Este stiut ca M. Eminescu a desfasurat o sustinuta activitate pe taramul publicisticii. A fost, cativa ani la rand, redactor la ziarul Timpul, publicatie de prestigiu in peisajul ziaristicii romanesti din ultimele decenii ale secolului al XIX- lea, in care poetul redacta, aproape zilnic, editoriale pe diversele aspecte ale vietii economice, sociale, politice, culturale etc., specifice societatii vremii. Prin pana ascutita a lui Eminescu -; gazetarul, Timpul a devenit un ziar de dezbatere serioasa a unor probleme prestante ale epocii, iar prin verva stilului sau publicistic, un organ de presa de larga audienta si chiar de temut. l9e21el
Eminescu desfasura aceasta activitate - devenita istovitoare, la un moment dat -; concomitent cu preocuparile si realizarile poetice de exceptie, de multe ori, aspecte ale creatiei literare fiind discutate in publicistica, dupa regulile genului, bineanteles, iar atribute ale stilului gazetaresc patrunzand, transfigurat, in poeme reprezentative, precum, spre exemplu, in Scrisori. Faptul ilustreaza, elocvent, organicitatea operei eminesciene, vazuta in integralitatea ei si totodata, impune, ca un imperativ categoric, principiul cercetarii activitatii scriitorului sub toate laturile ei.
Parcurgerea imensului numar de articole scrise de Eminescu inlesneste concluzia ca el a fost nu numai un poet si un ganditor, ci si un gazetar de exceptie, adica genial.
Eminescu a practicat jurnalistica de inalta tinuta intelectuala si morala, ca un adevarat profesionist, cu autentica vocatie pentru aceasta activitate. El avea o conceptie foarte bine articulata despre ceea ce inseamna publicistica, presa cotidiana, in speta, despre rolul acesteia in viata publica si despre conditia intelectual-morala a gazetarului :

1.Viziunea eminesciana despre toate acestea poate fi, cu usurinta, identificata, citindu-i articolele. Vom recurge, la selectarea catorva citate, ce ni se par, cu deosebire, semnificative.
Intr-un editorial, publicat in ziarul Timpul, numarul din 3 august 1879, (Caracterul obstesc al luptelor ...), Eminescu incepea in felul urmator :
Caracterul obstesc al luptelor din viata publica a romanilor e ca in mare parte nu sint lupte de idei, ci de persoane, ca cei mai multi, in deplina necunostinta de ceea ce combat, dau intr-un principiu oarecare c-o orbire si c-un curaj demn de-o cauza mai buna, condamna ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor sa cerceteze, trezindu-se prea tirziu c-au fost indusi in eroare de ambitiile vreunei gaste si ca a lovit intr-o tinta pe care ar fi respectat-o daca si-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.
Daca un om e la noi intr-adevar atat de nefericit sa profeseze o serie de idei, nu o lista de persoane, e in pericol de a-si vedea ideile intoarse si rasucite de adversarii lui, pretinsi politici, dupa placul acestora, va vedea tragandu-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodata, si in fine se va vedea citat inaintea opiniei publice dupa soapte, dupa calomnii acreditate prin repetarea papagaliceasca din partea celor usori, nu insa in virtutea unor enuntari sau fapte determinate, cari pentru toata lumea raman aceleasi. Caci in aceste discutii nu e cestiunea de-a afla adevarul, ci din contra de-a acredita un neadevar, nu de logica, ci de eristica; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei sa-l taxezi, potriveasca-se epitetul sau nu. Aparenta tine locul adevarului, induplecarea locul convingerii.(M. Eminescu, Opere, vol. X, ed. 1989, p. 307)
Chiar si numai din acest citat, se pot surprinde principalele idei care prefigureaza conceptia lui Eminescu despre presa si despre cei chemati sa o scrie. a)Reiese, implicit, din cele scrise de poet, ca jurnalistica adevarata, reflectand viata societatii, in varietatele ei aspecte, devine a patra putere intr-un stat civilizat, democrat, ca presa cotidiana indeplineste, ca atare, un rol obstesc, acela de arbitru in relatiile dintre puterile legislativa (parlament), executiva (guvern) si judecatoreasca (justitie). Si intreaga activitate publicistica a lui Eminescu este subordonata indeplinirii acestui rol, punand sub observatie severa modul in care parlamentul elabora legile cerute de stadiul dezvoltarii societatii romanesti din timpul sau, felul in care guvernele administrau treburile statului, felul in care justitia isi exercita, cu obiectivitate, functia de cumpana a dreptatii. b)Presa, in conceptia scriitorului nostru, trebuie sa-si exercite rolul obstesc respectand anumite principii, cu