George Co=buc z9l8ld

In perioada colaborarii la Tribuna din Sibiu, redactata de
Ioan Slavici, unde publica intai Nunta Zamfirei, poezia care il va consacra, in , Co=buc proiectase o epopee a poporului roman pe motive folclorice. Atque nos, Fata craiului din cetini,
Tulnic =i Lioara, Fulger, Izvor de apa-vie, Un Piparu= viteaz, Un
Piparu= modern (poem cvasiparodic, gen de epopee eroi-comica,
in felul lui Ion Budai-Deleanu) sunt fragmente dintr-o asemenea opera la care poetul se gandea. La acestea trebuie sa adaugam
Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Craiasa-zanelor, Braul
Cosanzenei, Cicoarea etc. Prin , insa, vremea epopeilor era de mult apusa =i traducatorul in romane=te al Divinei
Comedii =i al Sacuntalei, trecand mun\ii spre \ara, se lasa atras de alte aspecte ale vie\ii. Compune poezii mai potrivite momentului istoric, intre care se numara Noi vrem pamant! =i
Doina, ori ciclul Cantece de vitejie.
In Nunta Zamfirei Co=buc urmeaza pe Eminescu din Calin — file din poveste, insa cu mijloace absolut proprii. Originalitatea poemului-balada sta in vagul temporal =i spa\ial, ob\inut prin
intrepatrunderea planului real cu cel feeric, ceea ce duce la impresia permanen\ei nun\ii, ca unul din evenimentele ce revin mereu in via\a ob=tii. Nunta Zamfirei este nunta sempiterna, ab stracta =i concreta totodata. Numele proprii inse=i — pentru ca de personaje in in\elesul obi=nuit al cuvantului nu poate fi vorba
— sugereaza imprecizia basmului. Zamfira cea frumoasa —
„icoana-ntr-un altar s-o pui“, — este fata unui domn Sageata, foarte bogat, din nu se =tie ce loc. Alesul ei este Viorel, un prin\ din nu se
=tie ce „fund de Rasarit“. La nunta participa to\i craii multului rotund, cu nume foarte generice, determinate de vagi atribute homerizante, alese anume pentru sonoritatea lor, care le situeaza la limita dintre satul romanesc arhaic, abstract =i basm: batranul

Grui, cu Sanda =i Ruxandra lui, Tinte=, cel cu trainic rost, cu Lia lui, Barde=, cel cu adapost prin mun\i salhui, cu Paltin-Crai, un
Pene=-Imparat, Mugur-Smparat — in fine — Barba-Cot, piticul =i o mul\ime de principi falnici, omor`tori de zmei, obi=nui\ii in basme fe\i-voinici, fe\i-frumo=i =i logofe\i, regi barbo=i, cu sfetnicii lor
invechi\i in legi etc. La ace=tia se adauga \aranii nasaudeni in haine somptuoase, cum nu intalnim in alte par\i ale \arii, de sarbatoare:
Si al\ii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n margarint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi \esute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.
Ceremonialul \aranesc e tipic. Radvane cu miri, cu nana=i, cu socri mari escorta\i de feciori calari, se aduna la locul de nuntit, la casa miresei:
Iar mai spre-amiezi, din departari
Vazutu-s-a crescand in zari
Radvan cu mire, =i nana=i,
Cu socri mari =i cu nunta=i,
Si nouazeci de feciora=i
Veneau calari.
Ca =i povestitorul de basm, poetul declara a nu fi in stare sa descrie frumuse\ea miresei, o zana care iese insa din pridvor, in
intampinarea mirelui:
Un trandafir in vai parea:
Mladiul trup i-l incingea
Un brau de-argint, dar toata-n tot
Frumoasa cat eu nici nu pot
O mai frumoasa sa-mi socot
Cu mintea mea.
Nu lipse=te nici vataful, adica maestrul de ceremonii al nun\ilor \arane=ti, prezidand intalnirea tipica dintre mire =i mireasa =i dand semn spre mul\ime cu steagul:
Si ea mergand spre Viorel
De mana cand a prins-o el,
Ro=ind s-a zapacit de drag,
Vatavul a dat semn din steag,
Si-atunci pornira to\i =irag
Incetinel.
