u3t13tr
1. MISCAREA IDEOLOGICA
A doua reactiune impotriva miscarii samanatoriste si poporaniste se produce prin miscarea simbolista manifestata in publicatii, in genere, fara cititori, inegale ca valoare, fara prestigiu, dar vredni ce de a fi mentionate pentru lupta lor obscura, chiar cand nu si-au afirmat teoretic ideologia, ci numai latent prin practica literaturii.
Forta morala. Curentul atat de inegal si cu aspecte atat de suparatoare al vechiului Literatorul, tenace sub influentele lui, a reaparut, in pragul veacului, in „Forta morala, ziar enciclopedic saptamanal“ (28 oct. 1901—17 febr. 1902), cu colaboratia poeti ca a lui Al. Macedonski.
Linia dreapta. In cele cinci numere ale revistei Linia dreapta
(15 aprilie—15 iunie 1904), aparuta sub directia lui V. Demetri us, s-a afirmat cea mai puternica personalitate a modernismului roman, T. Arghezi. Actiunea Liniei drepte nu s-a manifestat, totusi, doctrinar si rar o atitudine mai raspicata s-a tradus printr-o ide ologie mai insuficienta, din care retinem doar necesitatea abso luta a noutatii ca element de valorificare. Aici au aparut Agatele negre ale lui T. Arghezi, — punct de plecare poetic mai expresiv decat ideologia.
Vieata noua. Revista care a aparat modernismul sub forma simbolismului, cu mai multa consecventa decat stralucire, timp de aproape douazeci de ani, a fost, negresit, Vieata noua a lui
Ovid Densusianu. Aparuta in plin samanatorism (1 febr. 1905), hulita sau neobservata de critica, putin citita de public si, ceea ce e mai rar, nici chiar de scriitori, — ci doar de un mic cerc de studenti, departe de apele mari ale literaturii momentului si chiar de izvorul adevaratei literaturi moderniste ce se forma alaturi, nereusind, deci, sa ne impuna o literatura, Vieata noua ne-a dat o doctrina a ideologiei moderniste si a intretinut, intr-un cerc uni versitar, cultul poeziei simboliste franceze, printr-o activitate mai mult teoretica decat practica si de o valoare mai mult intentionala decat reala: cu aceste limitari, locul Vietii noi in dezvoltarea litera turii noastre este indiscutabil si, teoretic, mai insemnat decat locul

Samanatorului sau decat al atator reviste aparute in brazda lui.
Aparitia Vietii noi s-a datorit intentiei precise de reactiune impo triva taranismului samanatorist. Daca i-a lipsit energia tonului, nu i-a lipsit nici energia intentiei, simtul orientarii si conceptia dreapta a unei literaturi ce nu se putea ruraliza la nesfarsit si nu mai putea trai in atmosfera de la 1840, tragandu-si exclusiv seva din spiritul poeziei populare. Chiar de la inceput, O. Densusianu pune problema sincronismului si a creatiei originale prin asimi lare, forma obisnuita de creatiune a popoarelor tinere, intrate brusc in contact cu civilizatiile apusene. Nici chiar principiul noutatii, al diferentierii ca punct de plecare al oricarei originalitati, nu era necunoscut lui O. Densusianu.
Cu un astfel de simt al contemporaneitatii si al participarii efective la viata spirituala a timpului, O. Densusianu ar fi putut fi adevaratul indrumator al generatiei sale; i-a lipsit pentru aceasta temperamentul de animator, iar revistei sale conditiile minime pentru a reprezenta in literatura sensibilitatea noua.
Scotand notiunea simbolismului din poezia lui Maeterlinck si
Henri de Régnier, caracterizarea simbolismului se mentinea in limite normale; scotand-o din Verhaeren, ea a lunecat insa la conceptii contradictorii.
Definindu-l prin marele poet belgian, O. Densusianu a pus idea lul suprem al simbolismului in „viata framantata, grava, viata de lupte marete si eroice“ si viata infrigurata a oraselor de azi, sim bolismul a devenit, astfel, urbanism activ. Daca simbolismul ar fi poezia energetismului universal, esteticii lui nu i-ar mai conveni sugestia — adica impreciziunea expresiei, discretia. Existente la unii poeti simbolisti, notele considerate de O. Densusianu ca note specifice ale simbolismului nu-i sunt si esentiale; in afara de idea lism, in afara de principiul eliberarii artei de orice amestec notional, in afara de principiul originalitatii prin individualism strict — note comune intregii miscari moderniste, simbolismul reprezinta adancirea lirismului pe cale mai mult de sugestie a fon dului muzical al sufletului omenesc. Prin prelungirea lirismului pana la inconstient, mistic uneori, el nu numai ca nu reprezinta o
„intelectualizare“ literara, cum credea O. Densusianu, ci chiar o reactiune impotriva intelectualismului si nu are nimic comun cu conceptia energetica a universului.
