Povestirea reprezinta o specie literara a genului epic, avand dimensiuni restranse (poate fi incadrata intre schita si nuvela), cu o actiune limitata la o singura intamplare relatata. k1q10qi
Ca specie,povestirea este cultivate inca de la sfarsitul Antichitatii latine,aparand apoi mentionata in timpul Evului Mediu si in Renastere, cand atinge apogeul prin “Decameronul” lui Boccaccio.
In secolul al XIV-lea cand in Europa incepe utilizarea termenului de “nuvela”, nu exista o distinctie reala intre povestire si nuvela deoarece erau construite initial pe aceleasi principii. Astfel, “Decameronul” lui Boccaccio a fost considerat multa vreme drept o succesiune de nuvele. Confuzia, care are la baza predominanta actiunii in ambele specii, poate fi eliminate prin precizarea ca in povestire actiunea este preponderenta, pe cand in nuvela accentul cade asupra personajului.
Asociate cu temenul de povestire sunt si conceptele de “short-story”, termen provenit din limba engleza,aplicabil tuturor speciilor de mica intindere, si “kurtzgeschichte”,termen al limbii germabe ce desemneaza o anumita categorie a naratiunii scurte, la persoana I, cu final deschis.
Povestirea propune o viziune subiectiva a unui narator prin faptul ca evenimentul i s-a intamplat povestitorului sau unui prieten apropiat, detaliu care permite naratorului o buna cunoastere a evenimentului si, implicit, o percepere subiectiva a acestuia. Accentul este plasat asupra actiunii in detrimental evolutiei psihologice a personajului, iar existenta unui singur nucleu epic important determina existenta unui singur plan narativ, ceea ce conduce la o actiune lineara. Personajele sunt construite mai ales prin prisma unui portret moral, cu o vizibila conotatie afectiva, portretul fizic fiind introdus doar schematic, succinct, avand rolul de a sustine de fapt trasaturile interioare ale personajului.Limbajul povestirii are o vizibila conotatie populara, fiind dominat de marci ale oralitatii (expresii colocviale, formule ale adresarii directe,elemente paremiologice) incadrandu-se adesea intr-un registru stilistic familiar si primind conotatii afective.
Acestor trasaturi li se adauga o serie de trasaturi specifice povestirii in literatura romana: oralitatea este conferita de relatia stransa dintre povestitor si ascultator, este respectat un ceremonial al adresarii ce presupune captarea atentiei, cucerirea ascultatorilor si verificarea atentiei, existenta unei atmosfere de petrecere, sfat sau intimidate si evocarea unui timp trecut, vag istoric, de cele mai multe ori mitic.
“Hanu Ancutei”este editat in 1928 si “capteaza toate sonurile prozelor anterioare, concepute in structura predilecta a povestirii” (Ion Vlad); capodopera creatiei lui Sadoveanu se hraneste din taramul creatiei folclorice, valorificand ecouri de balada, intr-un ritm al povestirii tulburatoare cu iz arhaic -; popular. Conceptii si mod de existenta, limbaj si simtire vin di adancurile unui timp fabulos si real totodata, intalnindu-se intr-o viziune moderna.
“Hanu Ancutei”apare in contextul unei epoci literare a carei valoare si stralucire depaseste, in ansamblu, amplitutidinea oricarei alte etape.Marii prozatori se diferentiaza, thematic si prin modalitati, pe doua directii esentiale, continuand disputa traditionalism -; modernism a inceputului de secol. Pe linia traditionalista, Sadoveanu se inscrie alaturi de Agarbiceanu si Rebreanu, pastrand insa atributele marilor scriitori ce depasesc categorisirile.
Ca si “Decameronul” lui Boccaccio, “Povestirile din Canterbury” de Chaucer sau “O mie si una de nopti”, opera “Hanu Ancutei este construita pe modelul “relatarii in serie”(Ion Vlad).
Structural, “Hanu Ancutei” este o suita de noua povestiria caror unitate, asigurata de atmosfera hanului si de ritualul supunerii, constituie o opera unitara (nu o culegere de povestiri) unica in literature romana.
