g5x15xh
Un fin studiu moldovenesc, alcatuit din nuante savant sterse.
Ni se arata intamplarile curioase ale unor suflete ce au fost si care, cat au fost, stateau invaluite sub rafinate tesuturi de susceptibilitate, orgoliu, dominare de sine, discretie si politete.
Am numit curioase intamplarile acelor suflete: cuvantul l-am luat din insasi cartea dlui Ibraileanu. Cand, la despartirea finala, femeia intreaba pe adoratorul care, cu nici un chip, nu a vrut sa i se marturiseasca de ce natura e sentimentul lui pentru ea, barbatul raspunde: e un sentiment foarte curios . Femeia incheie, fireste, aproape ofensata: Adica bun de pus la muzeu .
Adevarat, jurnalul doctorului Emil Codrescu da impresia delicata a unui capitol de arheologie sufleteasca.
De optzeci de ani viata societatii romanesti curge in prestissimo.
Totul in ea se invecheste cu o iuteala straniu distrugatoare de valori. Iar Moldova a ramas pana azi, poate numai pana ieri, provincia conservarii elegante.
Sfioasele umbre ce joaca in romanul acesta ne apar desigur familiare noua, moldovenilor; ne apar insa ca amintiri de demult, tot asa cum de demult ne suna numele eroinei Adela!
Locale si trecute, figurile acestea si miscarile lor captiveaza prin un farmec amestecat din rasfrangerile unui vechi pitoresc psihologic, cu viata calda inca; calda, cel putin pentru cei care-si mai aduc aminte.

Deoarece ma aflu printre acesti din urma, incerc a explica generatiilor ultime de tineri, indeosebi celor nemoldoveni, substanta acestei carti, care lor le poate aparea ermetica.
* * *
Mestesugit se contureaza filigrana psihologica a dlui Ibrai leanu. Avem in fata iscusinta pe care numai maturitatea desa varsita, nutrita in pasionata meditare a scrisului literar, o poate aduce.
Jurnalul lui Emil Codrescu este de un microscopism panditor, implacabil, care surexcita atentia pana la culmi bolnavicioase.
Dl Ibraileanu este un teribil amanuntitor al vietii interioare. In scrisul literar roman, cu ce alta carte ar putea fi grupat romanul sau?
Drama, psihologizata extrem, este inchisa in sobru cadru de peisaj si de pitoresc social abia estompat.
Luna rasarea greoaie si rosie, ca si in noaptea aceea inde partata, cand se imbulzea pe poarta jitariei, gata sa dea peste noi si atat de neasteptata era aparitia ei, abia rasarita acolo in poarta, incat femeia cu care cautam singuratatea campiei facu un gest de aparare cu amandoua mainile si scoase un strigat usor de surpriza ....
Luna transfigureaza totul. Gardurile strambe, sandramalele darapanate, balariile din maidan, atat de urate in lumina soarelui analist si veridic, adinioarea in bataia lunii erau frumoase...
Soarele realist si unul ca si adevarul...
Sa luam seama la tratarea interpretativa a naturii, in aceste exemple, nu numai pentru frumusetea ei ingenioasa, ci pentru ca aceasta tratare este profund caracteristica constituirii generale a cartii. Jurnalul lui Emil Codrescu este facut din notari de o inversunata analiza; intr-un asemenea fanatism al subiectivitatii,

natura cosmica insasi e fundamental raportata la dispuneri umane, si supusa criticii psilhologice.
Pur si minunat artistica este reminiscenta, independenta de framantarea dramatica: noptile veneau din padure ude, cu miros de feriga... , impresie saturata de exactitate poetica.
In acelasi plan de interpretare ca si natura este tratat, in subtila simbolizare, mecanismul ceasornicului: angrenaj de forte, lectie de determinism cu sistemul lui de sori stralucitori, cu palpitul spiralei nelamurit si sur inchipuind o nebuloasa, cu pretentia coardei de perpetuum movens al rotatiei dintre cele doua capace e un univers in miniatura, pe care maistrul il descompune prin analiza si-l recompune prin sinteza.
Emil Codrescu este un maistru ceasornicar, aplecat cu inda ratnicie asupra sistemelor chinuitoare din care-i este alcatuit sufletul.
Atat de completa ii este expunerea, incat usor se poate demonstra cuprinsul intim al cartii prin citate textuale. Ma tem insa ca deloc nu-mi va fi usor a manopera potrivit lumina, pentru a infatisa cititorilor situati in o prea exclusiva actualitate pers pectiva valorilor sufletesti din care se tese drama. In adevar nu ma pot desface de convingerea ca aceasta drama, pur interioara, este si istorica.
Dar felul acesta de greutati face cu atat mai ispititoare incercarea.
* * *
Emil Codrescu, medic si om de cultura generala neobisnuita, trebuie sa fi fost tanar de tot prin anii cand se asezase bine stapanirea poeziei lui Eminescu. Lectura de baza a generatiei sale o formau neaparat Schopenhauer si Darwin. In vocabularul doctorului, geniul speciei si selectiunea sunt cuvinte rituale.
In vehementa (si altfel destul de naiva) polemica a lui

