r4m11mz
S-ar putea crede ca acel curent autohton este reprezentat numai, o bucata de vreme, de scriitorii dintre care nici unul nu are puterea creatoare a poetului. Fiindca desigur ca lui Eliad
Radulescu trebuie sa i se recunoasca o foarte frumoasa limba literara populara, foarte mult spirit mucalit, acelasi umor pe care il intalnim si in fabulele aceluia care pentru aceasta parte a fost elevul lui, Grigore Alexandrescu, dar creator de tipuri si creator de intriga, spirit care din imaginatia sa insasi sa poata lua elementele trebuitoare pentru a crea o istorie, o povestire, desigur ca Eliad Radulescu nu a fost, sau cel putin in imprejurarile vietii lui nu a aratat ca ar fi putut sa fie.
Caci scriitorul da ce poate el, dar si ce-i cere societatea si este intrebarea daca acela care a scris amintirile lui din 1848, o carte putin cunoscuta, dar care merita sa fie inviata, amintiri publicate in frantuzeste, n-ar fi fost in stare sa povesteasca tot asa si un subiect de imaginatie. Se poate, iarasi, ca acela care a fost la inceput creator de literatura, care mai tarziu a fost conducator de revolutie si care, in a treia faza, ca un zeu fulgerat, s-a retras in fundurile strainatatii cu toata maiestatea infrangerii sale, pentru ca, in sfarsit, sa ajunga si candidat la domnie, sa fi crezut ca este sub demnitatea si sub valoarea lui sa se amestece in literatura de imaginatie.
Pe de alta parte, ardeleanul pe care-l intalnim in acelasi timp si care intrebuintase spiritul lui special ardelenesc pentru a scrie numai intamplator amintirile lui din strainatate, acest scriitor adevarat, Codru Dragusanu, care, intorcandu-se in tara, sub regimul austriac absolutist, prefect la dansul in Fagaras si intemeietor de scoala, nu ar fi putut scrie si altceva decat scrisorile sale.
Impresia pe care o are cineva este insa ca, in deosebire de curentul romantic, care prinde atata teren, curentul celalt, de tara, apare numai in doua individualitati razlete, daca nu numara cineva si fabulele lui Grigore Alexandrescu. Asa incat romantismul acopera tot campul, influenta straina biruie si se impune fara deosebire in toate provinciile romanesti — fiindca si in Basarabia, care sta sub influenta ruseasca, deci sub influenta engleza si franceza, trecuta prin Rusia, este un reprezentant tipic al romantis mului, in forma cea mai dezlanata, ca forma, Costachi Stamate, care si-a tiparit, venind la Iasi, o parte din operele sale. Iar, in
Ardeal, poeziile in genul unui Andrei Muresanu, care se mai scriu pe vremea aceea pana in timpul unui Ioan Lapadatu, apartin fara indoiala romantismului, venit pe cale germana, care capata o forma inca mai dezlipita de lucrurile adevarate: nuvele scrise in
Ardeal sau in partile de catre Oradea, care reprezinta ceea ce curentul apusean are mai ireal si mai vag, cu figuri sterse care nu sunt amestecate intr-o adevarata actiune. Astfel romantismul trece la noi pretutindeni prin aceleasi forme ca in Apus: forma lamar tiniana, care neglijeaza putintel stilul si se hraneste din aspiratiile nedeslusite ale sufletului, forma lui Hugo, care inseamna fortarea formelor vechi si smulgerea unor accente noi in ritmuri noi.
Dar, daca se uita cineva bine sub acest romantism venit, in toate fazele sale, direct sau indirect din Franta si putintel din Anglia pentru a stapani toate provinciile romanesti, vede fondul cel vechi care continua. Numai cat este greu sa-l deosebesti, uneori. Ba chiar, in momentul de fata, n-avem toata informatia trebuitoare pentru a-l distinge.
Sa aducem inainte pe acesti reprezentanti ai curentului indigen intre 1840—50 si data aparitiei Convorbirilor literare.