Prin acest tip de compozitie “Hanu Ancutei” devine o “carte de atmosfera” (Const. Ciopraga).
“Fantana dintre plopi” ilustreaza toate trasaturile povestirii.
Protagonistul povestirii “Fantana dintre plopi” este capitanul de mazali de la Balabanesti, Neculai Isac, din tinutul Tutovei. Sadoveanu, maestru al descrierii de tip portret, reuseste sa individualizeze personajul surprinzand print tuse simple dar sigure particularitati fizionomice si vestimentare dintre cele mai sugestive:“Era un om ajuns la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal.Purta ciubote de iuft cu tuteci nalte s-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint.Pe umeri, tinuta numa-ntr-un lantujel, atarna o blanita cu guler de jder. Avea torba de piele galbana la sold si pistoale la coburi.Obrazu-i smad cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca frumuseta si barbatie, desi ochiul drept strans si inchis ii dedea ceva trist si straniu”.
Capitanul Neculai Isac apare in povestire in doua ipostaze: cea de narator al unei povesti de dragoste cu sfarsit tragic, ipostaza ce are drept conditii obligatorii intelepciunea si acumulatrea unei experiente, dar si cea de actant, ipostaza in care apare ca un tanar aventurier, vesnic indragostit.
Comisul Ionita, care i-a fost prieten in tinerete, ii dezvaluie Ancutei imaginea de atunci a protagonistului: “voinic si frumos” si “rau”(aici nu are semnificatia de “nemilos”, “crud” sau aspru, ci “aprig” ), care “batea drumurile cautandu-si dragostele” si care “pentru o muiere care-iI era draga , isi punea totdeauna viata”. Indragit pe data de “gospodarii si carausii din Tara de Sus”, capitanul are prilejul sa povesteasca “intamplarea naprasnica”prin care a trecut, datorita careia “a pierdut o lumina” sip e care n-o poate uita, iar Dumnezeu l-a intors iarasi prin locurile acelei dureri…”.
Este deschis acum, in timpul din discurs, catre intelepciune.Nu refuza vinul si tovarasia: “-;Iubitilor prietini, imi raspunse mazalul,mie mi-a placut todeauna sa beau vin cu tavarasi. Numai dragostea cere singuratate.Divanul nostru-i slobod si deschis si-mi sunteti toti ca niste frati!”.
In antiteza cu imaginea din prezent, capitanul de mazili insusi, in acest moment al rememorarii se vede pe sine, cel de acum douazeci si cinci de ani, ca un “om buiac si ticalos”. Aceasta autoapreciere este menita sa trezeasca interesul celor de la han, iar adjectivul “ticalos” isi pierde aici sensul peiorativ.Completarea “Maica-mea blastama si dadea leturghii lui popa Nastasa, ca sa ma linistesc si sa ma insor” intregeste portretul tanarului capitan.
De felul lui vrednic, caci, se destainuie protagonistul, “aveam oi si imasuri si negutam vinuri; dar imi erau dragi ochii negri, si pentru ei calcam multe hotare.Toate par armonizate cu sufletul trist si insingurat al personajului, graindu-i intr-o limba de el inteleasa: “in mare mahnire, caci dragostea mea din anul acela se desfrunzise cu vara”, umbla “bezmetic si singur ca un cuc”, iar clopotele bisericilor ii suna cu jale”departe si stranse, parca bateau in inima mea”.
