventa a dialogului este conversatia cotidiana.
Replica este interventia in dialog a unui participant. Schimbul a cel putin doua replici este unitatea de baza a dialogului.
Regulile dialogului: cooperare:
· cantitatea;
· calitatea;
· relevanta; politete (negativa sau pozitiva):
· tactul;
· aprobarea
· modestia;
· simpatia;
Structura dialogului: local:
· intrebare - raspuns;
· oferta - acceptare;
· oferta - refuz;
· salut - salut;
· compliment - acceptare;
· compliment - refuz; secvential general:
· secventa de initiere;
· secventa de baza;
· secventa de incheiere.

Dialogul literar este modalitatea literara care consta din alternarea replicilor a doua sau mai multe personaje dintr-o opera literara, de obiciei epica sau dramatica. Este folosit pentru a pune in scena istoria (reprezentarea).
Ex Moara cu noroc de Ioan Slavici.

Digresiunea consta, de regula in consideratii ale autorului - narator cu privire la figurile si evenimentele naratiunii; ele produc o dilatare a timpului discursului. Corespondenta intre unitatile celor doua timpuri (al istoriei si al discursului) cunoaste cele mai variate forme: elipsa, rezumatul, redarea in stil direct, analiza, digresiunea.
Ex Ion, Baltagul.

Discursul este relatarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente si implica instantele comunicarii narative, un narator, un cititor si un mod de a face cunoscute evenimentele si personajele. Discursul este o expunere orala sau scrisa a unei teme in fata unui auditoriu cu scopul de a-l convige, de a-l emotiona.
Ex Hanul Ancutei.

Discursul de receptie este un discurs academic sustinut de catre un membru nou ales, in fata celorlalti membrii ai Academiei. Se rosteste o singura data in viata. Foloseste un anumit tip de stil retoric. Primeste, intotdeauna, un discurs de raspuns, care imbina elogiul cu polemica eleganta.
Ex O. Goga, “Cosbuc” (raspuns G. Bogdan - Duica 30 mai 1923).

Discursul reprodus poate fi dialogul intre personaje sau monologul unui personaj. Este forma cea mai mimetica, prin care este redat discursul personajelor fara nici o modificare, in stil direct sau prin vorbire directa.

Discursul retoric este unul din primele procedee prin care naratiunea:
· iese din relatarea in stil indirect;
· introduce in text planul personajului;
· are, de obiciei, marcile formale ale unei exprimari orale adresate: constructii retorice (interogatii, exclamatii, imprecatii), fraze scurte sau eliptice, aluzia, livrescul, enumeratia, etc.
Ex Alexandru Lapusneanu C. Negruzzi

Discursul transpus este trecerea cuvintelor unui personaj in vorbire indirecta. Naratorul reproduce discursul personajelor in stil indirect sau vorbire indirecta. Marcile discursului transpus sunt verbele declarative prin care naratorul introduce replicile personajelor la persoana a III-a, comprimandu-le, interpretandu-le.
Ex. La hanul lui Manjoala de I.L.Caragiale.

E

Elemente paraverbale:
· accent: pronuntarea apasata, “proeminenta” a unei silabe;
· intonatie: curba melodica care se produce datorita variatiilor de inaltime a sunetului in cursul emisiei unei fraze;
· debit verbal: numarul unitatilor minimale (sunete, silabe) emise pe secunda;
· ritm verbal: succesiunea de silabe “proeminente” si “neproeminente” intre care se produce o distanta temporara;
· elipsa intr-o naratiune este omisiunea unui eveniment sau a unei perioade a istoriei: timpul trait de personaje continua sa se deruleze, dar discursul trece la un alt moment sau eveniment al naratiunii. Elipsa solicita o colaborare din partea cititorului; acesta este provocat sa descifreze conotatii, sa descopere cele trecute sub tacere sau comprimate de autor. Literatura moderna utilizeaza frecvent elipsa, sub diferite forme (ambiguitatea, tacerea, absenta) si la nivelul relatiei dintre istorie si discurs si la nivelul modurilor de expunere, in special al dialogului.
Elipsa este omisiunea din discurs a unor evenimente presupuse istoriei. Ea apare si in corespondenta dintre unitatile celor doua timpuri: al istoriei si al discursului.

Emblema personajului, ca procedeu particular de caracterizare, poate fi realizata:
· printr-un obiect apartinand personajului;
· printr-un detaliu vestimentar sau de limbaj;
· printr-un loc, un timp evocate ca semnificative pentru personaj.