Putini au citit un singur vers dintr-un scriitor apartinand epocii romantice — caci fara indoiala este romantic — care a tradus si romane in genul Dramelor Parisului, dar a facut si versuri care adeseori nu au nici un fel de legatura intre ele, ci sunt un simplu joc cu silabele si cu rimele. Ici, colo insa, la omul acesta, Gheorghe
Baronzi (de fapt Paroncin, familie italiana din Braila), care avea o mare indrazneala in materie de forma, care a incercat foarte multe ritmuri si care nu suferea deloc rima banala, se gasesc lucruri imprumutate de la poezia populara. Si nu de la acea imbrobodita perfect pentru a fi infatisata in saloane de Alecsandri, ci adevarata literatura populara, pe care el a adunat-o prin elevii sai, caci, pe langa profesiunea de avocat, a fost si undeva profesor.
Foarte curioasa poezia aceasta a lui Baronzi: de o parte roman tism exagerat, fara gust, dand mai mult impresia unei ocupatii curioase de diletant decat a unei creatiuni sanatoase si urmate; de alta, elemente de literatura populara in ceea ce priveste subiectul. Intalnesti la el compozitii cu desavarsire abracadabrante, din care ici si colo se desprind franturi ca din baladele noastre, care nu sunt deloc indreptate dupa moda Parisului. Daca ar umbla cineva prin anumite calendare, care reprezinta, pentru vremea aceea, unul dintre principalele mijloace de publicatie, n-ar gasi numai lucruri in genul lui N. D. Popescu, cu haiducii lui asa de uitati astazi, ci si povesti (e epoca lui Fundescu, si a lui Ispirescu se apropie) si alte materiale autentice populare.
Iata o literatura indigena, care a strabatut adanc si care mult mai mult decat literatura cinematografica din vremea noastra putea sa deie unei minti tinere o initiere in elementul de pitoresc al vietii noastre autohtone.
Apoi, alaturi de teatrul de la inceput al lui Alecsandri, care a devenit din ce in ce mai ambitios, trecand de la cantonete, de la
Soldan Viteazul si altele de felul acesta la figuri din trecutul romanesc si din antichitatea clasica, este un altul pe care si
Eminescu l-a cunoscut foarte bine cand participa la turneele unei
Fany Tardini, un teatru popular, avand in repertoriu nu numai Doi sergenti si altele de felul acesta, traduse din frantuzeste, ci uneori, strecurate, si piese indigene. Am gasit cateva din aceste piese originale, si totdeauna revin cu placere asupra unui scriitor purtand un nume foarte democratic, Ion Dimitrescu, de prin anii
1840, care are, in dialog, o indemanare extraodrinara si, in ce priveste cunostinta vietii reale de aici, din Muntenia, insusiri pe care, in domeniul vietii moldovenesti, Alecsandri nu le-a avut niciodata. In afara de faptul ca imita felul de a vorbi al grecului, al neamtului, al evreului, Alecsandri nu are umorul popular pe care il intalnim la necunoscutul Dimitrescu. Doua, trei piese ale acestuia ar merita, fara indoiala, o reeditare.1 Ion Dimitrescu era un biet actor muritor de foame, a carui biografie chiar nu s-ar putea reconstitui, dar piesele lui cuprind figuri reale si grai adevarat. Astfel cand prezinta pe acel „deftereu“ de la strana a doua, care vrea sa ajunga actor la Iasi, atras de reputatia cea mare in teatru a unuia ca Millo. In schita dramatica a lui Dimitrescu intervin tot felul de tipuri, evreul care vinde nu stiu ce obiecte de impodobire populara, si, intrebat de pret de catre mahalagiii din
Bucuresti, care n-au gand sa cumpere, el raspunde: Pentru cine intreaba, atata, pentru cine cumpara, pe jumatate. Apoi o sume denie de observatii precise, in spiritul acesta popular, care la el nu e stricat de nici o tendinta critica sau politica. La un moment i s-a cerut lui Dimitrescu sa vorbeasca despre anul 1848. Numai cat, indata ce a pus pe tarani sa vorbeasca, tendinta piesei devine atat de vizibila, incat ea nu mai are nici un fel de valoare. E un fel de a scrie pe care-l infatisa si un alt scriitor, tot asa de complet uitat astazi si care nici el nu avea pretentia de a face literatura

imaginativa, ci numai glume pline de miez si de vlaga: Jipescu, in Opincarii, fara indoiala o carte care ar trebui dezmormantata.