Urmeaza hora romaneasca, pe care rapsodul a prins-o in versuri de o tehnica perfecta — neintalnita pana la Co=buc in prozodia noastra — , pasul cazand pe cuvant spre a incanta, deopotriva, ochiul =i urechea. Hora este mai mult lina =i u=oara, solemna, ritualica, pentru ca se joaca in timp ce mirii se cununa:
Si-n vremea cat s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Sa joace-n drum dupa tilinci;
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdranganeii la opinci
Ca-n port de sat.
Trei pa=i la stanga lini=or
Si al\i trei pa=i la dreapta lor;
Se prind de maini =i se desprind,
S-aduna cerc =i iar se-ntind,
Si bat pamantul tropotind
In tact u=or.
Nu sunt uitate ospa\ul, „un rau de vin“ =i un hotar intreg de mese, chiotele =i cantecele care inso\esc hiperbolica petrecere, incat
„=i soarele sta-n loc/ Ca l-a ajuns =i-acest noroc/ Sa vada el atata joc/ Pe-acest pamant“. In sfar=it, tipica pornire la joc a celor batrani:
Sunt greu batranii de pornit,
Dar de-i porne=ti, sunt greu de-oprit!
Si s-au pornit barbo=ii regi
Cu sfetnicii-nvechi\i in legi
Si patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit,
=i obi=nuita urare finala a lui Mugur-Imparat:
„— Cat mac e prin livezi,
Ata\ia ani la miri urez!
Si-un prin\ la anul! bland =i mic,
Sa creasca mare =i voinic, —
Iar noi sa mai jucam un pic
Si la botez!“
Nunta lui Co=buc este nunta ob=teasca, eveniment capital, ca na=terea =i moartea, o ceremonie de neinlaturat, la care se supune toata suflarea. De aceea el nu simte nevoia — ca
Eminescu in Calin — de a contrapuncta reprezentarea poetica printr-un tablou de natura, in vederea proiec\iei cosmice. „Poet al \aranimii“ prin excelen\a, Co=buc vorbe=te =i canta anonim,
in locul celor mul\i. Nunta Zamfirei este o nunta ca in basme =i totodata o nunta ca toate nun\ile \arane=ti din toate timpurile
=i din toate locurile, foarte ceremonioasa, pentru ca la asemenea
intamplari \aranii sunt foarte ceremonio=i, festivi, mirele =i mireasa, socrii mari =i to\i participan\ii la solemnul eveniment sim\indu-se — ca in ora\ii —, pentru o clipa, personaje din pove=ti. De aici viziunea hiperbolica a petrecerii de „patruzeci de zile-ntregi“ =i dorin\a de a mai petrece inca „=i la botez“, pentru ca nunta e facuta in scopul procrearii. „Realismul“ insa nu este de gasit, deoarece poetul, confundat cu psihologia
\araneasca a nun\ii, se mi=ca in plina indeterminare festiva =i feerica. Un alt nasaudean — =i la pu\ini ani dupa Co=buc —
Liviu Rebreanu, in Ion, infa\i=a hora =i nunta cu totul intr-alt chip, pentru ca va vorbi de o anumita hora =i de o anumita nunta. Si totu=i cele doua reprezentari nu sunt incompatibile.
Deosebirea vine din metoda =i viziune, din unghiul in care ochiul artistului se situeaza. In genul sau, Co=buc e un maestru.