alte cuvinte, sa-si execute functia ei de observator critic, urmand un cod deontologic, pentru a-si dobandi prestigiu si audienta in viata publica. Unul din principii il constituie faptul ca nu confruntarile dintre persoane trebuie sa stea in atentia unei prese serioase, ci confruntarile de idei. c)Apoi, activitatea ziaristica impune obligatia celui ce o indeplineste de a se documenta temeinic, atunci cand semnaleaza, critica sau dezbate anumite probleme, pentru ca ziaristii sa scrie in deplina cunostinta de ceea ce combat, pentru a nu condamna ceea ce nu cunosc, pentru a nu batjocori ceea ce nu vor sa cerceteze. d)Patima, ranchiuna, spiritul de rafuiala sunt aspecte care nu trebuie sa-si afle locul in demersul jurnalistic, pentru ca acestea deturneaza presa de la menirea ei de arbitru obiectiv pe terenul confruntarilor din viata publica. Pe cat omeneste este cu putinta, se impune, in viziunea lui Eminescu, ca gazetarul sa fie obiectiv in aprecierea faptelor. e)In deontologia ziaristului Eminescu intra si principiul independentei de gandire a slujitorului presei, adica a independentei fata de ambitiile vreunei gaste oarecare. f)Gazetarului i se cere sa fie de ridicata tinuta morala, sa fie cinstit si sa aiba taria de a-si recunoaste, public, greselile, atunci cand le-a facut si taria de a le indrepta. g)Gazetaria e profesie si, ca orice profesie, se impune a fi exercitata cu responsabilitate civica. Obiectivul ei fundamental este sa actioneze in spiritul adevarului, sa acrediteze adevarul si sa stigmatizeze minciuna, tupeul, calomnia, dezinformarea, obiceiul de a taxa pe adversar de ceea ce vrei sa taxezi, cum se exprima Eminescu. Cestiunea de a afla adevarul tine de logica, nu de eristica, de eroare, inselatorie (de la lat. errare, a umbla de colo colo, a rataci, figurat -; a se insela.
Revenind la practica jurnalistica a scriitorului, constatam ca, lasand la o parte unele excese de ton si de limbaj, Eminescu a respectat conditiile de ordin de ontologic ale ziaristicii, asa cum scrie D. Vatamaniuc, el „isi revendica meritul de-a spune lucrurilor pe nume, adeseori intr-o forma cruda si de-a recunoaste, cu sinceritate, atunci cand trecea peste <<marginile adevarulului>>”(Vezi M. Eminescu, Opere, X, comentarii, p. 588.)
Intru-un alt articol, (Voim sa ne spunem parerea ...), din Timpul, 16 decembrie 1879, gasim enunturi, cu valoare de principiu, vizand practica jurnalistica, in masura sa nuanteze deontologia profesiei. Spre exemplu :
...curajul opiniei este o virtute si orice opinie sincer spusa si rasarita din dorinta curata a binelui semenilor sai e respectabila. Intrucat se potriveste cu ideile noastre, o asemenea opinie devine a noastra, intrucat nu o combatem, insa terenul ramane totdeauna ferit de orice resentiment. Nu uram decat lipsa de caracter, decat luarea drept pretext a principiilor pentru a le exploata in folosul unei asociatii de oameni lipsiti de demnitate personala, respectam insa opiniile rasarite dintr-o sincera convingere, ba chiar schimbarea convingerilor, cand acestea se intemeiaza nu pe motive personale, ci intr-adevar pe schimbarea totala a imprejurarilor generale. Stimam si pe teologul ce crede in geocentrism bazandu-se numai pe Biblie,(i)l stimam insa si pe acela caruia opinia biblica i-a fost schimbata prin rationamentul invingator al lui Galilei. Numai convingeri sa fie, nu pretextare de convingeri.(Opere, X, p. 373)
In articolul polemic aDupa atatea declaratiuni...i, Eminescu scrie, lapidar : Lupta noastra de capetenie e o lupta pentru adevar, adaugand, prin apelul la vorbirea populara plina de culoare : Daca sinteti liberali, fiti ceea ce va numiti, conform proverbului <<ori vorbeste cum ti-i portul, ori te poarta cum ti-i vorba>>. Iar in editorialul aMare suparare am cauzat …i, citim:
Partizani ai preceptului filozofic ca <<adevarul, produca scandal chiar, trebuie sa se zica>> si crezand sincer ca, in starea de disolutie morala in care se zbate societatea noastra, adevarul spus fara inconjur ramane singurul remediu ce i s-ar mai putea administra cu oarecare sorti de reusita, am facut gresala de a aplica remediul acesta intr-o doza prea mare, intr-un chip prea pripit, fara sa ne mai gandim a pune manusi, adica am luat lucrul razaseste -; sau mocaneste… (Ibidem, p.350)
Credem ca textele reproduse sunt suficiente exemple pentru a ilustra, chiar si sumar, conceptia lui Eminescu despre presa, in viata publica, probitatea intelectuala si morala a sa, pe taramul practicii gazetaresti propriu-zise.

