Cand citim, trebuie sa observam detaliile cu tandrete. Nu este nimic gresit in raza de luna a generalizarii, daca ea apare dupa ce razele jucause ale soarelui cartii au fost adunate cu grija. Daca cineva porneste cu o generalizare gata facuta, incepe de la capatul gresit si se indeparteaza de carte inainte de a fi inceput s-o inteleaga. Nimic nu este mai plictisitor sau mai nedrept pentru autor decat a te apuca sa citesti, de exemplu, Doamna Bovary, cu ideea preconceputa ca avem de-a face cu o critica a burgheziei. Trebuie sa ne amintim intotdeauna ca opera de arta este invariabil o lume nou creata, astfel ca, inainte de toate, trebuie sa studiem acea lume noua cat mai bine cu putinta, apropiindu-ne de ea ca de ceva complet nou, neavand nici o legatura evidenta cu lumile pe care le cunoastem deja. Dupa ce aceasta lume noua va fi fost studiata indeaproape, atunci si numai atunci sa ne permitem a analiza legaturile sale cu alte lumi, cu alte ramuri ale cunoasterii. k5s8sm
O alta problema: ne putem oare astepta sa culegem informatii despre locuri si timpuri dintr-un roman ? Poate fi cineva atat de naiv incat sa creada ca ar putea invata ceva despre trecut din acele atragatoare best-sellers care s-au invartit prin cluburile de carti sub titulatura de romane istorice ? Dar capodoperele ? Putem sa ne bazam pe imaginea Angliei latifundiare, cu baronii si peisajele lui Jane Austen, cand tot ce a cunoscut ea a fost numai salonul unui cleric ? Si Casa umbrelor, romanul fantastic dintr-o Londra fantastica, putem sa-l consideram un studiu al Londrei de acum o suta de ani? Cu siguranta ca nu. Acelasi lucru se aplica si celorlalte romane din aceasta serie. Adevarul este ca marile romane sunt mari povesti - iar romanele din aceasta serie sunt povesti supreme.
Timpul si spatiul, culorile anotimpurilor, miscarile muschilor si mintii, toate acestea sunt pentru scriitorii de geniu, (pe cat putem noi ghici, si sunt incredintat ca ghicim bine) nu notiunile traditionale ce pot fi imprumutate de la biblioteca in miscare a adevarurilor publice, ci o serie de surprize unice, pe care marii artisti au invatat sa le exprime in modul lor unic. Autorilor minori le ramane ornamentarea lucrurilor comune; ei nu se obosesc sa reinventeze in vreun fel lumea; ei numai incearca sa scoata cat mai mult dintr-o ordine data a lucrurilor, din modelele traditionale ale fictiunii. Variatiunile pe care le pot produce autorii minori, in aceste limite, pot fi amuzante intr-un chip decent, efemer, pentru ca cititorilor minori le place sa-si vada propriile idei deghizate in chip placut. Dar adevaratul scriitor, cel care trimite planetele sa se invarta, modeleaza un om adormit si preschimba febril coasta adormitului, acel gen de autor nu are valori la indemana: el trebuie sa si le creeze singur. Arta de a scrie este o treaba fara rost, daca nu implica mai intai arta de a privi lumea prin potentialitatea pentru fictiune. Materialul acestei lumi poate fi suficient de real (atat cat poate fi considerat real), dar nu exista deloc ca o totalitate universal recunoscuta; el este haos, si acestui haos autorul trebuie sa-i spuna: "exista !", permitand lumii sa licareasca si sa fuzioneze. Ea este acum recombinata la nivelul atomilor, nu numai in partile sale vizibile si superficiale. Scriitorul este primul care o localizeaza si numeste obiectele naturale din care este alcatuita. Boabele acelea sunt comestibile. Creatura tarcata care a iesit in calea mea ar trebui imblanzita. Acel lac dintre copacii aceia va fi numit Lacul Opal, sau, mai artistic, Lacul Zoaielor. Ceata aceasta e un munte - iar muntele trebuie cucerit. Artistul urca pe o panta fara poteci si, in varf, pe o stanca batuta de vant, pe cine credeti ca intalneste ? Pe cititorul gafaind fericit, si apoi se imbratiseaza spontan si raman legati pentru totdeauna, daca si cartea va dura pentru totdeauna.
Intr-o seara, intr-un colegiu indepartat de provincie, in care s-a intamplat sa ajung alergand intr-un tur prelungit de prelegeri, am propus un chestionar: studentii trebuiau sa aleaga patru definitii din zece care, combinate, ar defini un bun cititor. Am pierdut lista, dar imi amintesc cum suna. Alegeti patru raspunsuri la intrebarea: „cum ar trebui sa fie un cititor, pentru a fi un cititor bun ?”:

Cititorul trebuie sa apartina unui club de lectura.