Schopenhauer contra femeilor, pe temei si cu ornament de filozofare biologica, aflau, probabil, tinerii intelectuali moldoveni din timpul acela, un fel de razbunatoare consolare, speculativa, pentru stangaciile lor complicate fata cu sexul blestemat, stangacii atat de bogate in efecte dureroase. Razbunare de intelectuali superdelicati, infundata si indirecta.
Sfiiciunea si politetea acelor tineri aveau o natura si grade ce par tineretului actual paradoxal neverosimile. Sa te culci cu femeia pe care o iubesti , constituia, chiar numai in intentie, o suprema impolitete; iar fapta insasi, o salbatica profanare, de negandit in planul acelor mult delicate spirite.
Ca sa vedeti unde ajungea, in vremile acelea, oroarea de orizontalitate in situatii intens sentimentale, va pomenesc urmatoarele: prin fanat, se plimba cei doi, care cu nici un chip nu pot deveni pereche. Fireste, Adela culege flori. Dar el?
Spectator neocupat, miscandu-ma fara rost incolo si incoace
(in fata unei femei nu pot sa ma intind pe iarba, singura solutie onorabila a problemei), situatia mea e dificila... Auziti difi cultate?! Noroc ca Adela, precum crede Emil, nu observa nimic .
Lucrul ni se lamureste si prin o formula generalizatoare despre o dragoste din copilarie: E singurul tau amor curat, pentru ca n-a fost amor, pentru ca n-ai fost niciodata pe punctul de a muri de pofta celor cateva kilograme de materie organica, pe care fata cu parul pe spate le extragea din elementele brute ale naturii . In treacat notam faptul curios, dar adanc fondat in conceptia intreaga a doctorului Codrescu, ca meritul fetei de a extrage din elementele brute ... aceea ce extrage, ii pare, lui, neglijabil. Dar subliniem mai tare contrastul dintre asprimea terminologiei pedante cu kilogramele de materie organica , si gingasia eterata a ideii de amor curat : avem aci manifestarea unui principiu din structura insasi a lamartinianului scho penhauerizant, trecut prin pozitivism. Doar acelasi doctor ne incanta cu suave explicatii asupra epitetelor floare si inger ,

ce s-ar fi potrivind uneori atat de exact femeilor. De aceea legatura, din trecut, intre Emil si o femeie cu carne frumoasa si apetituri intregi, se numeste dementa stupida si epoca cinica ; si intelegem ce rezonanta infioratoare vor fi avut pentru medicul literat cuvintele: Un amant este o realitate teribila. Incomparabil mai ingrozitoare decat un sot.
Noteaza doctorul: Intotdeauna mi-a venit greu sa schimb apelativul Domnisoara in Doamna. Mi se pare o imixtiune in lucruri prea intime, mi se pare ca iau act cu brutalitate de fapte care nu ma privesc si nu-i decent sa ma priveasca. Iata documentarea monumentala a unei superlative discretiuni, dar, in acelasi timp, si a unei alarmante obsesiuni. Normal, apelativele acelea le substituim, in semnificare sociala, fara a ne preocupa de realitatile sexuale ce le corespund; insa doctorul Codrescu ia lucrurile altminteri: el se gandeste la preciziuni anatomice si fiziologice, si-i e infinit rusine sa zica luni dimineata Doamna unei tinere fete careia pana sambata seara ii zicea Domnisoara. Este aci un exces de pudoare ce pare ca nu s-ar putea ivi decat in fantezia unui rafinat jouisseur. In adevar, deloc pudoarea nu inseamna, imediat, castitate. Neaparat, pe asemenea culmi ale pudorii ne intalnim cu cele mai stricte postulate ascetice. Foamea selectiva de femeie, numita impropriu si aproape in deradere iubire, este intoarcere la animalitate, este, gandind bine, o impulsie sinistra.
Orice declaratie de amor, oricum ar fi exprimata, tacit sau prin cuvinte, este, in esenta ei, o cersire a corpului, considerata de femeie, fie ca consimte sau nu, ca o propunere rusinoasa.
Si oroarea ascetica pentru realitatile sexuale o exprima desavarsit vorbele doctorului despre taranca pe care o vede trecand repede spre un flacau: o numeste pasare rapitoare si femela teribila . Dar numaidecat tonul acesta de invectiva aproape ezechieliana face loc unui ton altfel infierbantat: femeia, cu sanii mici, cu coapsele fine, cu gleznele goale . In spiritul doctorului Codrescu strasnic se bat gandurile.