Sensibilitatea personajului este tradata de limbajul sau cu o coloratura poetica puternica, fapt dovedit de predilectia pentru pentru termini de comparatie abstracti (“campurile intelenisera in liniste, ca-ntr-o taina”)si pentru metafore (“ochi de spaima”). Astfet personajul se dovedeste romantic nunumai prin aplecarea spre aventura nocturna, ci si prin capacitatea extraordinara de receptare si interpretare plastic -; emotionala a universului exterior
Personajul este, totusi, linear construit. Faptul ca apare , spre finalul povestirii, infruntandu-i pe tigani, omorand pe unul din ei, punand pe fug ape altii, cunoscand tertipurile luptei si ferindu-se cat poate, completeaza o imagine fixata puternic anterior. Textul este consacrat mai ales iubirii pentru tanara tiganca Marga. Dragostea capitanului se tradeaza mai ales in exactitatea cu care acesta rememoreaza detalii adanc intiparite in memoria sa. Tigancusa ii apare la inceput ca “o fetiscana cu fusta rosa”, care isi scutura capul gol “si-si steclea dintii”privindu-l uimita parca vedea o salbaticiune rara.”. Fata il tulbura profound: “ochii iuti ma tulburara deodata. Am simtit in mine ceva fierbinte: parca as fi inghitit o bautura tare”. Chipul Margai il farmeca, il obsedeaza “si eu ma gandeam la fel de fel de lucruri, in care amestecam pe tigancusa cu fusta rosa”.
Starea sufleteasca diferita a personajului determina o alta receptare a atmosferei din jur: “Se auzeau clopote de biserici sunand in departari. Acuma zvonul lor venea pana la sufletul meu bland si cu dulceata”, desi cu o seara inainte aceleasi sunete sunau “cu jale “ .Se poate sesiza diferenta intre “seara” si “dimineata”, momente care sugereaza sfarsitul si inceputul, determinand trairi si sentimente opuse.
Eroul continua sa traiasca o stare de vraja, de incantare, din care lumea inconjuratoare nu reuseste sa-l scoata: “nu v-as putea spune ce-am grait cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am vazut, caci aveam in mine chipuri si vedenii care ma duceau ca-n zbor aiurea”.
Gesturile de trista tandrete fata de Ancuta cea de acum (“… a prins pe Ancuta de mana s-a cerut, pentru sine si pentru soti, vin vechi in oala noua”) sunt mai degraba ecouri ale iubirii de la fantana dintre plopi, ce l-a insemnat pentru totdeauna “Cu toate acestea, capitanul de mazili o vedea. (fantana dintre plopi).Sta impovarat in locul lui, neclintit si cu capul plecat. Obrazul drept, botit spre ochiul stors, parca era inclestat si pecetuit pe totdeauna intr-o durere. Iar ochiul cel viu, mare si neguros, privea tinta in jos in neagra fantana a trecutului.”.
Personajul Neculai Isac este tipic pentru povestire, fiind realizat schematic, iar accentual punandu-se asupra portretului moral si nu asupra celui fizic.
Actiunea este lineara, avand un singur nucleu epic. Capitanul Neculai Isac este indragostit in tinerete de o tigancusa tanara, Marga, pe care o intalneste la fantana de doua ori si care-i raspunde cu dragoste.Dar batranul Hasanache, cu alti doi tigani, pune la care jefuirea lui Isac si trimit pe Marga sa-l tina in loc. Lupta e dura, Isac scapa dar isi pierde un ochi, in schimb Marga, cea care-l avertizase, e ucisa si azvarlita in fantana.Caracteristicile actiunii in “Fantana dintre plopi” demonsteaza apartenenta acesteia la specia povestirii.
Prezenta evocatorului toamnei auriise face simtita pe parcursul istorisirilor.numai prin interventii passive ce aduc informatii despre ascultatori “Noi gospodarii si carausii din Tara-de-Sus am ramas tacuti si mahniti.Numai comisul Ionita mormai ceva si se uita cu fudulie in juru-i” si active ce presupun dialogul cu celelalte personaje fie il indeamna pe Isac sa istorisesca “Prea cinstite capitane Neculai!Noi suntem aicea mai multi gospodari si carausi din Tara-de-Sus, care foarte dorim sa cinstim cu domnia ta o ulcica de vin nou si s-ascultam intamplarea cea de demult”. Evocatorul toamnei aurii este si ramane un martor, un spectator;cei care regizeaza spectacolul de la han sunt comisul Ionita si Ancuta.Primul provoaca istorisirea direct, iar Ancuta creeaza atmosfera potrivita pentru ceremonialul zicerii.