Cititorul trebuie sa se identifice cu eroul sau eroina.
Cititorul trebuie sa se concentreze asupra unghiului socio-economic.
Cititorul trebuie sa prefere o poveste cu actiune si dialog uneia fara.
Cititorul trebuie sa fi vazut cartea ecranizata intr-un film.
Cititorul trebuie sa fie un autor in devenire.
Cititorul trebuie sa aiba imaginatie.
Cititorul trebuie sa aiba memorie.
Cititorul trebuie sa aiba un dictionar.
Cititorul trebuie sa aiba ceva simt artistic.

Studentii au preferat, in majoritate, identificarea emotionala, actiunea si unghiul socio-economic sau istoric. Desigur, cum ati si ghicit probabil, un bun cititor trebuie sa aiba imaginatie, memorie, un dictionar si ceva simt artistic - iar acest simt artistic imi propun sa-l dezvolt, in mine si in altii, ori de cate ori am ocazia.
Intamplarea face sa folosesc cuvantul cititor intr-un sens destul de vag. In mod paradoxal, o carte nu poate fi citita: poate fi doar recitita. Un bun cititor, un cititor matur, un cititor activ si creativ este un recititor. Si o sa va spun si de ce. Cand citim o carte pentru prima data, procesul de miscare laborioasa a ochilor de la stanga la dreapta, rand cu rand, pagina cu pagina, aceasta complexa munca fizica pe care ne-o cere lectura, procesul de studiu, in limite de timp si de spatiu, al continutului cartii, toate acestea stau intre noi si evaluarea artistica. Cand privim un tablou nu trebuie sa ne plimbam ochii intr-un fel anume, chiar daca, asemeni unei carti, o pictura poate avea elemente de adancime si compozitie. Elementul timp nu conteaza la primul contact cu o pictura. Citind o carte, trebuie sa ne alocam timp, pentru a ne obisnui cu ea. Nu avem un organ fizic (asa cum avem ochiul cand privim o pictura) care sa-si asume rolul de a privi intregul spre a putea savura apoi detaliile. Dar la a doua, a treia sau a patra citire a unei carti, ne comportam cu o carte in acelasi fel ca si cu o pictura. Totusi, sa nu confundam ochiul fizic, capodopera monstruoasa a evolutiei, cu mintea, o si mai monstruoasa realizare. O carte, indiferent de ce fel - opera de fictiune sau de stiinta (linia de demarcatie dintre cele doua nu este asa de clara cum ar vrea unii sa creada) - se adreseaza in primul rand spiritului. Spiritul, furnicatura pe care o simtim in coloana vertebrala, este, sau ar trebui sa fie, singurul instrument folosit in aprecierea unei carti.
Acestea fiind zise, ar trebui sa ne punem intrebarea: ”cum functioneaza spiritul cand cititorul rezervat se intalneste cu cartea luminoasa ?” Mai intai, rezerva se risipeste si, de bine, de rau, cititorul intra in spiritul jocului. Efortul de a incepe o carte, mai ales daca ea apare demodata sau prea serioasa unor oameni pe care tinerii ii urmeaza in secret, acest efort este deseori greu de facut; dar, o data facut, rasplata este diversa si abundenta. Cum artistul si-a folosit imaginatia pentru a crea cartea, este firesc si corect ca si cititorul sa-si foloseasca imaginatia.
Exista cel putin doua feluri de imaginatie in cazul cititorului. Sa vedem care dintre cele doua este cel ce trebuie folosit la citirea unei carti. Primul este unul, comparativ, inferior, care sustine emotiile simple si este de natura personala. (Exista cateva subvarietati din aceasta prima categorie a citirii emotionale). O situatie dintr-o carte este resimtita intens pentru ca ne aminteste de ceva ce ni s-a intamplat sau de cineva pe care il cunoastem sau l-am cunoscut. Sau, la fel, un cititor pretuiste o carte pentru ca ii evoca o tara, un peisaj, un mod de viata, fulguratii din propriul trecut. Sau, si acesta este cel mai grav lucru pe care-l poate face un cititor, se identifica cu un personaj din carte. Acest tip inferior de imaginatie nu este acela pe care tin eu sa-l foloseasca cititorii.