2. Ideologia gazetarului
Iata o alta problema inca discutabila, privind complexa personalitate a ganditorului si poetului Eminescu. In legatura cu ideologia politica implicata, mai ales in publicistica sa, s-au emis multiple opinii, cum se poate constata din ampla bibliografie a problemei. (A se vedea, in acest sens, cu deosebire, studiile lui Damian Hurezeanu, Gheorghe I. Florescu, din volumul Eminescu. Sens, timp si devenire istorica, ingrijit de Gh. Buzatu, St. Lemny, I. Saizu, Iasi, Universitatea Al. I. Cuza, 1988)
In majoritatea cazurilor, s-a pornit, gresit, de la faptul ca Eminescu, fiind redactor la Timpul, organ de presa al Partidului Conservator, s-a lasat a se intelege (direct sau indirect) ca el ar fi fost partizan al ideilor politice conservatoare. Daca Ibraileanu il considera, ca orientare politica, un conservator, Pompiliu Constantinescu vedea in orientarea ideologica a poetului un conservator romantic, care sublima aspectul tragic al idealului conservator. Z. Ornea exprima, transant, opinia ca Eminescu a fost un cugetator de formatie si convingeri conservatoare, in schimb, cercetatori ca Al. Oprea, Tudor Ghideanu cred ca Eminescu nu s-a subordonat ideologiei conservatoare si nici nu s-a erijat in ipostaza de politician conservator. In fine, restrangand aria opiniilor emise despre aceasta problema, mai mentionam, aici, pozitia lui Ion Bulei, potrivit careia o personalitate puternica, precum aceea a lui Eminescu nu putea fi inregimentata politiceste, dar ca legatura sa cu Partidul Conservator a existat, avand in vedere ca s-a aflat la conducerea ziarului oficial al acestui partid. Fara a fi un conmiliton politic al conservatorilor, mai sustine Ion Bulei, in confruntarea cu liberalii, Eminescu a sustinut punctual de vedere al acestora. Dupa cum se vede din prezentarea celor cateva opinii, problema nu a fost, inca, pe deplin solutionata de istoriografia si istoria literara. Avand in vedere complexitatea si caracterul adesea contradictoriu al gandirii poetului, nu e de mirare ca ea intarzie a fi fixata in formule cu ambitia de a fi definitiv valabile.
