ANTIJUNIMISMUL IESAN p8u22ui
Dupa plecarea lui Titu Maiorescu, incerca sa atraga in jurul catedrei sale de la Universitate pe tineri infocatul antijunimist
Aron Densusianu. Atitudinea lui de lupta era nationalista. Poet fara talent, autor al unei epopei ilizibile, Negriada, Densusianu are meritul de a fi semnalat valoarea Tiganiadei. Detractor crud si el al lui Eminescu.
Tot acum, prin Contemporanul lui Ioan Nadejde, incep sa se iveasca in scena literara evreii, de altfel alaturi de cei mai autentici romani in cautare de promovari pe cai ideologice. Bantuiti mereu de problema rasei lor si de chestiuni sociale puse totdeauna pe plan international, evreii nu puteau accepta indiferentismul maiorescian si estetica artei metafizice. Prin urmare, Nadejde, om foarte inteligent si cultivat, sprijinit pe un grup de simpatizanti evrei, facu socialism cu cel mai mare efect. Elevii de liceu refuzara sa se mai inchine la idoli , altii calcara icoane in picioare. Nadejde lua apararea scolarilor impotriva profesorilor, facea caz mare de anume asa-zise persecutii, era chiar de parere ca copilul nu trebuie sa se supuna tatalui cand este mai cult decat el. Sofia Nadejde polemiza cu Maiorescu pe chestiunea capacitatii intelectuale a femeii.
In general Contemporanul se preocupa de drepturile omului, de ridicarea taranului, cu un umanitarism fanatic ce nu ramase si fara unele bune urmari.
SOFIA NADEJDE
Ca prozatoare, Sofia Nadejde, urmarita de probleme sociale, cauta sa impartaseasca din chinurile vietii , trista soarta a copiilor de orfelinat, mizeria, alcoolismul, in fine, inapoierea taranimii, secerata de boli din ignoranta si superstitie.
Scriitoarea e dotata cu umor si cu o expresie caragialiana de dialect moldovan, cu care stenografiaza pitoresc dialogul sub urban si rural.

N. BELDICEANU
Un convorbirist vechi, care, fiindca se invartea in medii socialiste, fu multa vreme cultivat ca poet al grupului, este N.
Beldiceanu (1844 1896). In poezia lui nu gasim nimic doctrinar, ci doar tablouri etnografice (taranca la razboi, femeie torcand langa moara etc.), in cadrul unor pasteluri de factura alecsandriana, dar cu mai mult amanunt. Merita atentia schitarea unei atmosfere de urat provincial cu tipicul iarmaroc al poetilor simbolisti:
La cortul voltijerilor
Lung tobele rasuna;
La trompetul trompetelor
Multimea se aduna;
Paiatii costumati bizar
In aer tumba sar.
Pe stalp inalt in varf cu steag
Momita cea usoara
Ca matelotul pe catarg
Se suie, se coboara;
Si jos apoi o vezi sarind,
Din ochi iute clipind.
C. MILLE
Atmosfera de la Contemporanul facuse din C. Mille (1861
1927) un adversar al casatoriei religioase. Cand insa ii veni randul si lui sa-si intemeieze o familie, consimti la toate ceremoniile burgheze, nu fara a se apara prin comice sofisme.
Poeziile stranse intr-un caiet rosu ar fi fost pretuite de Eminescu, dar ele sunt proza curata. Numai Dinu Millian, autobiografie acoperita in spiritul seriei Jacques Vingtras a lui Jules Vallès, constituie o interesanta imagine a tumultuoasei epoci (Iasul fantomatic in parasire, suferintele de internat, tatal nebun, mama bolnava si alterata de lipsuri, utopiile de tinerete).