Ultima isorisire, prin fantastical implicat in realitate, daduse nastere unei uimiri fara cuvinte, spre deosebire de primele doua.Toti se aflau in spatiul si sub vraja povestii, care pusesera stapanire pe han. Totul este neclintit, singuratatea si linistea sunt “ca din veacuri”. Chiar calaretul care “se vedea venind” nu se aude, ci aluneca parca “de pe departate taramuri”, din poveste.
Absenta vorbirii directe la inceput sporeste impresia de irealitate si totul pare sa se petreaca in inchipuire.Va fi nevoie de perceperea treptata a celui venit, de o recunoastere a lui, pentru a fi acceptat ca o fiinta reala. Capitanul este recunoscut de comisul Ionita, ce il numeste “prieten”, garantie ca acesta va istorisi ceva deosebit. Este remarcabila in momentul intalnirii bogatia lexico-frazeologica a verbelor dicendi (“raspunse el cu glas moale si bland”,”zise comisul”,”raspunse calatorul”)si, in acelasi timp, a complinirii acestora,un mijloc de surprindere deopotriva a situatiei in care se afla vorbitorul, cat si a reactiei sale.
Trezirea interesului ascultatorilor se face involuntar. O afirmatie intamplatoare in sirul altora starneste curiozitatea ascultatorilor. In “Fantana dintre plopi” intentia de a istorisi pare sa fie departe de vorbitor.Fara sa vrea insa el a trezit interesul ascultatorilor.
Tehnica provocarii istorisirii, a declansarii si incurajarii ei poarta masca curiozitatii: comisul observa ca prietenul sau “a pierdut o lumina”, iar uimirea si curiozitatea il imping sa ceara detalii, in timp ce Isac se vede nevoit sa precizeze ca a “avut o intamplare naprasnica”. Sesizand nerabdarea prietenului sau din tinerete, capitanul nu isi incepe imediat povestirea ci prefera amanarea:”ingaduie-mi sa-mi duc calul la adapost…pe urma om bea un pahar de vin si ti-oi povesti ce nu sti”. Odata declansata istorisirea insa, rolul comisului se reduce, pana la sfarsitul ei, la acela al unui ascultator obisnuit, care nu indrazneste sa il intrerupa pe povestitor.
Mentinerea curiozitatii ascultatorilor se face fara dificultate, deoarece toti cei prezenti la han sunt buni ascultatori.Cu toate acestea, cel care povesteste simte nevoia sa asigure receptarea deplina a istorisirii sale:”Domnilor si fratilor …ascultati ce mi s-a intamplat pe-aceste meleaguri, cand eram tanar”.Invitatia, redundanta in contextual in care este lansata, are functia unei “captatio benevoliantiae”, marcand inceputul povestirii.Formula de adresare “domnilor si fratilor”este pe cat de surprinzatoare prin adresarea ei rara, pea tat de expresiva, dat fiind faptul ca structura ei nu presupune doua categorii de adresanti ci una singura. Aceiasi ascultatori se bucura de respect si afectivitate fraternal din partea vorbitorului.
Reinvierea intamplarii evocate este posibila datorita capacitatii extraordinare a povestitorului Neculai Isac de a se cufunda in timpul evocat, fapt tradat de schimbarea tonului “Capitanul Isac de la Balabanesti putintel mahnit…a oftat” ,vorbirea pentru sine “Saraca tara Moldoveneasca!Erai mai frumoasa in tineretele mele!” si modificarea starii sufletesti : “Pe urma s-a intors spre Ancuta, tulburat, inganand cel din urma viers al lautarilor”.