Sfor\area lui poetica, incununata de succes, este de a nu ie=i din marginile viziunii \arane=ti. Sageata, tatal Zamfirei, este necesar sa fie numai bogat spre a putea sus\ine o nunta ca aceea. Frumuse\ea miresei este conven\ionala, \araneasca, „cu mers iste\“, „cu trupul nalt, cu parul cre\“, cu „un brau de-argint“,
incins peste mijlocul „mladiu“. „Copilele de imparat“ sunt frumoase =i „intrulpi“ (trupe=e, aratoase), „cu ochi =ire\i ca cei de vulpi,/ Cu rochii scurte pana-n pulpi,/ Cu par buclat“. Flacaii prin\i poarta coifuri cu vulturi — ca granicerii nasaudeni de odinioara — =i, calari pe cai, pozeaza pentru circumstan\a:
Voinicii cai spumau in salt;
Si-n creasta coifului inalt
Prin vulturi vantul viu vuia,
Vreun prin\ mai tanar cand trecea
C-un bra\ in =old =i pe prasea
Cu celalalt.
Fara profunzimi, pentru ca nu sunt cerute de tema acestei poezii ob=te=ti, Nunta Zamfirei ramane o capodopera a genului, prin extraordinara potrivire a mijloacelor, prin caden\a verbului, prin senten\iozitatea frazei impecabil ritmate, incarcata de specificul na\ional al limbii, cunoscuta de poet intr-un mediu
\aranesc arhaic — ca =i Humule=tii lui Creanga — cu datini =i ritualuri nestramutate.
Fireste, Co=buc nu este Creanga =i, ici-colo, intalnim cate o intromisiune culta, precum in versul: „To\i craii multului ro tund“ sau cate o compara\ie abstracta neconcludenta, aparuta
in torentul de rime: „Frumoasa ca un gand razle\“. In rest, insa, cuvintele populare =i expresiile ocupa tot spa\iul expunerii, intr o oralitate festiva potrivita cu imprejurarea:
Sageata „avea o fata — fata lui/ Icoana-ntr-un altar s-o pui“. Ea „a fost pe\ita“ de to\i ca\i „au trecut pragul“ casei. Fata
„s-a-ndragit“ de „alesul“ ei pentru ca acesta „i-a fost menit“.
Vestea nun\ii, cuvantul, „s-a pornit din vecini“ =i „impara\ii“ din patru margini de pamant „s-au ridicat“ =i „s-au incins“ in purpura, iar doamnele lor „au grabit“ sa se gateasca „dinadins“.
Cand „s-a implinit ajunul zilei de nuntit“, radvanele „trosneau de crai“ =i coborau pe „poteci de plai“. Paltin-Crai „staroste=te“
(spune ora\ia de nunta), „treascurile“ (pu=tile, tunurile) suna, fetele =i flacaii joaca „dupa tilinci“ (tri=ce) „cu zdranganeii la opinci“, iar „craiesele“ stau la masa „alaturea cu ghinararii de neam strain“. Piticul Barba-Cot sare intr-un picior „de nu-=i da rand“, =i Mugur-Imparat „inchina“ cu „paharul plin“. In orice vers, in orice intorsatura sintactica, impresia de oralitate
\araneasca (repetam: nu cea de toate zilele, ci una festiva, potrivita cu sarbatoarea =i costuma\ia bogata) ne intampina numaidecat.
Co=buc, cel care a tradus Divina comedie in exact acela=i numar de silabe cate are originalul, este un versificator desavar=it, egalat poate numai de Toparceanu in poezia noastra.
Sistemul metric =i al rimelor serve=te de minune scopului urmarit
in Nunta Zamfirei. De la schema:
— — — —
Co=buc nu se abate decat o singura data pe parcursul poeziei =i atunci foarte u=or, pentru a sublinia o exclama\ie, in versul , strofa a III-a („El, cel mai drag! El a venit!“). Rima ramane cu consecven\a pe silaba accentuata dupa schema a a b b b a. S-ar parea ca frumuse\ea acestor versuri sta in virtuozitate, in marea consecven\a pe care poetul =i-o impune in prozodie, ca la clasici.