C. DOBROGEANU-GHEREA
Criticii metafizice a lui Maiorescu incearca a-i opune o critica naturalista, stiintifica, aratand pricina... cea mai apropiata a operei literare, C. Dobrogeanu-Gherea (Solomon
Katz, 1855 1920). Notiunile de rasa, mediu si moment din estetica lui Taine sunt inlocuite cu patru etape metodologice:
1) de unde vine creatiunea artistica; 2) ce influenta va avea ea;
3) cat de sigura si vasta va fi acea influenta, si 4) prin ce mijloace aceasta creatiune artistica lucreaza asupra noastra. Gherea, ca fanatic partizan socialist, intoarce aceste metode cu aspect nevinovat investigativ si le da o miscare finalista. Orice artist e cauzat in opera lui de propria sa existenta fiziologica, sociala, arta nefiind decat o forma mai intensa de viata. Concluzia?
Artistul trebuie sa fie inraurit numai de problemele momentului sau istoric. A te izola de prezent inseamna a absenta de la orice interes artistic. Azi idealul este inlaturarea ordinii burgheze si inlocuirea ei prin societatea de tip marxist, intemeiata pe comunitatea proprietatii, pe abolirea inegalitatilor de rasa si de sex etc. Un artist trebuie sa imbratiseze acest ideal, altfel e contra stiintei care cere ca arta sa fie determinata de mentalitatea vremii. De aci urmeaza la Gherea un sectarism teribil. O opera in contrazicere cu aceste idealuri nu e buna si criticul se cuvine s-o respinga. O poezie ce glorifica societatea feudala ori burgheza e condamnabila: ...o revista redactata de un om religios nu va tipari, si nu trebuie sa tipareasca vreo poezie in care se injura religia, deci indreptata impotriva ideilor, si idealului, care sunt scumpe redactiei... Astfel eu n-as putea publica niciodata partea in care unul din cei mai insemnati fii ce-a avut vreodata Romania e numit broasca veninoasa, pocitura, si alte epitete de acest soi. Sub motiv ca arta e un product , o manifestare, ca oricare alta, a spiritului omenesc , si ca atare folositoare ori vatamatoare , Gherea mai profesa un purita nism rigid. In fond dar, criticul socialist nu are nici o notiune a artei si considera literatura ca un simplu mijloc de propaganda.
Critica, in acest caz, se reduce la o politie de idei: ...o data creata o opera artistica e supusa criticei, si critica va constata tendintele pe care ea le contine. Daca criticul e contra acestor tendinte, natural ca se va spune ca e contra. Asemenea e foarte natural ca un critic, avand anumite convingeri, sa aiba dorinta ca aceleasi convingeri si simtiminte sa le aiba si poetii, cu atat mai mult cu cat poetii sugereaza simtimintele, pe care le au, cititorilor lor . Aplicand aceasta inchizitoriala estetica, Gherea osandeste Doina lui Eminescu pentru xenofobie si se extaziaza in fata unei palide Doine de O. Carp, pentru ca e generoasa .
Alecsandri e condamnat fiindca ne infatiseaza un trecut razboinic fata de un prezent las, si e stiut ca razboiul e un lucru grozav.
Caragiale e aprobat ca biciuieste burghezia capitalista de la
1848, dar cenzurat ca ironizeaza pe Mita republicana si pe
Didina nifilista , cand e lucru evident ca revolutionarele sunt intruparea idealului feminin. In schimb Vlahuta e ridicat in slava cerului, declarat genial, deoarece infiereaza pe capitalisti.
Parerile strict literare ale lui Gherea sunt nule, prozatorul are insa un incontestabil umor al volubilitatii si o simpatica eferve scenta intelectuala.

RONETTI ROMAN
Numai Manasse, drama in patru acte, pluteste peste restul operei, de altminteri restranse, a lui Ronetti Roman. E drama constiintelor ebraice. Leea s-a indragostit de un magistrat roman si vrea sa se casatoreasca cu el. Parintii se silesc sa-i schimbe gandul, o logodesc cu un evreu, apoi, zdruncinati de durerea
Leei, sunt biruiti si marturisesc cazul batranului Manasse.