Un fapt important pare a fi scapat din vedere (sau, cel putin, mai putin comentat) exegetilor activitatii publicistice a lui Eminescu si anume, distinctia dintre Conservatori si Junimisti (reprezentati de personalitati politice ca Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre Carp si apoi, in anumite laturi ale activitatii lor (mai mult sau mai putin) de insemnati oameni de cultura ca M. Eminescu, I. Creanga, I.L. Caragiale, I. Slavici, A. D. Xenopol, D. Onciul, Duiliu Zamfirescu s.a.). Ideologic si programatic, Junimistii s-au situat intre vechii conservatori si grupurile liberale. Esenta gandirii lor social-politice este cunoscuta si mult discutata in epoca teorie a formelor fara fond, potrivit careia, fara ca tara sa fi atins un stadiu de evolutie corespunzatoare adoptarii institutiilor specifice capitalismului, s-au introdus, fara discernamant, forme institutionale, care nu aveau un continut adecvat. In schimb, sub aspect cultural, Junimistii veneau cu idei inaintate, pledand, printre altele, pentru o instructie temeinica, pentru ofilirea mediocritatii si veleitarismului, iar pe plan politic, supuneau unei critici necrutatoare demagogia patriotarda, politicianismul veros, comruptia si goana salbatica de imbogatire fara munca a unei paturi suprapuse, formata din arivisti. Damian Hurezeanu surprinde foarte bine toate acestea, cand afirma ca: Eminescu a fost un ganditor de structura junimista ca viziune si scenariu de idei, cu puternice infiltratii taraniste sub aspectul social si cu un viu sentiment al traditiei, al duratei istorice. Gandirea lui Eminescu e multiplana, cu aspecte contrastante, dar care alcatuiesc o totalitate caracteristica si definesc o complexa structura spirituala. La ea se asociaza acel extraordinar halo etic, acea sete de puritate, de adevar, acea aspiratie spre ceva mai inalt, mai armonios, spre o ordine superioara a lucrurilor. (Vol. citat, p. 672) D. Vatamaniuc, la randu-i, afirma ca gandirea sociala a lui Eminescu e apropiata prin elemente substantiale de junimism, dar individualizata in acelasi timp prin continutul unor teze si enunturi care-i confera profilul specific. Gandirea sa nu are insa un caracter sistematic, de aceea a si fost supusa unor interpretari, adeseori, unilaterale si chiar tendentioase, curentele de dreapta exacerband elementele conservatoare, iar orientarile de stanga si cele democratice minimalizand jurnalistica poetului. (Ibidem, p. 655).
Cel mai indicat mod de a surprinde, in liniile ei esentiale, ideologia social-politica a gazetarului Eminescu, este recurgerea directa la textele publicistice ale scriitorului.
Referindu-se la organele de publicitate ale diferitelor partide sau grupuri politice care faceau a suna zilnic in polemicele lor principiile liberale, moderate sau nemoderate de care se cirmuiesc si invinuit fiind ca ar fi reactionar, Eminescu, in articolul Organele de publicitate…, scrie limpede: Noi declaram, si aceasta din toata puterea convictiunii noastre, ca sintem liberali in toata intinderea cuvintului si in tot adevarul sau. Toate libertatile inscrise in Constitutia noastra le iubim si le sprijinim; departe de-a urmari rasturnarea lor, le-am apara, din contra, impotriva celor ce ar voi sa se atinga de ele. Si mai departe: Noi, initiatorii si propagatorii acelor libertati de a caror dezvoltare ne bucuram astazi, n-avem nimic de cautat inapoi. In tara noastra nu exista legitimisti, nici orleanisti, sau, imperialisti sau clericali; nu avem o nobleta, nici privilegiuri de reconstituit. Ceea ce publicistul Eminescu nu voia erau despotismul si opresiunea prin multime, radicalismul si demagogia, incapacitatea erigiata in titlu de merit, prostia si nestiinta brevetate ca titluri de recomandare, de asemenea impresurarea atributiunilor reciproce ale puterilor statului precum sint stabilite in constitutie (Opere, X, p.162). Publicistul mai spunea, in mentionatul articol, ca nu este pentru republica, ci pentru monarhia constitutionala si ca de cite ori se vor face incercari de a pasi peste limitele libertatilor si asezamintelor noastre constitutionale, noi ne vom face reactionari, in adevaratul si binefacatorul inteles al cuvintului (Ibidem, p.163).

Sunt formulate, aici, atat esenta gandirii politice cat si obiectivele criticii lui Eminescu, in ipostaza de gazetar. Iar intr-un alt articol, Caracterul obstesc al luptelor…, din Timpul, 3 august 1879, el face o precizare esentiala: Deosebirea intre noi si liberali, intru cit acestia sint de buna credinta (…) este ca liberalii iau in sens absolut ideile citite si nerumegate din autori straini, pe cind pentru noi adevarurile sociale, economice, juridice nu sint decit adevaruri istorice. (Ibidem, p.308) Eminescu formula, astfel, unul din principiile esentiale ale dezvoltarii societatii romanesti, a carei valabilitate se afla peste mode si timp, deci, perfect actuala, si in conditiile secolului nostru.
