n7v24vx
Se acumuleaza, in sfarsit, studiile asupra operei lui Eminescu.
Dl Cezar Papacostea cerceteaza urmele de filozofie antica; dl
Murarasu, nationalismul; Cora Valescu, pesimismul; Iuliu Iura, mitul; iar acum in urma, G. Calinescu, in primul volum consacrat
Operei lui Eminescu, expune si examineaza filozofia teoretica si practica a acestuia. Pana se va scrie un referat amanuntit despre
Eminescu. Dupa ultimele publicatii dam aci cateva insemnari din lectura acestei din urma, ca una ce trateaza in cadru larg gandirea totala a parintelui literaturii noastre moderne.
Cu scrisul sau agreabil popular, Schopenhauer s-a interpus intre Kant si multimea amatorilor de filozofie. Zeci de ani au mers asa lucrurile printre literatii europeni cu ambitie de filozofie; sumedenie dintre acestia au trait si au scris in convingerea ca mijlocul eminent pentru a cunoaste filozofia lui Kant este rasfoirea lui Schopenhauer. Doar acesta insusi se afirma cu abila naivitate ca porte-voix autentic al celui ce intemeiase idealismul critic.
Fireste, aceasta moda dogmatica a trecut si pe la noi; si la noi s-a zis: Kant, adica Schopenhauer. Apoi in detaliu ca, in Eminescu, de exemplu in Sarmanul Dionis, invatam filozofie kantiana. Cu exactitatea rabdatoare ce-l caracterizeaza, Calinescu indreapta aceasta fundamentala greseala referitoare la ideologia lui Emi nescu. Schopenhauer era om de temperament, inainte de a fi ganditor filozofic; apriorismul timpului se prefacuse la el in die
Wesenlosigkeit der Zeit 1 , ceea ce-i trebuia lui pentru a nega istoria si a se putea inversuna asupra nimicniciei vietii. Fara indoiala: Eminescu intelegea cum trebuie pe Kant ; insa aceasta nu are a face: acolo unde Eminescu isi nutreste poezia din filozofie, el opereaza cu elementele unui panteism spiritualist , care ne aminteste de Spinoza, de idealismul lui Fichte, de ideologii

magice, de credinte in revenirea acelorasi forme fenomenale si in metempsihoza. Eminescu a definit doar poezia: voluptuos joc cu imagini.
Din filozofie, ca si din orice alt izvor, Eminescu isi oprea imaginile care-l fermecau mai intai pe el insusi. Vis al nefiintei e universul cel himeric. Vis al nefiintei este un fel de nonsens, pentru cine ar vrea sa ia vorbele acestea drept formula filozofica.
Dar vis si nefiinta tin de acelasi continut, si ambele functioneaza ca imagini ale unui acelasi complex: irealul poate niste reflexe din nihilismul budist: poetului ii trebuia acumulare de imagini, pentru a da substanta cat mai densa unui acord de tonuri afective, pentru a inscrie cu o apa tare cat mai concentrata sentimentul irealului. O poema nu e o expunere coerenta de teoria cunoasterii. Judicios incheie Calinescu: cunostintele de mai tarziu si poate chiar inrauririle, pe care nu suntem in stare sa le dovedim, fiindca templul a ramas cu zidurile retezate, n-au alterat schopenhauerismul profund al lui Eminescu ; in adevar: cu oricate abateri, filozofia lui este, in esenta ei, o varianta, uneori si mai mult, un comentariu al filozofiei lui
Schopenhauer . In total, filozofia teoretica a lui Eminescu este eclectica. Evident, interesul sau pentru metafizica, si prin ea numai, si pentru teoria cunoasterii, era considerabil. Fragmente filozofice in versuri si in proza, din materialul manuscris, intaresc destul acest fapt pe care-l aratase, din capul locului, textul poeziilor publicate. Insa filozofia teoretica a fost pentru dansul, pe de o parte, izvor de imagini; fundament pentru o morala si o politica, pe de alta parte. Fara interes, desigur, nu este o cercetare atat de minutios lucrata ca a dlui Al.
Dima, a urmelor de idei si terminologie hegeliana la Eminescu
(in Viata romaneasca din 15 februarie 1934), fiindca Eminescu trebuie sa fie, pentru noi, romanii, subiect eminent de studiu; si indeosebi pretioasa e apropierea pe care o face dl Dima intre monarhismul lui Eminescu si acel al lul Hegel. Hotarat ramane