Manasse e implacabil si reactioneaza cu o habotnicie salbatica, intrupare a iudaismului milenar. Incapabil a intelege sentimente in afara de lege, el crede ca poate cumpara cu bani pe iubitul
Leei. Respins cu indignare, conjura pe Leea in numele dumnezeului parintilor, intr-o revarsare de aprig si orb fanatism.
Pentru ca noua generatie, mai acomodata, sa poata trai, e necesar ca batranul sa dispara. Ceea ce se si intampla. Cu toate imperfectiile dramei, figura lui Manasse e o creatie puternica, grandioasa. In antipatia batranului pentru crestini se repeta dispretul Marei pentru sasi. Amandoua operele reiau de altfel ideea din Romeo si Julieta, inlocuind conflictul de familii cu ura de rasa. De retinut si figura lui Zelig Sor, evreu cu familie grea, cam betiv, adaptabil si sugubat ca un Cilibi Moisi, facand legatura intre traditionalismul lui Manasse si liberalismul tinerei generatii.
Neinsemnati sunt ca poeti evreii A. Steuerman-Rodion si
Giordano (B. Goldner), cel din urma, autor de epigrame.

A. VLAHUTA
Epigon al lui Eminescu, A. Vlahuta (1858 1918) s-a bucurat de o reputatie aproape de neinteles, superioara modestelor lui merite. Era mai degraba un gazetar care raspundea nevoii de atitudine a publicului. Nationalistii admirau campania lui in favoarea taranimii, antisemitismul sau, in vreme ce evreii, trecand peste amanuntul ca I. Nadejde era numit Perciunus internationalis, constatau cu satisfactie ca poetul se preocupa de vieata (e titlul unei reviste vlahutiene), de soarta proletarilor. Ion se duce, in cutare schita, nedumerit de socoteala ce-l scoate mereu dator, la boier. Vataful ii face rafuiala batandu-l pana la sange. Da ce-i asta, Ioane? intreaba femeia lui. Da, nevasta, vezi si tu ce-i... socoteala boierului, nu l-ar mai rabda Cel-de-sus! In alta parte vedem grozavele conditii sanitare in care moare taranul, dupa ce am aflat si felul lui de hrana (mamaliga rece si mojdei). Taranul e urmarit apoi la oras, ca recrut, in puterea sergentului de la cazarma.

Prin asta Vlahuta atingea punctul cel mai scump socialistilor, chestiunea bataii in armata, pe care unii voiau s-o dezvolte, nu din umanitarism, ci pentru a castiga aderenti la sate si a trezi oroarea de serviciul militar. Izbucnise tocmai afacerea Dreyfus.
Vlahuta cultiva nu numai scena zdrobirii soldatului-taran in batai, ci si aceea a invatatorului bataus. Instigatia scolarimii de la Contemporanul e reluata literar. Domnu e o fiara cu voluptatea turnatului la banca, si scriitorul nu-si aduce aminte trainic din epoca bancilor decat de o strasnica bataie. Vlahuta are in fond oroare de violenta si toate schitele lui sunt obsedate de figura omului care sufera. Se pare a se zari si un dostoievskism pe cale secundara, dupa Zola si fratii de
Goncourt.
Vlahuta nu e creator si opera lui e mai mult un reportaj scris curat, un album de icoane sterse , de file rupte , de impresii luate din goana vietii . A si formulat o estetica a instantaneului. Doar amintirile (Parintele Nil, Un Craciun, De la sezatoare, Mogaldea) au un anume farmec simplu. Cu Un batran, schita armonioasa, Vlahuta deschidea portile nuvelisticii lui Bratescu-Voinesti, bazate pe observarea mecanizarii sufletului, dl Peiu fiind un maniac bland, fixat, departe de chiotul lumii, la executarea unui cupeu-miniatura.