La romanii din celelalte parti, in Ardeal, literatura taranilor era inainte de toate calendarul, tiparit la o firma saseasca, care-si facuse o specialitate din editarea lor, si cu litere cirilice. Si pana se va ajunge la momentul acela care coincide nu numai cu aparitia lui Eminescu, dar cu triumful lui, si cand scriitorii de la Convorbiri literare domina, ajungandu-se la Tribuna, tocmai in aceste locuri modeste trebuie sa cautam adevarata literatura, adevaratul fond propriu al acelui Ardeal care de obicei umbla dupa contrafaceri nemtesti ale romantismului.
O alta provincie romaneasca, Basarabia, nu are numai pe
Stamate, ci si fabulisti, si unul dintre acesti fabulisti, de veche origine boiereasca, a venit de s-a asezat la Iasi, unde a trait si a murit. E vorba de Alecu Donici, care reprezinta mai mult decat orice scriitor contemporan fondul acesta primitiv romanesc. S-a dovedit ca multe din fabulele lui sunt copiate dupa ale lui Kralov, dar cate din fabulele acestuia nu sunt copiate din La Fontaine si cate din fabulele lui La Fontaine nu vin de-a dreptul din Fedru!
In materie de fabule este foarte greu sa inoveze cineva. Dealtfel, dreptul de proprietate literara se intelegea cu totul altfel decat acum.
Vorba este ca felul de a infatisa fabula al lui Donici este adanc si caracteristic romanesc. Fabulele lui Sarbu, pe care le-am retiparit candva, intr-un volum de „Scriitori basarabeni“ nu au totdeauna un ritm placut — ritmul fabulei este putintel dezlanat, apropiindu-se de proza — dar contin si bucati frumoase. Intr-una e vorba de floarea smulsa din pamantul ei, care, mutata in pamant strain, se ofileste: e o smerita declaratie de iredentism, la sfirsitul unei fabule placute.
Iata prin urmare o intreaga literatura care pastreaza fondul acesta indigen. Dar vine un moment cand cel indigen apare la suprafata, ca sa domine, sub forma Convorbirilor literare, literatura romaneasca.
Literatura romantica tindea la neglijarea formei si la o falsifi care a fondului, devenita cu vremea intolerabila, pentru ca imagi nile mari nu se gasesc oricand, nici pasiunile puternice, nici mintile complicate, iar romantismul, in forma sa exagerata, cere aceste conditiuni. Forma ajunge deci prea usoara, iar fondul prea strident.
De alta parte romantismul in forma aceasta degenerata a lui
Bolintineanu este la dispozitia oricui. „Romanul s-a nascut poet“.
Orisice baiat de la saisprezece ani inainte putea sa sacrifice
Muzelor cateva luni de zile, cativa ani sau ceva mai mult, dupa imprejurari. Cine nu poate sa rimeze doua diminutive, cine nu poate continua sa cante pasiunile prefacute pe care le cantasera si altii inaintea lui ?
I-a fost, astfel, foarte usor sa rastoarne astfel de adversari aceluia care a dominat aceasta miscare a societatii „Junimea“, prin spiritul sau echilibrat, prin maiestatea fiintei sale, lui Titu Maio rescu. El a fost inainte de toate o personalitate impunatoare, cu gestul lui artificial, cu vorba lui cantarita, cu tonul lui gradat, cu viata lui sociala matematic pregatita pentru a produce mari efecte teatrale, prin mijloace care in aparenta erau foarte simple. El a realizat un tip superior de demnitate omeneasca, aparand ca semizeul teoriei in toate manifestarile sale, asa incat domina fara sa aiba un talent de forma deosebit, fara sa dovedeasca o origina litate de idei, caci nu a creat nici o teorie si nu ramane dintr-ansul nici o pagina intr-adevar vibranta; discursurile lui, foarte apreciate, castigau pe auditori mai ales prin euritmia care-i cuprindea persoana, glasul, cuvantul, punand distanta enorma intre cel care vorbea si cei care admirau de la distanta. El putea sa deie aparenta ca intreaga literatura noua este intr-adevar condusa de dansul.