insa ca, in atitudinile strict ideologice, filozofia lui Scho penhauer reprezinta un punct de plecare (Calinescu, pag. 93).
Gresita din principiu este orice incercare de a descoperi un sistem riguros in gandirea teoretica a lui Eminescu. Originalitatea sa ca ganditor sta in chipul cum din aceasta gandire rasar propozitiile gandirii practice (pag. 89).
O instructiva ilustrare a acestei greseli de metoda, care consista in a strange de aproape textele poetice pentru a scoate din ele o filozofie unitara precisa, ne da Calinescu in analiza
Luceafarului poemul socotit de toti ca inima gandirii poetului .
Dupa ce enumera in treacat cateva din cele mai impresionante explicari propuse de zelosi comentatori - Luceafarul este arhanghelul Mihail si Eminescu e un mistic care practica postul si prevesteste miscarea ortodoxista contemporana; Luceafarul este Neptun stapanind fundul apelor, un demon acvatic care practica vraji venerice; Luceafarul este o combinare de Satan-Lu cifer cu Orfeu; Luceafarul este Logosul creator; Luceafarul este pamantul romanesc, iar Catalina e natia romana Calinescu ne pune sub ochi singura explicare plauzibila , pe a lui Eminescu: intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte insa, pe pamant, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Despre consacratul pesimism al lui Eminescu, autorul ne propune formula ca in poezie pesimismul este invers propor tional cu varsta . Tocmai in tinerete, cand poetul se agita cu atata frenezie nationalista in vederea serbarii de la Putna , si pe cand sanatatea ii era inca buna, pesimismul sau isi da cea mai completa si mai grandilocventa expresie . Intelegem asa: cu cat inainta in varsta, cu cat Eminescu isi consacra mai mult energiile gandirii sale asupra eticii si politicii, cu atat, fireste, pesimismul devenea pentru el mai neglijabil si mai neglijat. In Cezara, ascetismul budist al lui Schopenhauer este uitat, in folosul unui

epicureism sadit in primitivitate: pustnicii sai, ca si Cezara, se rasfata goi, in valuri, si isi afunda trupul in ierburi si flori. Din primatul schopenhauerian al instinctului, Eminescu scoate o concluzie rasturnata, hedonistica.
In primatul instinctului isi fundeaza Eminescu si ideile politice.
Si aici, constiinta si rationalitatea sunt raul, sunt avocatii diavo lului. Modelul e statul natural al albinelor. Potrivit ierarhiei naturale a instinctelor, politica lui Eminescu se cladeste pe un materialism sau cel putin un realism economic. In statul constient, rational si contractual , triumfa minciuna, falsa viata de stat si falsa cultura. In cazul Romaniei, aceasta minciuna se incarneaza in liberali, in greco-bulgarime, hibrizii sterpi si perniciosi, fiinte dezagregate si cazute intr-un individualism distrugator de state; sau, cu o frapanta formula de spirit regional moldovean: masa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni . Ia un baiat de bulgar, trimite-l la Paris si rezultatul chimic e un june roman.
Acestei paturi suprapuse se opune natiunea autentica cu vointa ei oarba de a trai. Patura suprapusa este inventatoarea formelor goale de cultura, necesare parazitismului sau esential, apasatoare si distrugatoare pentru singura clasa pozitiva a societatii roma nesti, pentru taranime. Astfel se precizeaza, in esenta etnica, pentru Eminescu, discrepanta dintre forma si fond, semnalata si criticata de Junimea , cu Maiorescu in frunte. De la anul 1848 incepand, scrie Eminescu, romanii au pierdut simtul istoric.
Cuvinte noua fara cuprins, oameni noi fara trecut si fara valoare, o limba pasareasca in locul vrednicei limbi a stramosilor, institutiuni nepotrivite cu trebuintele modeste ale taranului dunarean, au inabusit frumoasele si spornicele inceputuri ale unei literaturi intr-adevar romanesti, ale unui nationalism, nu de fraze banale, ci de un cuprins real.
Eminescu isi indreapta deci polemica impotriva tuturor mani-

festarilor parazitare orasenesti: excesul functionaresc, prole tariatul condeiului , literatura falsa frantuzita, instrainata de frumusetea limbii si a poeziei populare pe care, toate, el le alipeste regimului nefiresc al formelor de stat liberale.
Pastratoare ale spiritului national au fost, singure, vorba, si poezia populara, si biserica ortodoxa.
Dar in biserica poetul nu vede numai o pastratoare a spiritului national si a limbii stramosesti: ea e si puterea principala intru armonizarea claselor, armonie care era sanatatea societatii romanesti in trecut.
Regenerarea si mantuirea se vor gasi, prin urmare, in man tuirea de liberalism, in apararea tarii de industrializare si de capitalism apusean, in eliminarea intermediarului comercial parazitar, in specie a evreului, in degrevarea statului de excesul functionaresc, in revenirea la mica industrie din trecut, in total deci, autarhie economica in marginile unui stat agrar.
In Opera lui Eminescu, regasim pe invatatul si omul de gust care ne-a dat acum trei ani Viata lui Eminescu.
Am scris atunci: norocoasa superb este intalnirea, in acelasi om, a tineretii cu virtuozitatea rutinata. Fizionomia istoricului literar G. Calinescu invioreaza neasteptat aspectul studiilor istoric-estetice in tara aceasta. Aceasta Viata a lui Eminescu imi pare, in spirit cercetator si invatatura, in patrundere artistica si talent literar, una din cele mai reusite carti romanesti. Astazi,
Calinescu urmeaza cum a inceput. Aceeasi atenta informatie, aceeasi fericita imbinare de agerime judicioasa cu subtila inge niozitate, acum ca si atunci. Cititorii de lucruri bune raman placut indatorati, inca o data, lui G. Calinescu si editorului sau.