Revista celorlalti. In seria micilor reviste de fronda novatoare s-au inscris si cele trei numere ale Revistei celorlalti (20 martie—
10 aprilie 1908), al carei poet si teoretician principal era I.
Minulescu.
Viata sociala. Fortele stranse in jurul Liniei drepte (1904) s-au grupat in 1910 in jurul Vietii sociale, condusa de N. D. Cocea si cu colaboratia esentiala a lui T. Arghezi.
Versuri si proza. Revista bilunara Versuri (13 septembrie
1911), devenita apoi Versuri si proza (15 dec. 1911), publicatie inchinata exclusiv poeziei, sub probabila conducere, la inceput, a tanarului poet simbolist I. M. Rascu si apoi si a lui Hidalgo, a aparut la Iasi.
Alte reviste. Mai citam printre micile reviste moderniste: Fron da (april 1912), aparuta in doua numere; Gradina Hesperidelor a lui Al. T. Stamatiad, intr-un numar; Farul (24 febr.—27 aprilie
1912); Insula, in trei numere (5 aprilie 1912); Simbolul (25 oct.—
25 dec. 1912); Absolutio (1dec. 1913—25 mai 1914).
In afara de aceste mici reviste exclusiv moderniste, in afara de unele publicatii de polemica sociala, cum era, de pilda, Facla lui
N. D. Cocea si, mai ales, Cronica (12 febr. 1915—3 iulie 1916) lui T. Arghezi, cu anexe de oarecare literatura modernista, in afara de unele ziare, in care se publica cu consecventa literatura moder nista (de ex., Seara, unde colaborau activ T. Arghezi, A. Maniu, I.
Vinea etc.), desi in contradictie cu directiva critica, poezia simbo lista a patruns, incetul cu incetul, la mai toate revistele noastre, de pilda: la Viata artistica si literara (impotriva criticii lui Ilarie
Chendi); la Falanga (impotriva criticii lui M. Dragomirescu); la
Noua revista romana (impotriva criticii lui I. Trivale); la Flacara
(impotriva criticii lui P. Locusteanu si a lui Sp. C. Hasnas); la Viata romaneasca (impotriva criticii lui G. Ibraileanu, care cerea poe ziei „realitati nationale“) etc.
2. CRITICA SIMBOLISTA
Simbolismul s-a dezvoltat, impotriva criticii oficiale sau in tacerea ei, prin simplul determinism al sincronismului ce-si im pune, mai mult sau mai putin uniform, formele de cugetare si de sensibilitate. Lipsit de indemnul si de atmosfera stimulenta a criti cii, simbolismul s-a valorificat prin insasi pilda faptei literare si, principial, prin critica poetilor in masura de a-si explica arta.
O. Densusianu. Critica lui O. Densusianu, cum si era de asteptat, a plecat de la formula poetica a lui Ervin. Contemporan cu miscarea literara a samanatorismului, dar neputandu-se ridi ca nici deasupra formulei simboliste, nici deasupra propriei sale pasiuni, criticul a luat o atitudine sistematic negativa fata de intreaga productie a vremii, atitudine ce i-a ridicat obiectivitatea.
Printre cauzele lipsei de rasunet a Vietii noi a fost nu numai insuficienta literaturii, ci si lipsa de autoritate a unei critici de contestare principiala.
Dar daca receptivitatea lui O. Densusianu era principial ostila literaturii rurale — desi in acest domeniu literatura romana se rea lizase mai desavarsit pana atunci — ea nu era fara limita nici chiar in sensul artei noi. Cum simbolismul lui se rezuma mai mult la idealul unei literaturi academice si abstracte, el s-a tinut departe de adevaratul modernism; academismul sau a fugit, dealtfel, de compromiteri: de aici atacurile impotriva adevaratilor simbolisti I.
Minulescu, N. Davidescu, Bacovia, A. Maniu — ca, dealtfel, si impo triva a tot ce a avut succes (Manasse, D. Anghel, P. Cerna etc.).
O. Densusianu n-a fost critic, nici nu s-a incercat sa fie; s-a multumit doar sa nege si sa bagatelizeze intreaga noastra litera tura buna, in orice sens ar fi fost ea, prin simple afirmatiuni. Nicio data un studiu; niciodata un articol documentat, ci simple notite cu negatiuni nedovedite, nemotivate, fara preocupari critice de nici o natura, marginindu-se doar la modesta condamnare a unui epitet nepotrivit, a unui cuvant prea „opincaresc“ sau a unei rime nefericite1.
N. Davidescu. Actiunea critica simbolista a lui N. Davidescu
(n. 1888) porneste inainte de razboi la Noua revista romana; nu se afirma insa doctrinar decat mult mai tarziu.