Sa nu-si inchipuie cineva ca revista cercului, Convorbirile literare, a insemnat distrugerea prin puternice masini de asediu a unei formidabile cetati. Nu. Cetatea ar fi cazut si la cea dintai suflare a bunului-simt. Cand, iarasi, Maiorescu a combatut scoala

ardeleana a lui Cipariu — literatura aceasta este de multe ori foarte apropiata de sufletul poporului romanesc, daca se inlatura numai ortografia insuportabila si teoriile false in materie de limba
— cand a atacat ortografia cipariana, cum se putea apara o forma ortografica si lingvistica atat de straina de necesitatile poporului romanesc? Era de ajuns sa se inlature suprafata de pedantism pentru a se vedea ce este dincolo de dansa.
Maiorescu facuse studii foarte frumoase la Paris si trecuse in
Germania intr-o vreme cand metafizica murise, ramanand din ea un singur lucru: cultul abstractului, fara ca el sa fie cuprins intr-o teorie. El s-a format deci ca un spirit logic, care dadea argumen telor sale conturul precis si putea sa ajunga la notarea foarte exacta a unui scriitor. Din metafizica aceasta disparuta ramasese un sistem de a argumenta, o masina de cugetare, nemilostiva ca ascutisul unei ghilotine, care se putea aplica tuturor scriitorilor, in ei insisi. Pe toti i-a judecat criticul, pe nici unul nu l-a inteles cu adevarat, pentru ca, daca ar fi inteles intr-adevar pe unul, nu ar mai fi judecat pe nimeni. Mijloacele de lupta nu sunt dintre cele mai extraordinare si romantismul a murit de moarte buna, de la el insusi. Sunt sisteme pe care le regreti cand dispar. De exemplu, cand la inceputul epocii moderne dispare arta gotica, nu este intelegator al originalitatii si al frumusetii care sa nu deplore disparitia artei gotice, ca sa vina matematica Renasterii.

Dar ce se putea regreta in romantismul murind!
Daca se inlaturau formele literare ale romantismului, in locul lor trebuia sa vie naturalismul. In Apusul francez, aceasta nu s-a petrecut imediat, caci parnasianismul a insemnat o faza de trecere si, cand a venit chiar naturalismul, el nu era o doctrina fixata, aceeasi pentru toate tarile, pentru toate cercurile si pentru toti scriitorii. Naturalismul englez, care pleaca inca de la Jane Austen, la inceputul secolului al XIX-lea, si ajunge la Dickens si Thackeray, este cu totul altceva decat naturalismul francez si decat natura lismul italian al lui Giovanni Verga.
Cand doctrina nu exista, cand scriitorii sunt atat de deosebiti pe tari si, in aceeasi tara, pe individualitati, nu poate fi vorba ca pe noi sa ne fi putut stapani vreo moda naturalista venita din Apus.
Am cunoscut miscarea franceza din ultimul timp al imperiului al doilea napoleonian si din cei dintai ani ai republicii, cand Zola infatisa, cum zice el, „istoria naturala a unei familii sub al doilea imperiu“, mai putin pe cea germana, care in poezie a dat poeti dialectali, capabili sa trezeasca iubirea pentru povestirile populare, ca acelea care merg de la danezul Andersen pana la tirolezul
Rosegger.
Dar prin anii 1860, cand apar Convorbirile literare, eram nesupusi, in proza, unei puternice influente straine, si fondul indigen, vechi detot, imbracat odata in ritmul popular al lui
Dosoftei, dainuind in deosebiti cronicari, intrupat in Eliad, castiga acum teren, pana ce Maiorescu il pecetluieste cu pecetea intelec tuala a profesorului.
