GEORGE BACOVIA

Dupa Mihai Eminescu, George Bacovia este unul dintre cei mai de seama poeti romani ce se remarca printr-o originalitate incontestabila. g8v12vu
In aceasta perioada poezia se innoieste in formula si continut. Bacovia valorifica tristetea intalnita la Goga si Eminescu si melancolia eminesciana. El creeaza o atmosfera de izolare coplesita in poezie.
Intreaga pozie bacoviana sta sub semnul absorbtiei “viului”, vietii in materialitatea grea, anorganica. Aceasta se insereaza in lumea “viului”, o contamineaza si sfarseste prin a o atrage in neant. Acesta este procesul descris in poezia “Plumb” dar si in “Lacustra” si “Cuptor”.
Poezia “Plumb” este concentrata in doua catrene si poate fi considerata o adevarata arta poetica prin care poetul isi defineste originalitatea sa. Poezia e in spirit simbolist, apar simboluri si corespondente.
Autorul creeaza o realitate psihologica in care vorbeste despre sufletul sau, despre tristetile, nemultumirile sale. Ca tonalitate, poezia este o elgie realizata sub forma unui monolog tragic. Tenta autobiografica este evidenta, poezia fiind o confesiune lirica. Exista o simetrie aproape perfecta intre cele doua catrene, datorita cuvantului “plumb” care asigura rima imbratisata.
Inca de la inceput, in aceasta creatie literara se disting doua planuri: unul al realitatii exterioare -; cimitirul, cavoul (simboluri ale unei lumi ostile in care este incarcerat poetul) si celalalt, al realitatii interioare reprezentat de iubire.
Elementele realitatii exterioare sunt: sicriele de plumb, florile de plumb, cavoul, vantul, mortul, aripile de plumb. Realitatea interioara se refera la starea poetului: singuratatea, tristetea, moartea iubirii (chiar moartea iubitei) care este invocata cu disperare.
In poezia “Plumb”, care deschide volumul cu acelasi titlu, elementul care atrage in neant este “plumbul”. El simbolizeaza materia grea, densa, amorfa, care antreneaza totul intr-o cadere ce este, de fapt, regresiune a universului intr-un haos care nu mai este haosul ce precede creatia (precum in poezia romantica), ci punctul terminus al lumii, orizontul fara iesire. Un asmenea spatiu limita este cel al “cavoului” din poezie. Cuvantul plumb revine ca determinant, absolut si implacabil: sicriele sunt “de plumb”, “florile de plumb”, “coroanele de plumb”, “amorul de plumb”, cu “aripi de plumb”. Prezenta acestui determinant funest, opac, dens alaturi de tot ceea ce ar putea simboliza viata: “florile”, “amorul” sugereaza traptata contaminare a organicului de anorganic. In cele din urma transformarea “amorului” in plumb, cu aripile grele, cazute, atrase in jos de greutatea plumbului marcheaza definitiva neantizare a universului bacovian: “amorul”, “spiritul”, “ingerul”, regreseaza in materia opaca, rece, indiferenta asemeni unei nopti cosmice lipsita de vointa demiurgica.
Vocala “u”, aflata in pozitie centrala in cuvantul “plumb”, inconjurata de consoane are toata relevanta sonora pentru a sugera imaginea “cavoului”, centru al mortii intr-o lume moarta.
Acromatic, plumbul sugereaza stergerea individualitati tuturor elementelor universale, pe care o pata de culoare le-ar fi vitalizat.
Poetul creeaza o atmosfera tulburatoare prin evocarea unui adevar iminent, care este insasi moartea, cu ajutorul unor cuvinte din acelasi camp semantic: “cavou”, “sicrie”, “coroane” care scartaie.
In poezie exista trei elemente simbol: PLUMB, CAVOU si SINGUR.
PLUMBUL sugereaza, prin greutate, apasarea sufleteasca, prin culoare, monotonia, plictiseala, prin sonoritate, o cadere grea, surda, fara ecou (aceasta sonoritate care sugereaza caderea e de fapt imposibilitatea poetului de a se ridica din societatea meschina).
CAVOUL poate fi considerat corpul sau care ii inchide sufletul. Odaia, destinul, casa, orasul, lumea intreaga pentru poet reprezinta un cavou.
SINGUR reprezinta motivul singuratatii si este ca un liant al poeziei bacoviene. Poetul se simte singur, monologul ii apartine. Eul bacovian este prezentat si se autocontempla adesea ca insingurat atat fata de comunitatea umana cat si in raport cu elementele cosmosului. El este actor si martor al unei lumi a vidului, a neantului. In societate este un alienat iar in afara acesteia traieste spaima singuratatii intr-un vid cosmic, unde substanta organica, viul se lasa coplesit de anorganic, de materia inerta, care actioneaza ca o forta oarba si absoarba totul in neant.
Versul “Dormea intors amorul meu de plumb” declanseaza o emotie puternica, detinand intregul mister al poeziei. Sugereaza, de fapt, moartea iubitei. Adjectivul “intors” semnifica “intoarcerea spre apus”, cum ar spune Blaga, ceea ce echivaleaza cu moartea. Poetul incearca fara succes sa se salveze dintr-o lume al carei prizonier este strigandu-si amorul: “Dormea intors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb si-am inceput sa strig” dar “atarnau aripile de plumb”. “Aripile de plumb” presupun “zborul in jos”, caderea din care poetul nu se mai poate ridica.
La nivel structural remarcam faptul ca cele doua catrene au o alcatuire aproape identica, de exemplu versurile 1 cu 5, 3 cu 7, 4 cu 8. Tonul elegiac, ce persista in poezie este dat de iambul predominant, dar si de prezenta conjunctiei “si” care da impresia acumularii unor imagini tulburatoare organizate simetric.
Versurile se caracterizeaza printr-o muzicalitate conferita de intrebuintarea unor vocale, a unor verbe la imperfect (“dormeau”, “stam”, “era”), de tonurile inchise (“vant”, “vestmant”) si de cele stridente (“scartaiau”, “frig”): “Dormeau adanc scriele de plumb,/ Si flori de plumb, si funerar vestmant - / Stam singur in cavou… si era vant…/ Si scartaiau coroanele de plumb/…/ Stam singur langa mort si era frig…”.
Impresia poeziei este de impietrire si descompunere. Tema poeziei este conditia omului in societate. Poetul este un insingurat care nu realizeaza nici un fel de comunicare cu realitatea inconjuratoare.