Intr-o serie de articole publicate in Flacara, 1922, el se declara
1 Citam numai cateva din lucrarile de istorie literara ale lui O. Densusia nu: Literatura romana moderna, v. I, Alcalay, 1920; vol. II, Ed. Viata roma neasca, 1921, vol. III, Alcalay, a1936i; Dante si latinitatea, Ancora, 1921;
Sufletul latin si literatura noua, 2 vol., Ed. Casa scoalelor, 1922; Viata pastoreasca in poezia noastra populara, 2 vol., Ed. Casa scoalelor, 1922—
1923; Originea pastoreasca a „Cantarii cantarilor“, ed. V. n., 1926 etc. nu numai teoreticianul simbolismului, atitudine legitima, dar afir ma inexistenta literaturii romane inainte de epoca aparitiei sim bolismului. Nu-i ajungea, deci, sa sustina legitimitatea curentului simbolist si valorificarea lui prin talente apreciabile, ci tagaduia insasi existenta unei literaturi romane inainte de aparitia sim bolismului!
Si in studiul sau asupra esteticii poeziei simboliste, N. Davi descu a mers tot spre paradox, ca spre o tinta fireasca; urmand pe Remy de Gourmont, el a rezumat simbolismul in principiul unic al idealismului filozofic. Cum, de pilda, Sarmanul Dionis nu e decat o aplicatiune a filozofiei kantiene, iar Luceafarul, Scrisoarea intaia sau Rugaciunea unui dac sunt imbibate de pesimismul schopen hauerian, in acest idealism filozofic si budism Eminescu se intal neste cu Villiers de L’ Isle Adam, unul din precursorii simbolismu lui francez, si e punctul de plecare al simbolismului roman.
In realitate insa scolile literare nu se caracterizeaza numai prin directia lor sau prin suprapunere partiala — cum ar fi aici idealis mul, ci si prin notele diferentiale. Nota diferentiala a simbolismului nu e nici idealismul din Sarmanul Dionis, nici pesimismul din
Rugaciunea unui dac, nici chiar muzicalitatea externa din Somno roase pasarele — ci adancirea lirismului in subconstient prin expri marea, pe cale mai mult de sugestie, a fondului muzical al sufletu lui omenesc. Atunci: mai poate fi vorba de simbolismul lui Emi nescu?
Critica lui N. Davidescu a evoluat in cercul unor astfel de preocupari moderniste; cu tot excesul firesc unui scriitor ce opereaza in sanul propriei sale formule poetice, ea se mentine, in genere, prin expresia sa abstracta, cenusie si masiva, intr-o atitu dine de aparenta obiectivitate, ce impune prin calitatea sa intelec tuala, desi inspira si numeroase rezerve, nu numai prin pornirea ei spre paradox, ci si spre strategia literara. Toate aceste observatii intra insa in domeniul trecutului. Dupa cum in poezie, de la sim bolismul formal al tineretii N. Davidescu a evoluat spre didacti cismul pur, tot asa si in critica e astazi traditionalist, rasist, si mare cautator de specific national1.
F. Aderca. Ca poet simbolist, F. Aderca (n. 1891) a fost unul dintre primii aparatori ai fenomenului estetic desfacut de toate elementele cu care, de obicei, se amesteca. Pentru dansul, punctul de plecare al oricarei creatiuni artistice este personalitatea artis tului, iar procesul creatiei, diferentierea. Lupta lui esentiala s-a indreptat impotriva caracterului specific national, a carui existenta a negat-o, pe cand in realitate exista o emotivitate nationala, si, in cadre largi, caractere specifice nationale. Ele trebuie insa, mai intai, circumscrise in generalitatea lor si nu verificate, cum facea
G. Ibraileanu, in amanunt; si, in al doilea rand, trebuie considerate ca valori psihologice si nu estetice.
In Mic tratat de estetica literara, plecand de la primatul legitim al esteticului, printr-o serie de disocieri si paradoxe, Aderca a ajuns la conceptia puerilitatii artei; plecand de la relativitatea conceptu lui estetic, el a ajuns la conceptia desavarsitei inutilitati a criticii.
Conceptia relativista a valorilor estetice implica, dimpotriva, utili tatea criticii; arta fiind o valoare evoluabila, criticul, alaturi, dealt fel, de artisti, ajuta la determinarea acestei evolutii. Fara a fi critica propriu-zisa, adica cu garantii de obiectivitate, de multiplicitate de puncte de contact, de viziune a elementelor esentiale, de gravi tate profesionala, scrisa in spiritul unei singure formule estetice, militanta si partiala deci, critica lui F. Aderca a contribuit si ea intr-o masura apreciabila la deplasarea constiintei estetice spre o noua conceptie in arta, prin mijloace mai mult de insinuare artisti ca decat printr-o reala aptitudine critica; el a putut lucra astfel la sporirea receptivitatii estetice, intr-o epoca in care criticii pro fesionisti se opuneau evolutiei firesti2.
1 N. Davidescu, Aspecte si directii literare, v. I (1914—1921), Ed. Viata romaneasca, 1921; Aspecte si directii literare, II, Ed. Cultura nationala, 1924;
Renan, Ed. Cultura nationala, 1924.
2 F. Aderca, Mic tratat de estetica, Ancora, 1929.