Epilogul este partea finala a unei opere literare avand un pronuntat caracter conclusiv. Rolul epilogului este acela de a sublinia ideea principala a operei si/sau de a clarifica evolutia ulterioara a unor personaje.

Episodul este un fragment al istoriei relatand o actiune secundara intr-o opera epica sau dramatica. Structura fiecarui episod se integreaza in ansamblul operei respective, in unitatea si coerenta acesteia. Episodul implica uneori prezenta unui personaj episodic, care desi insufleteste unul din episoadele romanului, are un rol pasager.
Ex. Baltagul de M.Sadoveanu.

Eroul este personajul principal dintr-o opera epica sau dramatica avand rol esential in actiune. In literatura din antichitate si din evul mediu, eroul este un personaj legendar, cu caracter exemplar, calitatile sale exceptionale situandu-l deasupra celorlalti oameni. In “Poetica” a filozfului Aristotel, eroii sunt de trei tipuri, conform pozitiei lor in raport cu oamenii:
· eroi inzestrati cu puteri divine (mituri si carti sacre);
· eroi cu insusiri superioare oamenilor obisnuiti (din legende, povesti, basme);
· eroi aflati deasupra semenilor (din tragedii, epopei).
Cand eroul numai apartine unei ordini divine sau semidivine si isi pierde caracterul exemplar, el devine personaj.
Literatura secolului XX prezinta eroul in diferite formule, fie anti-eroul (insul comun), fie personajul absent, care nu apare ca prezenta in discurs ci in istorie.
Ex. Baltagul de M.Sadoveanu.

Eseul este scrierea in proza, de dimensiuni variabile (de la cateva pagini, la un volum intreg) care trateaza intr-o maniera argumetnativa personala orice tema din domenii ca: filozofie, cultura, arta, religie, stiinta.
Caracteristici ale eseului:
· eseul propune ca obiect al cunoasterii un adevar propriu, subiectiv, posibil, partial, valabil pentru un anumit stadiu al evolutiei spirituale a eseistului;
· sfera de investigatie este nelimitata (arta, natura, lumea ideilor, orice experienta umana);
· subiectivitatea eseistului implica un raport variabil intre spontaneitate si reflectie, intre lirism si detasare, intre fantezie si rigoare;
· ca metoda, eseul refuza orice norma: mizeaza pe improvizatie, pe fragmentarism, pe lipsa de rigoare care nu inseamna si lipsa de coerenta;
· manifesta ostilitate fata de eruditia ostentativa si documentatie excesiva (note, citate savante);
· permite asocierea libera de idei in jurul unor puncte de vedere care, in final, configureaza o semnificatie ce nu reprezinta solutia definitiva a problemei;

· libertatea de miscare si de initiativa spirituala e, totusi, limitata de pariul pe care il face fiecare eseist autentic: un punct de vedere original, inedit;
· stilul eseistic mizeaza pe calitatile particulare ale stilului: naturalete, simplitate, armonie, concizie, umor, etc.

Expozitiunea in romanul realist se poate realiza prin “convocarea” personajelor mai importante cu un anumit pretext (hora, bal, nunta, joc de carti, calatoria in acelasi compartiment).
Ex. Liviu Rebreanu foloseste doua modalitati de realizare a expozitiunii: scena colectiva (Ion, Padurea spanzuratilor) sau mozaicul de secvente (Rascoala).

Exprimarea orala - dificultati in folosirea corecta a formelor flexionare de: substantiv:
· substantivele masculine terminate in vocala -u (codru, socru, lotru, membru) au forme de plural nearticulat (-i) si articula (-ii), care se deosebesc numai in scris;
· formele de genitiv dativ singular al substantivelor feminine se construiesc de la forma de plural nominativ-acuzativ nearticulat, primind desinenta -i (casa-case-casei; tara-tari-tarii);
· daca substantivele se termina in hiatul -ie, atunci articolul hotarat -i se adauga direct la forma de N-Ac singular (istorie-istoriei);
· articolul hotarat se aseaza inaintea substantivelor in genitiv-dativ numai la numele proprii masculine si feminine terminate in consoana sau alta vocala decat a;
· substantivele neutre: chibrit, nivel, hotel, joben formeaza pluralul cu desinenta -uri; adjectiv:
· se folosesc fara grade de comparatie adjectivele care prin sensul lor nu admit compararea (mort, viu, complet, concret, abstract, desavarsit, principal, secundar, prim, ultim); adjectivele care in limba latina sunt la superlativ (maxim, minim, optim) sau comparativ (superior, inferior);
· sunt invariabile adjectivele neologice (motrice, tenace, locvace, perspicace, feroce, precoce) si unele adjective care denumesc culori (roz, gri, lila, mov, oliv);
· adjectivele compuse prin alaturare dintr-un adverb si un participiu realizeaza acordul cu substantivul determinat, numai prin schimbarea formei de participiu (cartea sus-numita, balena nou-nascuta). numeral:
· numeralul cardinal compus (doisprezece) are forma de masculin si de feminin (ora douasprezece);
· numeralele cardinale de la unu la nouasprezece, in relatie cu un substantiv au valoare adjectivala (nouasprezece trandafiri), incepand cu douazeci, ele au numai valoare substantivala (douazeci de trandafiri).