Si tot in acest articol, Eminescu isi precizeaza pozitia fata de relatia dintre modernizarea societatii si specificul natural al societatii romanesti, care are legile organice dupa care traieste. Ignorarea acestei specificitati, prin introducerea de legislatii artificiale (de imitatie), poate duce la crize acute, ce pot pune capat existentei noastre chiar. Mai reproducem un citat, din articolul mentionat, ca o concluzie la problema conceptiei social-politice a publicistului:
Nu sintem dar contra nici unei libertati, ori care ar fi aceea, intru cit ea e compatibila cu existenta statului nostru ca stat national-romanesc si intrucit s-adapteaza in mod natural cu progresele reale facute de noi pina acuma. Numai pe terenul acesta gasim ca o discutie e cu putinta. Cine sustine insa ca absolute si neinlaturabile principii a caror aplicare ar fi echivalenta cu sacrificarea unui interes national, acela nu poate fi omul nostru. ( Ibidem, p.308 ).
Nu intra in obiectivul acestui text al nostru, referitor la publicistul Eminescu, tratarea, mai in profunzime, a gandirii sale social-politice. Au facut-o alti cercetatori, cu deplina competenta. Vrem numai sa spunem, scurt si cuprinzator, ca daca in publicistica lui Eminescu, se intalnesc destule elemente de sorginte conservatoare, acestea sunt modelate prin optica junimista, in sensul unui conservatorism progresist (ceea ce, la o privire superficiala, ar parea un paradox). Nuantand expresia, ea se refera la un conservatorism deschis innoirilor, in nici un caz reactionar si retardatar, ci receptivi fata de innoririle compatibile cu specificul societatii romanesti, inteleasa ca organism care isi are legile lui interioare de devenire. Prin urmare, a eticheta gandirea social-politica eminesciana ca fiind integral conservatoare si nationalist-xenofoba inseamna a o falsifica, in mod grosolan. Eminescu era o personalitate prea puternica, imposibil de fixat intr-o ideologie de imprumut, un spirit independent, care, in mai multe randuri, s-a delimitat de opiniile unor conservatori radicali sau moderati, chiar si fata de Titu Maiorescu. Referindu-se spre exemplu, la ideile de politica externa ale printului Grigorie Mihail Sturza, Eminescu spunea, in articolul Voim sa ne spunem parerea la care ne-am referit: cu tot respectul ce datoram unui om care are si iubire de tara si sinceritatea deplina a opiniilor sale, vederile de politica exterioara ale printului ne par nu numai neoportune pentru prezent, ci contrarie rolului nostru istoric pe viitor chiar, si nu putem admite vro solidaritate cu ele. (Opere, X, p.373).

3. Cele consemnate privind ideologia social-politica a lui Eminescu ne-au interesat pentru a constata suportul criticismului publicisticii sale, care constituie trasatura ei dominanta. Eminescu a crezut, sincer, si la o inalta tensiune intelectuala, in ideile emise si dezbatute in presa. Incandescenta traire a acestor idei i-a marcat, puternic, stilul publicistic, strabatut, ca un fir rosu, de patosul adevarului, cu deosebire in articolele polemice, care constituie, de fapt, majoritatea textelor sale gazetaresti.
Publicistica eminesciana este interesanta nu numai sub aspectul problematicii imbratisate, ci si sub aspectul expresivitatii discursului jurnalistic. Eminescu este inegalabil si sub acest aspect, asa incat o observatie ca acea a Rosei del Conte (din Divizionnario universale della letteratura contemporanea, 1960, p.49), precum ca un mare numar de scrieri politice si literare, adesea de inspiratie polemica, incercari de roman, intereseaza mai ales ca documente, priveste numai un aspect al valorii, cea documentara a publicisticii eminesciene, nu si acela al tehnicii textualizarii ei, ceea ce, desigur, ii atrage, firesc, calificativul de observatie unilaterala, incompleta si, intr-un fel, depreciativa. Cercetarea atenta a expresivitatii textelor publicistice ale lui Eminescu releva o impresionanta paleta de procedee stilistice, prin care aceste texte sunt afine unora dintre cele mai cunoscute creatii poetice ale marelui scriitor. Intre poetica din poeziile si proza artistica eminesciana si tehnica discursului jurnalistic, din cele mai multe texte polemice ale sale, este o relatie de complementaritate incontestabila, arta poetului punandu-si amprenta pe discursul publicistic si invers. Si acest aspect este un semn al organicitatii operei eminesciene, care se impune aprofundat, in perspectiva, prin riguroase investigatii, mai ales de natura stilistica.