Capacitatea de cufundare in trecut permite retrairea intense a intamplarilor si evocarea lor in cele mai mici detalii. Interesant este de observat ca retrairea evenimentelor continua si dupa istorisirea lor: fantana dintre plopi “s-a daramat ca toate ale lumii…Cu toate acestea capitanul de mazili o vedea.Sta impovarat in locul lui, neclintit si cu capul plecat.Obrazul drept, botit spre ochiul stors, parca era inclestat si pecetuit pe totdeauna intr-o durere. Iar ochiul cel viu, mare si neguros, privea tinta in jos in neagra fantana a trecutului”Desi capitanul Isac traieste inca o data intamplarea evocata, aceasta este descoperita de el insusi pe masura ce se desfasoara.Istorisind, se intreaba acum, ca si atunci, daca ceea ce a vazut la fantana dintre plopi “Mi s-a parut?A fost o aratare?”cu toate ca el stie ca nu i s-a parut, ca nu a fost o aratare.
Retarairea evenimentuluir este puternic evidentiata prin dramatizarea naratiunii. Capitanul, fiind martor si protagonist al acestuia, dispunand de o memorie fantastica, intretinuta de implicarea sa directa si afectiva in evenimente, lasa istorisirea sa curga firesc.Actul narativ se transforma, pe alocuri, in act de reprezentatie, vocea naratorului se estompeaza, lasand locul personajelor, care se misca, actioneaza si vorbesc libere de orice constrangere narativa.Evocatorul protagonist se dedubleaza si se detaseaza de sine si de celelalte personaje, ramanand martor al intamplarilor.Acest lucru se intampla nu numai in momentele propriu-zis dramatice ale actiunii, in situatiile de inclestare maxima, ci si atunci cad evenimentele curg fara meandre.Scena nocturna de lupta este realizata cu o forta sugestiva maxima.
Descrierea cinematografica reuseste sa sugereze dramatismul situatiei in care se afla personajul (“si deodata iesira pe laturi inainte…Unul dintre ei ramase pe pamant si facu piezis din dreapta catre mine.Celalalt imi cazu si el in stang …Ridicai pistolul si fulgerai la un pas, intre ochi, pe cel ce ma inclaia”) cat si stapanirea de sine a cestuia, desi este constient de pericolul in care se afla.Se asista la infruntarea oarba dintre curajul nascut din constiinta pericolului si din experienta unor intamplari asemanatoare “Insa eram desprins cu de-astea”si setea crimei pentru jefuire de care sunt stapaniti urmaritorii(“Au mai facut ei fapte de-astea sin u se tem de nimica”).Fluxul narativ evine precipitat, rupt, alert, iar sintaxa comunicarii este caracterizata prin propozitii scurte, principale, prin utilizarea unor forme infinitivale (“”a racni”,”a gafai”, “a raspunde”.
Respectarea ceremonialului zicerii si preocuparea pentru felul in care se istoriseste sunt alte dovezi ale apartenetei“Fantanii dintre plopi “la specia povestirii.
Tigancusa Marga, eroina povestirii, “este, dupa marturisirea naratorului, capitanul de mazali Neculai Isac “o fetiscana de optsprezece ani”, cu “fusta rosa”.Este evidenta, in vestimentatia ei, nazuinta de a placea, de a trezi dorinta si de a o incuraja.Desi putine pagini ii sunt consecrate, ea apare, datorita puterii sentimentuluidin sufletul naratorului, vie, plina de viata si de personalitate.
Fizic, capitanul de mazili o prezinta cu “trupul curat si frumos rotunjit”, cu “obrazul copilaresc” , cu “nasul arcuit, cu nari largi”, cu “ochi iuti” ce il tulbura, cu parul “negru si lins” care “avea luciri de paun”.Batranul Hasanache, seful satrei, o vede “o fata proasta, care n-a iesit inca in lume”; ea insasi se defineste, cu simt al modestiei “o biata fata din satra”, “o roaba s-o nemernica”.