Exprimarea orala si scrisa - abaterile de la calitatile generale ale stilului care trebuie evitate in vorbirea cultivata apar in operele literare, utilizarea lor avand intentie stilistica. abateri de la claritate:
· obscuritatea;
· non-sensul;
· paradoxul;
· echivocul;
· pleonasmul;
· tautologia;
· ermetismul. abateri de la proprietate:
· folosirea improprie a unor cuvinte sau constructii;
· amestecul de elemente caracteristice unor stiluri diferite. abaterile de la corectitudine:
· solecismul;
· anacolutul.

Exprimarea scrisa - scrierea corecta presupune cunoasterea sistemului grafic prin care sunt transcrise sunetele, a semnelor de ortografie si de punctuatie, precum si a regulilor dupa care functioneaza acestea.
Exprimarea in scris presupune cunoasterea tipurilor de texte scrise care sunt folosite in diverse situatii de comunicare si aregulilor dupa care se produc ele.

F

Fabulosul este un mod de reflectare a lumii caracterizat prin intamplari si personaje care sunt exclusiv produsul imaginatiei, fara corespondent in lumea reala; calitatile, caracteristicile pe care le presupune universul, de regula, fabulos sunt supranaturale. Fiind la inceput o trasatura a sincretismului primitiv, fabulosul a devenit cu timpul o dimensiune a creatiei artistice.

Fantasticul isi are originea in atractia pentru supranatural si pentru vis a fiintei umane, in functia pe care o au acestea de a permite iesirea din limitele impuse conditiei sale. Jocul cu posibilul a fost transpus in teme care se constitue intr-un adevarat repertoriu al genului:
· tema dublului;
· tema pactului cu fortele demonice;
· tema calatoriei sufletelor;
· tema calatoriei cosmice.
Universul fantastic este populat cu fiinte stranii, cu obiecte magice, cu vehicule ciudate. Aceasta lume supranaturala are multe elemente in comun cu basmul, dar, in acelasi timp, are propriile legi.
Ex. La hanul lui Manjoala de I.L.Caragiale, La tiganci de Mircea Eliade.

Finalul in romanul realist evidenteaza viziunea scriitorului care intentioneaza sa realizeze o reprezentare a lumii la fel de complexa si de adevarata ca si a celei reale, si asigura coerenta elementelor care compun intregul, precum si unitatea viziunii artistice. finalul nu coincide intotdeauna cu deznodamantul si foloseste diverse strategii:
· desriere care reia datele din incipit;
· dialog sau replica prin care se rezuma lumea fictiunii;
· prefigurare a unor evenimente care numai sunt relatate in roman. finalul realizeaza deschiderea catre lumea cititorului pentru ca sugereaza:
· posibilitatea de a continua actiunea;
· indiferenta fata de elementele relatate; finalul in romanul realist implica simultan inchiderea si deschiderea latenta a unei continuari, face posibila constructia unui nou ciclu romanesc.

Fluxul constiintei este o modalitate de reprezentare a vietii interioare in fictiune prin mimarea miscarilor psihice si al cursului sinuos al gandurilor spontane ale personajului. El se bazeaza pe asocierea libera de idei si ignorarea succesiunii logice sau cronologice a evenimentelor.
Fluxul constiintei a fost confundat multa vreme cu monologul interior. In functie de tipurile de discurs (stil direct, stil indirect liber): fluxul constiintei ar desemna “fenomenul psihic in sine”, iar monologul interior “verbalizarea acestui fenomen”. Fluxul constiintei este o tehnica de creatie specifica romanului de analiza psihologica.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.

