Contributiile estetice si critice ale lui Titu Maiorescu incep cu studiul: „O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, studiul insotit de o antologie de poezie, urmarind intarirea conceptului de poezie si de valoare. Studiul este format din doua parti: “Conditiunea materiala” a poeziei si „Conditiunea ideala” face mai intai dinstictia intre poezia ca arta, menita sa exprime frumosul si stiinta care se ocupa de adevar. Frumosul fiind ideea imbracata in materie sensibila, cuvintele au rol determinant in formarea de imagini prin personificari, comparatii, epitete, toate alcatuind conditiunea materiala a poeziei. Criticul atrage atentia ca sentimentele umane exprimate sunt eterne si universale: viata, moartea, bucuria, tristetea, nou putand fi decat capacitaeta poetului, as scriitorului de a folosi limba si imaginile artistice. e7z7zr
In „Conditiunea ideala”, Titu Maiorescu ocupandu-se de obiectul poeziei precizeaza ca acesta este „totdeauna un simtamant sau o pasiune niciodata o cugetare exlusiv intelectuala”. Deci iubirea, ura, tristetea, disperarea, mania constituie obiectul poezei, ele urmarind a avea concentrare, capacitate imaginativa si emotionala.
In studiul „In contra directiei de azi in cultura romana” (1868), Titu Maiorescu fundamenteaza teoria formelor fara fond, opunandu-se la introducerea neselectiva a formelor civilizatiei occidentale care nu pot duce la progres. In perioada interbelica, E. Lovinescu va accepta teroria formelor fara fond, desigur etapa evolutiei culturii, literaturii romane fiinda alta decat cea pe care a reprezentat-o Titu Maiorescu.
In studiul „Directia noua in poezia si proza romana” (1872), criticul sugereaza o ierarhizare a valorilor incurajatoare. Astfel dupa V. Alecsandri, pe care-l considera cap al generatiei trecute inscrie urmele lui M. Eminescu poet foarte tanar care publicase in “Convorbiri Literare” numai trei poezii. Remarca farmecul limbajului, ca semn al celor alesi, conceptia inalta privind intelegerea artei antice.

In studiul „Comediile domnului Caragiale” (1885), criticul luand apararea lui Caragiale invinuit de imoralitate in arta, formuleaza cel mai important principiu al esteticii sale privind faptul ca adevarata arta nu poate fi decat morala, prin ridicare in sfera ideilor impersonale.
Titu Maiorescu, demonstrand valorile comicului ca o categorie importanta a esteticului, atrage atentia asupra faptului ca, in genere, indaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie. Respinge amestecul politicului in literatura, precum si limitele unor spectatori in receptarea impresiei estetice.
Comparatia creatiei lui I. L. Caragiale cu padurea naturala in care se gasesc si copaci mari si plante mai mici, dar naturale este sugestiva.
In studiul “Eminescu si poeziile sale” (1889), criticul explica trasaturile personalitatii poetului si realizeaza prima sinteza asupra poeziei eminesciene, fixand valoarea unica a poetului in literatura romana, precizand ca secolul al XX-lea se va desfasura sub auspiciile geniului eminescian.
Interesante sunt si studiile: „Literatura noastra si strainatatea”(1882), „Poeti si critici”(1886), „Neologismele”(1873) in care sustine necesitatea pastrarii firescului limbii romane.