Ca poet, Vlahuta copiaza servil arhitectonica liricii lui
Eminescu, insa cu totul superficial. Nu faptul de a fi retoric constituie o vina. Vlahuta e de fapt prozaic, jurnalistic. Poemul se preface intr-o discutie de idei. Ce e mai interesant este de a constata ca eminescianul Vlahuta nu-i decat un detractor deghizat al operei lui Eminescu. Toti cei umbriti de gloria poetului Luceafarului primira cu satisfactie observatia ca ope ra aceluia era o moda periculoasa pentru tinerime, putand duce la sinucidere (concluzie sofistica pe nimic intemeiata):
Cand am inteles c-aceasta e o moda care soarbe
Seva tineretii noastre, am zis gandurilor oarbe,
Ce-si roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Sa s-abata lasand mortii in odihna lor de veci.
Poeziile venerate in scoala Unde ni sunt visatorii?, La icoana sunt doar niste versificatii corecte. O anume atmosfera per sonala se gaseste in cateva creionari ale vietii satesti, intr-un idilic mai nesilit:
Departe-un fluier se aude,
Un cantec aiurit, duios,
Ce-n note lungi, tremuratoare,
Suspina lin, misterios.
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridica-n cer,
Si caii la pasune suna
Din piedicile lor de fier,
Mai descoperim un lirism intim, familiar si bonom, foarte rar in epoca eminesciana. O fetita se joaca cu papusa si poetul o ademeneste cu o pasarica, prilej de filozofie discreta si surazatoare, o alta a ajuns domnisoara si poetul si-aduce aminte usurinta cu care putea sa sarute pe fiinta acum asa de serioasa. In Iubire, idilicul e lipsit de pedanterie. Poetul se intalneste cu o fata de tara:
(Frumos ii mai miroase parul,
Miroase toata ca o floare)... si culege dimineata un fir de par feminin pe haina, semn al realitatii fericirii:
In sat cocosii prind sa cante,
Deasupra stelele clipesc.
Miscarea lumii intrerupta
Reintra-n mersul ei firesc.
Si cand a doua zi, pe haina,
Mirat, gasesc un fir de par,
Pricep ca visul ce visasem
S-a petrecut in adevar.
In timpul razboiului, Vlahuta schita in cateva versuri un inceput de evocare a fortelor oarbe, masiniste:
Ard, zi si noapte, marile furnale,
In vastele uzine ale mortii.
Din mii de cosuri funerare tortii
Se nalta limbi de flacari infernale.

TRAIAN DEMETRESCU
Din grupul poetilor de mentalitate socialista era si Traian
Demetrescu (1866 1896), autodidact cu lecturi inaintate pentru acea epoca. El e un precursor al simbolismului, in acea forma a sentimentalismului lugubru pe care o va dezvolta cu douazeci de ani mai tarziu Bacovia. Simbolista e nostalgia de tinuturi misterioase, spleen-ul. Nordicii din tinuturile pluvioase viseaza tarmurile meridionale:
La nord, in tarile ploioase,
Cu melancolice popoare,
Sunt visatori ce plang si sufar
Si, rar, cand cerul le trimite
O raza calda, o zambire,
In loc sa cante, sa renasca,
De nostalgii de soare...
Ei mor de fericire... in vreme ce marinarul batran, abia intors pe uscat, pleaca din nou, devorat de chemarile acvatice. Ninsorile cad monotone, punctate de funebrele ciori si insotite de tipete sinistre:
Carduri-carduri, ciori de toamna
Cum pe sufletul meu jalea...
Boi si vaci, cu raget umple
Pleaca...
Desfrunzite crengi de arbori
De sub vifor se apleaca...
Carduri, carduri, ciori de toamna
Valea...
Ninge! Ninge!... Alb e satul!...
Ninge!
Pleaca...
Ca un cantec de iubire
Soarele in nori se stinge...
Ninge! Ninge!... Alb e satul...
Boi si vaci, cu raget umple
Valea...
Ceata peste deal s-asterne,
Ninge!
Sufletul poetului se umple de plictis, orologiul masoara sa tanic cu compasul insomnia, din cimitirele cu mari si negre porti se ridica in arome de flori atomii mortilor descompusi.