Asadar, a adopta o perspectiva stilistica in cercetarea organicitatii operei eminesciene, privita in ansamblul ei, inseamna, mai intai, a surprinde -; ceea ce, sumar, am incercat a schita, in cele cateva exegeze anterioare textului de fata -; esenta conceptiei lui Eminescu despre existenta, in general, si despre devenirea societatii romanesti in special, asa cum s-a cristalizat ea, fragmentar, nearticulata riguros intr-un sistem. Operatia este indispensabila, pentru ca, in ceea ce ne priveste, stilul, luat intr-o acceptiune larga, implica toate laturile unei personalitati creatoare: viziunea asupra lumii, sensibilitatea si tipul reactivitatii emotive, comportamentele, functie de structura temperamentala (melancolica, flegmatica, sangvina, colerica), orizontul cultural, care, laolalta, se obiectiveaza in expresia lingvistica. Implicand toate acestea, expresia este partea integranta a unei structuri, este semn al unei organizari interioare, aspectul sensibil, direct perceptibil, care releveaza semnificatiile profunde ale unei opere. Prin expresia verbala, oamenii comunica si se comunica (Tudor Vianu). Prin dimensiunea reflexiva a comunicarii, se contureaza ceea ce numim, curent, expresivitatea acesteia. Expresivitatea nu este un atribut numai al asa-numitului stil-artistic, ci si al altor tipuri de comunicare (variante stilistice), in diferite grade de relevanta, precum, spre exemplu, in stilul publicistic, si textele publicistice ale lui Eminescu ilustreaza, in mod elocvent, acest adevar. Cum spune I. Coteanu (Stilistica functionala a limbii romane, Editura Academiei, Bucuresti, 1993, p. 81), expresivitatea este latenta in cuvant si este dedusa cand rezulta din context, inclusiv din contextele situationale. Dar am mai adauga la aceste zise (vezi si cartea noastra Teorie si analiza literara, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973) ca, intrucat sistemul comunicarii verbale este unul complex si unitar, in care emitator-mesaj/cod-receptor se conditioneaza reciproc, expresivitatea codului (comunicarii), efect (intentional sau nu) al functiei de autovizare, de autoproiectare, se converteste, spontan, atat in instanta emisiei, cat si in aceea a receptarii, in efect sensibilizator, deci estetic. Observatia este valabila atat pentru comunicarea obisnuita, cat, mai ales, pentru cea poetica. Datorita personalitatii creatoare a lui Eminescu, expresivitatea stilului sau publicistic se converteste, spontan, in majoritatea textelor de acest fel, in efecte sensibilizatoare, deci si estetice. In aceasta perspectiva teoretica integratoare, stilul publicisticii eminesciene apare ca viziune cosmica manifestata in limbaj sensibilizator, cu alte cuvinte, ca mod specific al gazetarului Eminescu de a vedea, simti si interpreta realitatea vietii publice romanesti, dintr-o perioada istoriceste determinata, prin instituirea unui raport particular intre universul mental al scriitorului si expresia verbala a acestui univers.
Sub aspect metodologic, a adopta o perspectiva stilistica in cercetarea publicisticii eminesciene nu inseamna a limita investigatia la un soi de inventariere a diferitelor componente lingvistice aflate la diverse nivele ale limbii (fonetica, lexic, morfo-sintaxa), ci a o extinde la cercetarea textelor in ansamblul lor, la organizarea lor si, implicit, la surprinderea functionalitatii expresive a frazelor care compun textul.
Spuneam, mai inainte, ca Eminescu a trait, intens, adevarurile dezbatute in articolele sale. Putem spune ca el s-a manifestat sub semnul pathos-ului, cuvant care, in greaca veche, inseamna pasiune plina de inflacarata dorinta, dar care mai inseamna si suferinta. Ambele sensuri ale cuvantului se identifica, atat in poezia cat si in publicistica sa. Daca intr-o poezie ca Oda (in metru antic) intalnim o suferinta ontologica, impletita cu dorul de absolut, faptul isi are corespondente in dorinta neistovita de a spune adevarul (la modul absolut) si in patimirea, suferinta pricinuite publicistului de mizeriile si absurditatile vietii social-politice din vremea sa. Patimirea, suferinta isi gasesc expresia incandescenta, in publicistica eminesciana, in cultivarea, prin excelenta, a polemicii, care, adeseori, capata atributele pamfletului.