Si totu=i pericolul monotoniei — ca =i in poezia populara autentica, unde conven\ia ritmica este impusa =i se subin\elege
— este cu desavar=ire exclus. Aceasta pentru ca poetul manuie=te cu atata abilitate reprezentarile, incat imagina\ia cititorului (mai bine am zice a ascultatorului, pentru ca oralitatea limbii face ca poezia sa fie auzita ca recitata de pe scena de un actor) este surprinsa in mod diferit de fiecare data. De alta parte, forma\iile sintactice sunt atat de ingenios construite, gasite in vorbirea popu lara, incat dau impresia ca ele impun schema prozodica, poetul scuzandu-se parca (asemenea starostelui care pronun\a ora\iile de nunta) de a nu se putea exprima decat in caden\ele =i in rimele acestea, care vin din afara condi\iei lui, pentru ca sunt in uzul comun. Alitera\iile-onomatopee se a=aza firesc sub accente: „Si-n vremea cand s-au cununat / S-a-ntins poporul adunat /Sa joace-n drum dupa tilinci / Feciori, la zece fete, cinci/ Cu zdranganeii la opinci/ Ca-n port de sat./ / Trei pa=i la stanga lini=or/ Si al\i trei pa=i la dreapta lor / Se prind de maini =i se desprind,/ S-aduna cerc =i iar se-ntind / Si bat pamantul tropotind / In tact u=or.“
Inversiunile inse=i — foarte numeroase — cad firesc sub accent, func\iunea lor principala fiind cea stilistica, incat cutare strofa poate fi transcrisa, sub forma de proza, fara nici o pierdere: „Iar mai spre-amiazi, din departari, vazutu-s-a crescand in zari radvan cu mire =i nana=i, cu socri mari =i cu nunta=i, =i nouazeci de feciora=i veneau calari. Si ca la mandre nun\i de crai ie=it-a-n cale-ales alai de sfetnici mul\i =i mult popor, cu muzici multe-n fruntea lor =i drumul tot era covor de flori de mai.“
Dar cel mai mare me=te=ug al lui Co=buc consta in ingenioasele rejeturi de la un vers la altul, facute cu o mare naturale\e, fara ostenta\ie, chiar fara aerul ca intampina dificulta\i, de=i aceste dificultati exista, data fiind scurtimea versului =i rigoarea metrica. Nici nu ar fi nevoie sa citam pentru ca in afara de exclama\ii — =i acelea rare — precum:
„El, cel mai drag! El a venit!“ (v. , strofa a III-a) nici unul din versurile poeziei nu consuma o unitate sintactica completa.
Astfel, predicatul sta in versul , iar subiectul in versul : „=i atunci din tron s-a ridicat/ Un imparat dupa-imparat“ (strofa a VI-a); temporala in versul , coordonata ei in versul , principala in versul , atributele subiectului in versul : „Iar cand alaiul s-a oprit/ Si Paltin-Crai a starostit, / A prins sa sune sunet viu. / De treasc =i trambi\i, =i de chiu“ (strofa a XV a) =i a=a mai departe. De cel mai mare efect este cuplul de doi iambi ( / ) care constituie versul , construit absolut
intotdeauna prin rejet: „ghinarari / De neam strain“, „atata joc /Pe-acest pamant“ / „Si fe\i-frumo=i / =i logofe\i“, — „ntr un picior /De nu-=i da rand“, „Zile-ntregi/ Au tot nuntit“, care dau poemului o mi=care molcoma =i apasata totodata, ritmata puternic, ca spre a sublinia caracterul permanent =i rotativ al fenomenului nun\ii =i horei stramo=e=ti.
Avand un puternic caracter popular =i na\ional, intr-o limba romaneasca impecabila, accesibila oricui, Nunta Zamfirei a devenit o poezie =colara, de manual, precum Cea din urma noapte a lui Mihai cel Mare de Bolintineanu sau Pene= Curcanul de Vasile Alecsandri. S-ar parea ca analiza ei nu intampina dificulta\i. Insa pe asemenea poezii clasice colbul =colii s-a a=ezat prin tradi\ie =i exegetul trebuie sa-l inlature revenind la modul genuin in perceperea lor, incadrandu-le la locul lor firesc
in istoria literara, spre folosul cultivarii gustului pentru frumos al noilor genera\ii.