Inainte de Bacovia si aproape in spiritul lui Rollinat, poetul cultiva un patetic sfasietor, in care elementele tipice sunt simfoniile , aiurarile , delirurile , sarcasmele , plansetele de nebun pe strada, dansurile macabre, muzica dureroasa (Weber, Chopin):
Canta incet din Weber: gandirile din urma
Poema unui geniu ce-apune maiestos,
Adio-al unui suflet artistic, ce se curma
Pe-o trista armonie cu sunet dureros!
Si degetele-i albe pe clapele sonore
Se-nmladiau alene, in ochii mei privind
Erau in miez de noapte tarzii si tainici ore...
Parca simteam pe Weber langa clavir murind!...
*
Si-am plans precum ar plange amantul dupa dricul
Iubitei fidantate purtat spre cimitir;
Si-am plans precum ar plange murindul in delir.
Printre atatea versuri prozaice, intalnim uneori fraze poetice deloc banale:
Alunec, in luntre, pe lac
Si umbra pe apa s-asterne;
In juru-ne Alpii-si desfac
Privelisti eterne.
Si cerbii pe rape se suie
Aiurea pierzandu-se-n cete.
Nuvelele, poemele in proza sunt simple notatiuni lirice, impresii de lectura, chiar comentarii jurnalistice, strabatute insa de tipica nostalgie. Refractarii sunt avangarde ale inadaptabililor de mai tarziu, si Costin, care e nenorocit fiindca un copil i-a rupt o camelie, pare un erou al lui
Bratescu-Voinesti. Compatimirea se intinde si asupra animalelor, cal bolnav, bou melancolic, leu in cusca.
Tuberculos, Traian Demetrescu are o mare ascutime senzoriala, si betia pana la lesin de trandafiri intr-o gradina pare o pagina a unui Anghel delirant:
La cea mai usoara adiere, rozele se scuturau, colorand pamantul cu petalele lor albe, rosii, galbene.
Gradina era plina de aceste flori care cresteau si mureau cu o repeziciune uimitoare. Nu le culegea nimeni; erau lasate in pace; sa traiasca si sa moara, atat cat le era dat.
Cand vantul se pornea mai tare, lua in zbor foile risipite, invartindu-le intr-un dant fantastic, ducandu-le departe, azvarlindu-le peste zidul gradinii, in praful de pe drum.
Romanele aceluiasi sunt elegiace, vaporoase, reeditand cu mai multa vibratie wertherianismul lui Grandea.

N. BURLANESCU-ALIN
Boem provincial, alcoolic si tuberculos, N. Burlanescu-Alin
(1869 1912) a cantat singuratatea proletara, facand un cu rios apel catre Frigga germanica:
Frigga, Frigga, Frigga, Amor te cheama!
Lasa tristul rest al vietii umane;
Chiar pe-Odin tradeaza-l: Dragostea noastra
Fi-va mai divina cat un Valhalla... si lasand un interesant testament liric:
Face-m-as o frunza-n vant,
Pan la ea s-ajung sa-i cant
Doina mea, doina de dor
Si in bratele-i sa mor.
Si sa ma-ngroape-n zavoi,
Sub velinta cea de foi,
Nimeni a nu ma jeli
Decat apele de Jii.
ANTON C. BACALBASA, PAUL BUJOR
Socialistul Anton C. Balcalbasa (1865 1899) s-a risipit in mofturi ubu-esti, intr-un spirit de enormitate, cu care intelegea sa mistifice pe burghezi. Popularitatea i-a facut-o Mos Teaca, imitatie dupa Le colonel Ramollot de Charles Leroy, bufonada antimilitarista placuta dreyfusarzilor, dar pe care umoristul roman o mentine in limitele unei simple satire moderatoare.
De altfel, in alta parte (Din viata militara), a zugravit cazarma cu brutalitatile, dar si cu veseliile ei.
Antimilitarist sever este si Paul Bujor, osandind razboiul de orice natura, fara talent.