Literatura aceasta naturalista se infatiseaza in forme deose bite, si aceasta dovedeste ca nu avem a face nici cu lucruri imitate din strainatate, nici cu impuneri teoretice, din tara. Fiecare vine cu felul lui de a fi, cu felul lui deosebit de a vedea. Convorbirile au fost intai la Iasi un salon in care se strangeau o multime de oameni care nu-si faceau din literatura temeiul activitatii lor. Era un salon mai mult in sensul adunarilor de tineri din Germania.
In locul domnisoarelor cantand din harpa si al doamnelor jucand carti la masa verde, se bateau cu pernele si spuneau tot felul de ghidusii: „anecdota primeaza“ era formula si fiinta un fel de catalog in care se treceau glumele cele mai reusite. Cu totul altceva deci decat ceea ce era lumea buna de la 1840. De aici ne putem inchipui ca nu a putut sa iasa o teorie, un regulament, teoriile dealtfel fiind interzise formal la „Junimea“. Nu toti din generatia

noastra am fost crescuti putin in atmosfera aceasta a junimismului, si de la el ne-a ramas un simt al umorului si al relativitatii lucrurilor omenesti, precum si, la cei mai multi, oroarea de pedantism.
In aceasta societate „junimista“, apar deodata, prin Convorbirile literare, oameni a caror formatiune, anterioara revistei, ar fi foarte interesanta de studiat. La Iasi, ei apartineau acelei clase care-si crea pe vremea aceea literatura ei. Vechea literatura era o literatura de boieri, pe cand acum incepe sa fie una de boiernasi, de profesori, de „burghezi“. O schimbare de clasa sociala se petrece atunci. De taranii adevarati, ramasi tarani, traind in mediul lor rural, nu este inca vorba, dar elementele intermediare isi fac loc in literatura. Apare astfel Nicolae Gane, de loc din Falticeni — un nume care se intalneste in istoria Moldovei, dar nu este dovedit ca intre Gane din secolul al XVI-lea si Nicolae Gane ar fi vreo legatura. Om linistit, pasnic, cu simtul nou al unei limbi nu prea indraznete si nu prea colorate; traducerea din Dante facuta de dansul este una din cele mai bune; a tiparit si cateva poezii cu mult simt al ritmului.
Gane a inceput alaturi de romantism, de romantismul lui
Alecsandri, cu figuri fara relief, in pieptul carora nici o zvacnire de sange nu se simte, dar, alaturi de acestea, a cules cate ceva din viata contemporana, din povestirile care se spun in familie, ca Aliuta, Cateva zile la Slanic, care toate aduc, fara indoiala, ceva nou. Salvat din apele moarte ale romantismului, el n-a ajuns totusi pe cine stie ce taram solid.
Alaturi de dansul la Convorbiri, devenite un centru de raliere, sub egida „omului invatat“, apare Ioan Slavici, pregatit, in partile aradene de unde venea, pentru preotia de sat, ca si cea mai mare parte din intelectualii Ardealului si ai partilor vecine cu dansul, in aceasta vreme. El a pastrat pana la sfarsitul vietii lui tonul acesta de indreptator duhovnicesc, de director spiritual. Articolele publicate de dansul dupa nenorocirea atitudinii lui din timpul marelui razboi, cand nu mai era un om intre oameni, sunt tot lectii morale: asa se scrie, asa se gandeste, asa se face. In toate nuvelele lui Slavici este tendinta predicatoare. Dar, in acelasi timp, el este si omul de sat, care infatiseaza o anumita lume de acolo, de la el de-acasa, si intre scrisul acesta „ungurean“, nu „ardelean“, si intre scrisul unguresc din epoca aceea, ca la un Coloman

Mikszath, este o legatura. Pe vremea aceea si in literatura ungu reasca era un conflict intre doua directii: a lui Jokai si a tinerilor.
Slavici a dat deci o literatura vie, placuta, noua pentru orasenii de „dincoace“, care nu auzisera pana atunci un asemenea glas venit din asemenea locuri.
Dar iata un diacon, un preot raspopit din Iasi, Ion Creanga, cu pregatirea pe care putea s-o deie seminarul de la Socola, fara lecturi europene si fara teorii, suflet absolut original iesit din fundul muntilor lui si primit in societatea aceasta a Convorbirilor, nu in calitate de scriitor, ci pentru comèdiile pe care le povestea.