Focalizarea reprezinta perspectiva din care evenimentele unei naratiuni sunt aduse la cunostiinta cititorului de catre autor. Ea implica si concentrarea evenimentelor prin revenire, insistenta, etc.
Tipuri de focalizare: focalizare externa:
· inregistreaza evenimentele asemenea camerei de luat vederi;
· aduce in fata cititorului fapte brute, fara sa le insoteasca de judecati si comentarii;
· nu are acces la gandurile, traiirile personajului;
· produce efectul de neutralitate, obiectivitate, prin absenta inregistrarii emotiei;
· nu orienteaza reactiile cititorului;
· apare destul de rar. focalizarea interna:
· urmareste gandurile personajului si patrunde in constiinta acestuia;
· da cititorului impresia ca percepe si judeca fiintele si lucrurile;
· recurge la verbe de perceptie (a vedea, a auzi, a simti, a dori, a crede).
· permite accesul cititorului la psihologia personajului;
· ofera posibilitatea de a intelege psihologia personajului din interior;
· creeaza complicitatea cititorului cu personajul, mergand pana la identificare cu acesta (impartasirea emotiilor). focalizarea zero:
· descrie realitatea din perspectiva naratorului omniscient;
· ofera o viziune globala;
· furnizeaza cititorului cele mai numeroase informatii;
· da impresia cititorului ca domina povestirea.
Ex. Ion de Liviu Rebreanu.

Formula initiala, finala si mediana - inceputul si sfarsitul basmelor sunt marcate prin formule initiale si finale, care incadreaza discursul narativ, inlesnind trecerea din lumea reala in lumea functionala, care, in cazul basmului, este o lume fabuloasa; in cuprinsul textului apar si formule mediane.
Ex. Povestea lui Harap-Alb de I. Creanga

Fragmentul, in literatura, este un text de dimensiuni reduse, care exprima o idee sau o imagine cu o mare forta de expresie. In filozofie este opusul sistemului.

Functiila basmului este o situatie-tip bine definita din punctul de vedere al semnificatiei ei pentru desfasurarea actiunii. Succesiunea functiilor este aceeasi, indiferent de basm. Unele functii pot lipsi (de exemplu inselaciunea), altele, cum ar fi prejudicierea - lipsa, calatoria, lupta, victoria sunt prezente in orice basm.
Unele functii sunt dispuse in perechi: interdictie - incalcare, lupta - victorie, etc.
Aceeasi functie se poate reprezenta, de obiciei, de doua sau de trei ori.
Ex. Povestea lui Harap-Alb de I. Creanga

Functiile lectorului:
· de a intelege textul (in termeni de comunicare, de a decoda si de a interpreta mesajul);
· de a evalua textul (de a avea o atitudine, de a-l judeca);
· de a coopera (de a raspunde la solicitarile de producere a sensului operei pe care i le autorul operei literare).

Functiile portretului:
· fuctia de informare. Portretul da posibilitatea descoperirii personajului, a reprezentarii lui, permite cunoasterea statutului sau social, a convigerilor sale, etc.
· functia de revelator (de dezvaluire). Fizionomia, tinuta pot dezvalui gandurile si intentiile secrete, pot indica defecte sau calitati care anticipeaza ori explica o anumita evolutie.
· functia simbolica. Portretul poate sa fie reprezentativ pentru o categorie sociala, o trasatura umana, o tipologie, etc.

G

Genurile sunt tiparele de baza a literaturii, determinate de modalitatea in care scriitorul se comunica pe sine in opera literara.

Genul epic desemneaza un mod de comunicare indirecta a autorului, prin prezentare si reprezentare a unor evenimente (prin naratiune).

Genul dramatic implica o comunicare indirecta a autorului, prin reprezentare, cu ajutorul personajelor.
Genul liric denumeste un mod de comunicare aparent directa a autorului.

Gradatia ca forma a repetitiei consta in succesiunea acelorasi elemente intr-o variatie ascendenta sau descendenta care evita primejdia monotoniei. Gradatia apare in scene, descrieri si tablouri.

Graiurile vorbite pe teritoriul tarii noastre sunt: graiul moldovenesc, muntenesc, maramuresean, crisean, banatean.

I

Incipitul este o formula de inceput a unui roman (a unei nuvele) care se tine minte si are consecinte in desfasurarea ulterioara a operei.
Ex. Ion de Liviu Rebreanu.

Instantele comunicarii literare de tip narativ:
· concrete: autor concret - cititor concret;
· abstracte: autor abstract - cititor abstract;
· fictive: narator - …………

Intonatie - curba melodica care se produce datorita variatilor de inaltime a sunetului in cursul emisiei unei fraze.