Personaj linear, unidimensionat, ea traieste prin puterea sentimentului care o stapaneste si pentru care se sacrifica.Ea stie ca destinul ii este fatal, pecetuit, ca va fi omorata de catre ceilalti membri ai familieisale cand isi vor da seama ca a tradat, darn u poate tine piept iubirii pentru capitanul de mazili, caruia i se destainuie cu disperare: “Apoi se repezi si ma cuprinse de grumaji.Gafaia si ma strangea catra ea, scancind.Ramase lipita de mine si, dupa ce se potoli, suspina prelung si adanc.”.Desi stie ca amandoi sunt in primejdie de moarte, Marga prelungeste putinele momente de voluptate, traite cu intensitate, destainuindu-i cat mai tarziu primejdia in care se aflau: “N-am putut rabda de dragoste s-am vrut sa mai stai cu mine, de aceea nu ti-am spus cum am venit.Dar acuma nu mai pot si-ti spun; caci vor sa te omoare sis a-ti ieie banii”Critica nota ca “Marga e constienta de ce va urma infidelitatii sale fata de porunca familiei, dar isi sfideaza destinul,fericitatotusi in voluptatea profundei (desi atat de scurtei) trairi erotice: << Acuma eu stiu c-au sa ma-njunghie, caci au inteles ca-I esti drag, s-au sa priceapa de ce-ai scapat, dar de-acuma inainte nu-mi pasa!>>.Timpul obiectiv al vietii se comprimase pentru ea in timpulsubiectiv, interior al celor doua zile si ea moare, dramatic, dar cu nimbul unei linisti demiurgice pe frunte”, iar imaginea Margai, puternic reliefata, dainuie ca un simbol al jertfei aduse iubirii.
Personajul realizat schematic, avand un portret aproape sugerat, care imbina pudoarea cu cochetaria si cu forta de atractie, este o dovada a apartenentei “Fantanii dintre plopi” la specia povestirii.
Dimensiunile simbolica a textului este dominata de suprapersonajul evident chiar din titlu, fantana.Potrivit observatiilor lui Ivan Esveev, aceasta este asociata “apei vii ce tasnea langa radacinile pomului vietii din Paradis”, un simbol al vietii si al trairii deci,la care se asociaza simbolul principiului feminin, augumentat de rotundul(inelul) semnificand perfectiunea, dar si insotirea nuptiala.Plopul este un arbore funerar, care simbolizeza “fortele regressive ale naturii, amintirea mai mult decat speranta, timpul trecut mai mult decat viitorul renasterilor”(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant), iar rosul (fustei)ingemaneaza cele doua daturi ale existentei eroinei -; dragostea si moartea
Arta narativa este o alta dovada de apartenentai a operei lui Sadoveanu la povestire.Utilizarea numelor unor persoane necunoscute ascultatorilor (“Maica-mea blastama si dadea leturghii lui popa Nastasa, ca sa ma linistesc si sa ma insor”) este specifica povestitoruui popular, care evoca un eveniment mai mult pentru sine.Discretia, atunci cand este vorba de scene de dragoste, caracterizeaza deopotriva povestitorul popular sic el sadovenian: “In acei ani ai tineretii, noptile-mi pareau mai scurte.Si vorbeam mai putin”.Aceasta autocaracterizare a capitanului ii permite sa sugereze cele ce au urmat, fara a da vreun amanunt.De asemenea, vorbind despre sine la persoana a treia in momentul intalnirii cu Isac, Marga poate spune ce gandeste si ceea ce pudoarea ar fi impiedicat-o sa spuna la persoana intai “aceea-io biata fata din satra”.Solemna si voluptoasa, “Fantana dintre plopi” traieste prin poezia epicii sale.Limbajul e cel popular cu ecouri din cronica lui Neculce. Fara abuz de arhaisme, dar cu numeroase expresii de nuanta populara, plastica, naratiunea are spontaneitate, fluiditate: “foarte dorim sa cinstim cu domnia ta o ulcica de vin”, “eram om buiac si ticalos”, “calul meu sta hojma cu saua pe dansul”, “zvonul venea…bland si cu dulceata”, “freamat neostoit al frunzisului”.
Nicolae Manolescu observa ca “<<Hanu Ancutei>> inchide prima epoca a creatiei povestitorului si deschide o alta:este capodopera la rascruce” ,iar Ion Vlad considera ca prin aparitia acestei capodopere”Semnul de noblete si arta al povestirii romanesti s-a transformat in act fundamental de creatie”.