Il priveau putintel, oamenii aceia invatati si de o categorie sociala mult mai ridicata decat a lui, ca pe un ghidus al companiei. A fost aproape impins sa scrie pataraniile lui, cand el n-avea decat ambitia de a da bune carti de scoli primare, unde era institutor.
Sunt unele din povestirile lui care nu vor putea fi publicate niciodata. Astfel de povestiri i se cereau lui in randul intai. Dadeau drumul taranului, acolo intre dansii, pentru ca sa simta ceva nou.
Asa trebuie sa inteleaga cineva legaturile dintre Creanga si
„Junimea“, care „Junime“ nu l-a ridicat niciodata, ea insasi, prea sus. Ridicarea la insemnatatea literara pe care o pastreaza si care i se datoreste poate fi meritata in cea mai mare parte, dar nu chiar in aceasta masura, pentru ca, oricum, Creanga se ridica pana la anumita inaltime, pana la felul lui pitoresc, cam vulgar, trebuie s-o spunem; nu i se poate cere nimic din ceea ce formeaza elementul cel mai interesant in sufletul omului modern. Reputatia lui a fost

creata prin anii 1890, la Iasi, cand s-a format grupul moldovenesc poporanist din ramasitele vechiului socialism al fratilor Nadejde, pentru ca el exprima viata claselor fundamentale si era deci interesant sub raportul social, iar apoi prin acei filo-romani filologi, din strainatate, de felul unui Urban Jarnik, care cautau in litera tura romaneasca ceea ce era mai leit romanesc.
In acelasi timp, alaturi de Convorbirile literare, culegatorul tipograf din Bucuresti, Petre Ispirescu, a ajuns si el pretuit in aceleasi conditii si pentru aceleasi motive. Era un conducator de atelier, adunand necontenit material pentru calendare, pana cand a inceput sa dea povestiri si de la dansul. Un fel de Creanga din
Bucuresti, dar fara meritele superioare ale aceluia. Povestea lui vorbeste prea des in limbajul de gazeta: atatea gazete trecusera prin mainile lui! Pe cat de strain de stilul curent este Creanga, pe cat de multe orizonturi deschide el catre lumea taraneasca, speciala, din codrii Neamtului, pe atata este lipsit de caracter local Ispirescu.
Aici avem a face deci si cu manifestarea deosebitelor regiuni ale pamantului romanesc, si aceasta este foarte interesant pentru formarea limbii. De la fiecare dintre dansii a ramas ceva in alcatuirea stilului romanesc al unei epoci noi. Dincolo de miscarea aceasta din Iasi, necunoscut de dansa pana la sfarsit, luand si el elemente din viata romaneasca, dar nu din viata pe care o traise, alegand, ca intelectual, acea regiune care i se parea ca este mai pitoreasca, nu din amintiri, ci din experienta lui trecatoare, preferand anumite categorii si infatisandu-le pentru anumite scopuri, pentru critica societatii contemporane, care trebuia pusa in legatura cu o alta miscare, este Duiliu Zamfirescu. Romanele lui nu prezinta totdeauna o conceptie, dar au meritul de a cuprinde in ele icoana unei parti din societatea romaneasca de pe vremea razboiului de la
1877. Aceasta este epoca pe care el o cunoaste mai bine.
Prin urmare, in marginea Convorbirilor literare este si o alta literatura, pe care Bucurestii continua sa o faca, la reviste de opozitie si concurenta, in care romantismul se mai gaseste ames tecat cu teoriile filosofice, cu pretentii de doctrina, care au fost cu totul invinse, cazand in ridicol. Dar un timp acestia de la
Bucuresti isi radeau de poeziile lui Eminescu.
Cercul de la Convorbiri, format de sine — caci scriitorii au facut
Convorbirile, iar nu Convorbirile pe scriitori — a biruit. Pentru ce?
Pentru motivul pentru care biruie orice literatura: potrivit cu cantitatea de viata umana si nationala care se cuprinde intr-ansa.