Intriga este acel moment al subiectului unei opere epice sau dramatice care marcheaza aparitia sau uneori chiar intensificarea conflictului, innodarea firelor actiunii, acele fire care se vor deznoda in final. Intriga fixeaza datele actiunii si prefigureaza evolutia ei.

Intrigile destinului sunt:
· intriga melodramatica in care un sir de nenorociri nemeritate se abate asupra unui erou simpatic cititorului, dar a carui slabiciune duce la nenorociri provocand mila cititorului.
· intriga sentimentala este construita invers: eroul simpatic si uneori slab iese invingator dintr-o serie de nenorociri.
· Intriga tragica are un erou simpatic care determina, intr-o oarecare masura, nenorocirile abatute asupra lui si care isi descopera tarziu propria responsabilitate.
· Intriga apologetica are un erou puternic, care trece printr-o serie de obstacole pe care le depaseste pana la sfarsit, ceea ce starneste admiratia si respectul cititorului.
· Intriga sanctiunii are un erou ale carui calitati satanice pot provoca admiratia cititorului, dar nu si simpatia; istoria acestui erou se incheie cu esecul, cu infrangerea.
· Intriga cinica consacra triumful unui personaj rau, in locul sanctiunii finale.

Introspectia este o tehnica specifica romanului de analiza psihologica, o modalitate prin care personajul isi sondeaza starile sufletesti pana la nuante infinitezimale. Procedeul literar specific de realizare a introspectiei in romanul modern este monologul interior.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu

Istorie (diegeza) desemneaza intr-o opera literara continutul narativ (evenimentele reale sau fictive) care se constitue intr-un univers autonom, cu legi proprii, un corespondent al vietii.

J

Jargon - scriitorii construiesc personaje carora le confera un anumit limbaj pentru care aleg particularitati ale lexicului adecvate statutului social ale acestora (cuvinte argotice sau de jargon).

L

Lector - relatia dintre lector si text se poate desfasura in doua directii:
· lectorul este un participant la lumea fictionala, se solidarizeaza cu opera, indentificandu-se cu eroii ei;
· lectorul este un spectator al lumii fictionale, o contempla detasat, fara a se implica in evolutia personajelor.

Lectura este ansamblul activitatilor perciptive si cognitive, urmarind identificarea si intelegerea (comprehensiunea) mesajelor transmise prin scris. Este conditionata de urmatorii parametrii: textul, contextul, lectorul, codurile.
Limbajul familiar este o particularitate a lexicului adaptata de scriitor statutului social al personajului sau.

Limba standard - unele texte literare apartin literaturii vechi si difera in privinta codului lingvistic de felul in care vorbim astazi.

Literatura absurdului este o expresie mai mult sau mai putin directa a neputintei de a intelege si de a ordona legile generale ale existentei ale lumii. Desi cuvantul absurd are sens de incoerent, irational, ilogic operele nu sunt absurde ci au un caracter simbolic. Ele insceneaza absurditatea existentei.
Ex. Strainul de Albert Camus si Castelul, Procesul de Franz Kafka si Palnia si Stamate de Urmuz.

Literatura:
· set aparte de discursuri, diferite de comunicarea cotidiana si de discursurile stiintifice prin marca distinctiva a “literaritatii” (ceea ce face dintr-o opera data o opera literara); prin extensie reusita estetica;
· disciplina de studiu (profesor de literatura);
· sistem sau institutie: ansamblul institutiilor si indivizilor care participa la activitatea literara intr-o epoca data sau in ansamblul unei culturi nationale (literatura veche, literatura contemporana, literatura est-europeana);

· totalitate a ceea ce e scris si tiparit intr-un anumit domeniu (literatura de specialitate, literatura medicala, literatura pedagogica, etc.).

M

Maxima - regula morala enuntata in generalitatea ei.

Memoria involuntara este tehnica de creatie care permite incadrarea amintirilor in fluxul duratei, dar numai pe acelea spontane, nedirijate, necautate intentionat. Amintirile involuntare, provocate de un cuvant, o culoare, o melodie formeaza ample digresiuni care pulverizeaza structura romanului.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.

Memoriul de activitate consemneaza rezultatele unei activitati individuale si completeaza, de obiciei, un dosar personal in vederea obtinerii unei gradatii superioare sau a unei avansari.
Continut:
· datele personale ale celui care il intocmeste;
· inforamtii asupra activitatii si rezultatelor obtinute intr-o perioada nelimitata de timp si intr-un anumit domeniu;
· aprecieri ale forurilor competente in legatura cu activitatea depusa, recomandari;
· data, localitatea, semnatura.