In insemnarile lui, sanul Adelei, de exemplu, este tratat cu o impresionanta atentie. Ceva mal slab, soldurile si umerii. De tot tulburatoare pare a fi importanta piciorului, precis: a botinei, a varfului botinei. Despre rolul rochiilor lungi, gelos acoperitoare, in psihologia si istoria dragostei europene, a facut domnul
Ibraileanu, si in unele publicatii ale sale de ordin teoretic, reflectii fine si adanci. In acest punct Adela se supune disciplinei clasice...
Am intins pelerina la picioarele unui mesteacan, care a servit
Adelei de speteaza. Sprijinita de copac, botinele ii ieseau de sub rochie, ca doua fiinte mici si impertinente. Dar Adela isi acoperi cu rochia pana si varful botinelor. Si motivul revine. Iar cand e vorba de atingerea picioarelor, toate catusele politetii si ale pudorii se incordeaza exasperat. Pe scaunasul de dinainte, intr-o trasura mai stramta decat a lui Badea Vasile, trebuia sa fiu mereu cu ochii in patru ca sa nu ating picioarele tovaraselor mele (Adela si Doamna M., maica-sa)... Evident, cand Adelei, urcandu-se pe capra trasurii rotunzimea de zapada ii sidefeaza o clipa voalul negru al ciorapului , doctorul Codrescu renunta a mai nota ce simte. E paroxismal. Insa diavolul nu se odihneste. Adela se lovise la un picior. Doctorul trebuie sa o examineze, si grozavia se intampla: ii vede piciorul gol. De azi inainte dementa mea a intrat in o alta faza , consemneaza jurnalul, nu fara spirit de analiza.
Acum cititorului, chiar cat de strain de lumea si timpul doctorului Codrescu, i se va fi deschis, credem, drumul limpede pentru a simti accentele si valorile acestui roman de analiza, atat de minutios si atat de delicat.
Cadrilul acesta pasional, cu doi pasi inainte si opt inapoi, este plin de farmecul lucrurilor care au fost. Asupra figurilor din trecut ne induiosam in felul in care ne induioseaza copiii; cu o usoara tristete in plus. Trecutului ii atribuim naivitate si inocenta inocenta a ceea ce a devenit inefectiv. In cazul de fata acest sentiment ni se precizeaza, de exemplu, si asa: pe doctorul

Codrescu il stapaneste frica de a trai. De aceasta frica, tineretul actual este mai strain ca de orice. Si acel darwinist traieste sub o prejudecata populara, foarte naiva si foarte trecuta si ea: prejudecata perfectiei si a eternitatii fericirii. Ideea lui de fericire este extensiva. Vointa si puterea de a adanci secundele nu-i sunt cunoscute. Codrescu este de tipul adolescentului perpetuu. E cu atat mai remarcabil ca resortul central al dramei sale sentimentale consta intr-un conflict oarecum cronologic: are patruzeci de ani patruzeci de ani! ce urat, ce vulgar suna cuvintele astea! ce dospit! iar Adela douazeci. Cu aceasta deosebire de varsta el nu o mai iarta pe fata; i-o repeta pana ce o exaspereaza. Si doar fata, cat era de pudica si de bine crescuta, face si spune tot ce era posibil pe acea vreme, ca sa-l faca a pricepe ca barbatul acesta, in varsta dospita , ii place ca nici un altul, ca ea stie ca el o iubeste. Insa doctorul Codrescu nimic! El face analiza. 0 face pana la deplorabila incheiere: am pentru dumneata un sentiment curios.
Delicios de gingasie este acest flirt moldovenesc de pe vremuri cu mata si cu duduie. Este aici prilej de a regreta inca o data aplatizarea acestor adanc expresive moldovenisme la gradul de vocative fixate in auzul telefoanelor romane.
Adela e paralela romaneasca, istorica si psihologica, la cele doua nuvele de dragoste veche ale lul Francis Jammes. Figura lul Emil Codrescu isi gaseste rude si prin unele romane ale lui
Henri de Régnier.
Lamartinianul moldovean e colorat de Schopenhauer si de evolutionism. Acesta e caracterul specific in pitorescul sau psihologic si istoric. Domnul Ibraileanu l-a infatisat cu o eleganta si istovitoare eruditie de moralist observator. Drama in care ne e prezentat tipul inainteaza in miscari oarecum micrometrice, conduse cu o virtuozitate ce invedereaza singulara si bine cuvantata intalnire a unui talent cu subiectul sau.