x9o1ov
Descendent cu sange amestecat al unei familii de boieri basarabeni,
B. P. Hasdeu (1838—1907) e o expresie puternica si bizara a zonei scite. Omul s-a ilustrat in multiple ramuri ale culturii, chiar si in poezie, care este totusi laturea cea mai slaba. Ar fi voit sa scrie:
O poezie neagra, o poezie dura,
O poezie de granit... dar pretentia de umor crud duce la trivialitati si putem cita ca mai plastic un pranz de leprosi vagabonzi:
Aduce fiecare
Cu sine pe spinare
Bucata-i de mancare
Nemacinate grane
Servind in loc de pane
Cu vrun ciolan de cane
La pranzul canibal:
Sau un picior de cal!
Razvan si Vidra, singura piesa viabila, pare a fi ecoul unui complex de inferioritate, caci Hasdeu avea o mica vana de sange evreiesc. Ea e drama individului apasat de prejudecata publica. Razvan e un tigan de isprava, cu stiinta de carte, roman prin mama, fost rob manastiresc slobozit de vladica. Cu toate acestea, Tanase, roman curat, nevoit sa cerseasca, se codeste sa ia “de la un tigan pomana”. Toata vrednicia omului Razvan apare pentru taran intinata:
Dumnezeu sa mi te-ajute, precum tu m-ajuti pe mine;
Zilele tale sa curga tot zile lungi si senine;
Iar nevoia sa doboare pe-oricine-ti va fi dusman!
Ramai sanatos, baiete!... Ce pacat ca esti tigan!...
Tanase urmeaza pe Razvan orbeste, incuviintand, ca exponent al norodului, toate actele de revolta impotriva impilarii de sus. Pentru el Razvan e un individ afara din comun, vrednic pentru orice treapta.
Insa cand Razvan vrea sa fie domn, sovaie:
Despot fu grec, Ioan-voda fu armean si Iancu sas...
Dar orisicum pan-acilea din mila dumnezeiasca,
Noi n-am avut nici un voda... stii!... Tara o sa carteasca,
Ce sa-i faci!... Mai bine hatman. Sa nu fi fost tata-tau!...
Drama ramane oricum foarte originala si nu figura de femeie barbatoasa a Vidrei, care impinge pe erou pe calea ambitiilor, ofera problema centrala. Razvan insusi e un om de vointa si daca ezita, face aceasta din cauza unei masurari juste a conditiilor. El stie ca un tigan nu poate patrunde si noi insine vedem ca ori de cate ori un dezacord se iveste intre capitan si ai sai, problema nu se pune in termeni reali, ci printr-un proces de origine. Razvan e un paria imbracat in hainele efemere ale puterii in lupta cu un factor monstruos de nedefinit, in conditie cu atat mai tragica cu cat admiratia tuturor se amesteca cu o compasiune jignitoare. Destinul implacabil din tragedia greaca a fost inlocuit cu reaua nastere apasand asupra geniului. In jurul lui Razvan se invartesc un numar de personagii viabile, Sbiera, avarul, aci tantos, aci onctuos, inocent in vitiu si

aproape simpatic, Tanase, taran judecand prin prejudecati, sleahticii polaci infatuati, hotii de padure vazuti ca niste pirati, insa cu bun contur. Versificatia insasi e focoasa, truculenta, cand trebuie cu umor taranesc apasat, proverbial.
Modelul lui Hasdeu in Ion-voda cel Cumplit a fost Istoria romanilor sub Mihai Viteazul a lui Balcescu, interpretata in sensul culturii marilor genii. Conceptia istorica a autorului e sanatoasa (istoria: pregatire documentara si constructie artistica totdeodata), dar realizarea e dificitara. Informatiei extraordinare si cam excentrice ii corespunde un stil romantic tipator pe o judecata umflata, prapastioasa. Fraza are un puls simetric trinitar artificios si vibreaza de infocare lirica, din care, nu-i vorba, ies cateodata imagini uimitoare. Moscova e “o imensa padure, prin care salta o fiara salbateca, numita Ivan cel
Groaznic”; patria noastra ar trebui sa devina un rai “pazit la hotarele sale de mii de ingeri cu sabii inflacarate”. Fragmentul de roman
Copilariile lui Iancu Motoc, retiparit sub titlul Ursita, localiza in epoca lui Stefan cel Mare si a lui Stefanita ideea destinului sangvinar implacabil in virtutea caruia eroul nu se putea sustrage de a ucide, conform prevederilor zodiacale, pe Stefanita-voda. Nazuinta de documentare e aspectul cel mai valoros al scrierii, insa, literar vorbind, adevaratele insusiri sunt tot stilistice. Un cal are “capusor mic, picioare subtiri si gat incolacit ca al unei lebede”. Cea mai buna proza a lui
Hasdeu e in Duduca Mamuca (Micuta), istorie a unui dandy rus, a unui “roué de traditie franceza. Un student isi pune in gand sa seduca pe frumoasa fata a gazdei sale si izbuteste simuland un duel si o falsa ranire. Peste spiritul libertin al farsei se arunca un val romantic, constand intr-o malitie demonica si in decor teatral. Umorul rece, imperturbabil al dialogului e excelent.
Ca om de stiinta, Hasdeu are mari merite. Enorma lui straduinta de a culege documente, indeosebi slave, in a sa Archiva istorica a
Romaniei, consultabila si azi, tehnica de editare a acestor documente, conjugarea apoi a istoriei arhivistice cu filologia si arheologia, introducerea unei filozofii a istoriei in sinteza faptelor sunt elemente care fac din el un mare precursor. Cat despre filologie, el e creatorul ei, in intelesul savant al cuvantului. Dar opera hasdeana ramane mai ales ca literatura a imaginatiei stiintifice, ca roman al senzatiei investigative. Hasdeu e talmudist in chipul cel mai invederat, extractor al esentei a cincea, interpretator al documentelor in sens hieroglific, pe plan colosal. Istoria critica a romanilor da in ordinea intelectului aceleasi emotii epice ca si Contele de Monte-Cristo.
Gandirea lui Hasdeu nu merita sa fie neglijata, cu tot diletantismul ei. Pozitivist, transformist, el admite si o selectie providentiala pe langa cea naturala. In chipul acesta devine rasist, imbratisator al “doctrinei predestinatiunii gintilor”. Hasdeu accepta “gintile alese”, cu rectificarea ca nu crede intr-o damnare eterna a unor popoare, intr-o “fatala bestialitate”. Ca si Blaise Pascal, prin urmare, spera in gratia divina care se poate cobori oricand asupra unei ginti, spre a o scoate din noaptea osandei. In Istoria critica Hasdeu se sileste a demonstra ca selectia naturala si cea providentiala lucreaza mana in mana in favoarea poporului roman. Teritoriul dac este cel mai propice unei civilizatii materiale, iar vlahul este, etimologiceste, domn, stapan al popoarelor, printr-o revelare onomastica a Providentei. Mai departe, in Sic cogito, ganditorul profeseaza o spiritologie in virtutea careia speta umana printr-o tehnica speciala se poate ridica spre starea de spirit pur.