Metamorfoza este transformarea unei fiinte sau a unui obiect in ceva diferit de natura sa primara. Metamorfoza este specifica ordinii supraumane si apare atat in basme cat si in literatura fantastica.
Ex. La tiganci de Mircea Eliade.

Metaromanul. Romeanul devine autoreflexiv, subiectul sau este insusi actul scrierii romanului.
Ex. Falsificatorii de bani de Andre Gide.

Modalitatile naratiunii prin care se aduce la cunostinta istoria sunt: prezentarea si reprezentare.

Monologul este o modalitate a comunicarii orale, caracterizata prin vorbirea (discursul) neintrerupta a unei persoane care isi exprima ganduri, stari, sentimente in fata unui auditoriu. In functie de scop (informare, emotionare, persuasiune, destindere) si de situatie exista mai multe forme de monolog:
· interventia;
· relatarea;
· povestirea orala.
Componentele povestirii orale sunt:
· introducerea;
· povestirea propriu-zisa;
· concluzia.
Povestirea poate fi intrerupta spontan de reactia auditoriului.
Reguli pentru elaborarea unui monolog eficient:
· respectarea principiilor valabile si pentru dialog;
· inscrierea oportuna in situatia de comunicare;
· aprecierea justa a contextului formal sau familiar;
· respectarea scopului monologului;
· folosirea unui limbaj sugestiv si adecvat temei;
· raportarea continua la reactiile auditoriului (aprobare, dezaprobare, ostilitate, indiferenta).

Monologul interior este forma narativa prin care personajul isi analizeaza propriile stari sufletesti. Este tipul de enunt cel mai apropiat de intimitatile gandirii. Monologul interior nu are un interlocutor determinat si nu poate fi considerat extensie a unei replici intr-un dialog (functiile sale difera de cele ale monologului propriu-zis). Foloseste persoanele I, a II-a, a III-a in functie de contextul tematic in care apare (memorialistic, relatare obiectiva).
Monologul interior este procedeul literar folosit pentru a dezvalui interioritatea personajului, inca din secolul al XIX-lea. Prozatorii moderni ai secolului al XX-lea rafineaza tehnica monologului interior, punandu-l in relatie cu monologul si cu dialogul.
Ex. Moara cu noroc de Ioan Slavici.

Motoul este un pasaj relativ scurt, plasat la inceputul unei opere epice, dar si la inceputul unei parti sau al unui capitol. Poate fi un citat dintr-o alta scriere, o reflectie, un dicton, un proverb sau o replica celebra.
Motoul realizeaza o directionare a lecturii, semnalizeaza aluziv o intentie a autorului, avertizeaza ca textul pretinde un tip de lectura erudit, bazat pe referinte culturale.
Motoul dubleaza textul cu un altul de “sprijin” si obliga la descoperirea acestuia in structura de adancime, disimulata de conflictul, personajele, perspectiva narativa din structura de suprafata a operei.
Ex. Baltagul de Mihail Sadoveanu.

N

Naratorul este instanta tipica a textului narativ literar. El comunica lumea narata unui cititor fictiv.
Naratorul poate fi:
· o instanta narativa anonima, care nu participa la actiune;
· un personaj care joaca un rol in lumea narata.
Caracteristici:
· este cel care comunica lumea creata de autorul abstract, cel care intermediaza intre autor si opera literara.
· Este o figura creata, care apartine ansamblului operei literare;
· Pare la prima vedere identic cu autorul, dar este o figura autonoma, creata de autor, ca si personajele romanului.
Tipuri de narator:
· naratorul-personaj (participa la actiune, de cele mai multe ori este personaj principal);
· naratorul-martor (ia parte la actiune in calitate de personaj secundar, prezent la momentele mari ale actiunii, are statut mai de graba de observator decat ca participant activ);
· naratorul-colportor (relateaza o actiune la care nu a luat parte direct, dar in care se implica afectiv, cunoscand-o bine din marturia unui apropiat care a fost implicat si pretinde ca vorbeste in numele lui).
Tipuri de concretizare a relatiei dintre personaj (el din poveste) si narator (el/eu din discurs) sunt: narator > personaj (viziune din spate); narator = personaj (viziune impreuna cu …); narator < personaj (viziune din afara).
Naratiunea la persoana a III-a se caracterizeaza prin existenta unui narator care nu este prezent in istorie ca actor. Punctul de vedere auctorial consta in prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului. El poate prezenta universul operei cu sau fara revelarea vietii interioare a personajului, deci poate avea o perceptie externa sau interna a realitatii.
In naratiunea la persoana a III-a de tip auctorial aceasta perceptie este nelimitata, este omniscienta.

Naratorul colportor - relateaza o actiune la care nu a luat parte direct, dar in care se implica afectiv, cunoscand-o bine din marturia unui apropiat care a fost implicat in aceasta si pretinde ca vorbeste in numele lui.

Naratorul crediatabil (sau infailibil) actioneaza si vorbeste in conformitate cu regulile care ordoneaza lumea operei. El dezvaluie ceea ce stie despre faptele relatate. De multe ori, marturia unui narator creditabil e completata sau contrazisa de a altor naratori. El spune ce stie despre anumite fapte in timp ce le relateaza, inainte sau dupa desfasurarea acestora.

Naratorul martor - ia parte la actiune in calitate de personaj secundar, prezent la momentele mari ale actiunii, are statut mai degraba de observator decat de participant activ.

Naratorul necreditabil nu dezvaluie tot ce stie despre intamplarile relatate, el nu divulga anumite fapte sau detalii. Omisiunea poate fi intentionata sau involuntara, constienta sau inconstienta.
Naratorii necreditabili se deosebesc in mod simtitor intre ei in functie de gradul de implicare in faptele relatate ori in functie de distantarea fata de ele.

Naratorul obiectiv in romanul realist face o relatare voit neutra si impersonala a evenimentelor la care iau parte personajele. El nu intervine in desfasurarea actiunii prin comentarii sau explicatii. Naratorul obiectiv in romanul Ion controleaza discret faptele narate, fara sa aiba intentia de a manipula personajele si de a emite judecati asupra conduitei acestora.

Naratorul omniscient domina universul operei, stie totul despre personajele si intamplarile pe care la relateaza, care poate dezvalui chiar si gandurile ascunse ale personajelor. Omniscienta naratorului se realizeaza fie prin interventii directe si explicatii, fie prin comentarii generale si generalizari facute dintr-o perspectiva neutra.

Naratorul personaj - participa la actiune, de cele mai multe ori este personaj principal.

Naratiunea este un mod de comunicare al carui obiect sunt fapte, intamplari in succesiune.
Obiectul unei naratiuni poate fi:
· fapte, intamplari reale (apartin istoriei);
· fapte, intamplari imaginate (apartin fictiunii).

Naratiunea cu cadru - povestirile compun de multe ori un ciclu unitar, naratiunea cu cadru, numita fie povestire in rama, fie povestire cu sertare. Modelul naratiunii cu cadru este oriental (O mie si una de nopti) si occidental, cultivat din Renastere pana in epoca moderna.
Ex. Hanul Ancutei de Mihail Sadoveanu.

Naratiunea la persoana a III-a se caracterizeaza prin existenta unui narator care nu este prezent in istorie ca actor.
Punctul de vedere din care este privit universul operei intr-o naratiune la persoana a III-a poate fi atat al naratorului cat si al actorului.

Naratiunea la persoana I poate exprima identitatea dintre narator si personajul principal. Ea se caracterizeaza prin existenta unui narator care este prezent in istorie si ca personaj (actor). Prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului-personaj se numeste perspectiva actoriala.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.

Naratiunea ca discurs implica doua categorii: timpul si modalitatile. Timpul naratiunii exprima raportul dintre timpul istoriei si timpul discursului.
Modalitatile naratiunii prin care se aduce la cunostinta istoria sunt prezentarea si reprezentarea.

Naratiunea ca istorie are in centrul ei actiunea si personajele aflate in anumite raporturi. Formele repetitiei pot fi: antiteza, gradatia, paralelismul (nume identice cu ale anumitor figuri retorice).

Noua structura presupune:
· optiunea pentru modelul narativ proustian;
· ca valoare suprema autenticitatea, care devine si o forma de manifestare a solidaritatii de generatie;
· accentul pus pe subiectivitate din care deriva importanta perspectivei actoriale;
· ca problema centrala timpul conceput ca durata, renuntarea la cronologie;
· inovatii in plan narativ care au ca efect modernizarea relatarii si amplificarea functiilor monologului interior.

Nuvela este o specie a genului epic in proza cu actiune mai ampla decat a schitei si a povestirii si cu o constructie mai complexa, datorita conflictelor mai numeroase, numarului crescut de personaje, precum si posibilitatii de evolutie a personajelor principale.

Nuvela fantastica plaseaza istoria in teritoriul de granita dintre natural si supranatural; daca pana in final evenimentele isi gasesc explicatia in teritoriul naturalului, textul se incadreaza in categoria straniului, a senzationalului; iar daca pana in final evenimentele isi gasesc explicatia in teritoriul supranaturalului, se incadreaza in categoria fabulosului, feericului, a himericului.
Ex. Sarmanul Dionis de Mihai Eminescu, La hanul lui Manjoala de I. L. Caragiale, La tiganci de Mircea Eliade.

Nuvela istorica (C. Negruzzi Alexandru Lapusneanul) - caracteristici:
· personajul principal, care indica titlul nuvelei, este, de obiciei, domnitorul sangeros in jurul caruia graviteaza omul de incredere, dusmanul ascuns, doamna / domnita angelica, boierii uneltitori;
· cronologia este liniara, iar finalul concentreaza in mod artificial intregul;
· constructia este dramatica, alcatuita din patru parti, purtand fiecare drept moto o replica memorabila sau avand ca indiciu numele locurilor;
· accentul cade pe densitatea faptelor; “culoarea locala” este creata prin diferite procedee (prin descrieri de interioare, de vestimentatie, prin valorile stilistice ale limbii folosite).

Nuvela psihologica - trasaturi:
· orientarea manifesta spre universul actualitaii immediate;
· analiza procesului de integrare a individului patriarhal in modernitate si a efectelor dramatice asupra vietii sale sufletesti (tipul inadaptatului);
· conflictele vizeaza nivelul existential al personajului, nu numai pe cel social (cotidian) sau sentimental, dar pot sa implice si mentalul colectiv;
· descopera complexitatea sufletelor simple (tarani, hangii, jandarmi);
· temele predilecte: frica, obsesia cu tot ceea ce ele presupun (exacerbarea perceptiei, alienare, stari onirice), erosul;
· analiza psihologica se impune in contextul preocuparilor stiintifice legate de ereditate, de tipurile umane, de psihologia varstelor.
Ex. Ioan Slavici: Padureanca, Moara cu noroc; I. L. Caragiale In vreme de razboi, O faclie de Paste.

Nuvela sociala - Nicolae Filimon Nenorocirile unui slujnicar, Gala Galaction Langa apa Vodislavei.

Nuvela tragica - insuficient data …

O
Oralitatea ca mod de creatie - ca trasatura specifica pentru opera literara populara, oralitatea se manifestasub doua aspecte: un mod de transmitere, de comunicare a operei, dar si un mod de creatie, pentru ca povestitorul nu isi compune inainte opera, ci o realizeaza spontan, pornind de la reguli fixate prin traditie: o schema narativa, secvente tip, anumite personaje, formule. Fiecare specie folclorica respecta un set de reguli proprii.

Oralitatea ca mod de transmitere - modul de transmitere direct specific culturii populare, comunicarea de la povestitor catre ascultatori se numeste oralitate. Prezenta destinatarului in acelasi timp si spatiu cu emitatorul mesajului permite comunicarea simultana prin mai multe limbaje (sincretismul de limbaje): pe langa limbajul verbal, si brin limbaje non-verbale - gestica, mimica, miscare muzica, etc.

P

Parabola este o naratiune cu scop didactic care dezvaluie un adevar general, prin analogie cu o situatie cocreta.
· A fost utilizata la inceput in scrierile religioase, pentru a transmite, intr-un mod accesibil, adevaruri ezoterice (parabolele din Evanghelii).
· Spre deosebire de fabula, parabola nu corespunde cu situatia reala in toate amanuntele, ci numai intr-un punct esential si semnificativ. Parabola isi pastreaza, prin urmare, o anumita autonomie estetica si semnificativa.

Paralela este compozitia care urmareste evidentierea prin comparare, a asemanarilor si a deosebirilor dintre doua opere literare, a doi scriitori sau ale aceluiasi scriitor, dintre o anumita caracteristica (tema familiei, oralitatea operei, un anumit tip de personaj) a operelor a doi scriitori. Finalitatea unei compozitii de tip paralela:
· evidentierea identitatii distincte a fiecaruia dintre cele doua opere, stiluri, etc;
· intelegerea unui aspect mai putin cunoscut prin raportare la unul familiar;
· stabilirea unei ierarhii intre cele doua aspecte comparate.

Paralelismul este forma cea mai raspandita a repetitiei si este, de obiciei, constituit din cel putin doua secvente care contin si elemente identice si elemente diferite. Paralelismul s