Deci care este instrumentul autentic ce trebuie folosit de cititor ? Acesta este imaginatia impersonala si placerea artistica. Ce trebuie stabilit, cred, este echilibrul armoniei artistice dintre mintea cititorului si cea a autorului. Trebuie sa ne distantam si sa o facem cu placere, pentru a ne putea bucura din plin - bucurie pasionala cu lacrimi si fiori - de tesatura interna a unei capodopere. Sa fii complet obiectiv in aceste chestiuni este desigur imposibil. Tot ce-i valoros este, intr-o oarecare masura, si subiectiv. De exemplu, tu, cel care stai acolo, ai putea fi visul meu, iar eu as putea fi cosmarul tau. Ce am vrut sa spun este ca cititorul trebuie sa stie cum si cand sa-si adapteze imaginatia, si el reuseste, daca incearca sa vada clar lumea pe care autorul i-o pune la dispozitie. Trebuie sa vedem si sa auzim lucruri, trebuie sa vizualizam camera, hainele, manierele oamenilor creati de autor. Culoarea ochilor lui Fanny Price din Mansfield Park si mobila micii sale camere reci sunt importante.
Noi avem temperamente diferite, si pot sa va spun acum ca cel mai bun temperament pe care-l poate avea sau poate sa si-l dezvolte un cititor este o combinatie intre cel artistic si cel stiintific. Artistul entuziast este prea subiectiv in atitudinea sa fata de o carte, si o raceala stiintifica a gandirii va tempera inima prea intuitiva. Daca, pe de alta parte, un cititor este complet lipsit de pasiune si rabdare - de pasiune artistica si de rabdare stiintifica - el nu va avea sanse sa savureze marea literatura.
Literatura nu s-a nascut atunci cand un baiat, strigand lupul, lupul a aparut alergand din valea Neanderthalului, cu un lup mare, cenusiu pe urmele sale; literatura s-a nascut atunci cand, intr-o zi, un baiat a aparut strigand lupul, iar in spatele sau nu venea nici un lup. Ca micutul, pentru ca a mintit de prea multe ori, a sfarsit prin a fi mancat de o fiara reala, este doar o intamplare. Dar aici se afla ceva important. Intre lupul din iarba inalta si lupul din poveste exista o intrepatrundere. Aceasta intrepatrundere, aceasta prisma este arta literaturii.
Literatura este inventie. Proza este fictiune. A spune ca o poveste este adevarata inseamna a insulta deopotriva si arta si adevarul. Fiecare mare scriitor este un mare inselator, dar insasi natura este o arhicunoscuta trisoare. Natura insala intotdeauna. De la simpla minciuna a inmultirii la sofisticata iluzie a culorilor protectoare la fluturi si pasari, exista in natura un sistem miraculos de vraji si viclenii. Prozatorul nu face decat sa urmeze calea naturii.
Revenind un moment la micutul care striga prin paduri ca vine lupul, putem sa interpretam povestea in felul urmator: magia artei consta in umbra lupului inventat cu deliberare, lupul din visul sau; abia pe urma pacaleala cu lupul devine o buna poveste. Numai dupa ce baiatul a murit, in sfarsit, povestea spusa despre el a slujit de buna invatatura in intunericul din jurul focului de tabara. Dar el a fost micul magician. El a fost plasmuitorul.
Un scriitor poate fi analizat din trei puncte de vedere: poate fi considerat povestitor, profesor sau vrajitor. Un mare scriitor combina toate cele trei ipostaze - povestitor, profesor, vrajitor - dar vrajitorul din el predomina si il face un scriitor major.
Catre povestitor mergem pentru distractie, pentru incitarea mentala a celor mai simple minti, pentru participarea emotionala, pentru placerea de a calatori in regiuni indepartate din spatiu si timp. Un spirit oarecum diferit, desi nu neaparat superior, cauta in scriitor profesorul. Propagandist, moralist, profet - aceasta este secventa ascendenta. Putem sa ne indreptam spre profesor nu numai pentru educatia morala, ci si pentru cunoasterea directa, pentru fapte simple. Incredibil, dar am cunoscut oameni al caror scop in citirea romancierilor francezi sau rusi era sa invete ceva despre viata din veselul Paris sau din trista Rusie. In ultimul rand, si mai presus de orice, un mare scriitor este intotdeauna un mare vrajitor, si abia aici atingem postura mirabila in care prindem a-i deslusi magia caracteristica geniului si a-i studia stilul, imagistica, mecanismul romanelor si al poeziilor.
Cele trei fatete ale unui mare scriitor - magie, poveste, lectie - sunt facute sa se amestece intr-o impresie unica de radiatie concentrica, pentru ca magia artei poate fi prezenta chiar in miezul povestii, in esenta gandirii. Exista capodopere cu o gandire seaca, rigida, organizata, care provoaca in noi un fior la fel de puternic ca romanul Mansfield Park sau ca bogata curgere a imagisticii senzuale a lui Dickens. Parerea mea este ca o buna formula pentru a testa calitatea unui roman, pe termen lung, este imbinarea preciziei poeziei cu intuitia stiintei. Pentru a intra in magia cartii de geniu, un cititor intelept o va citi nu cu inima, nici macar cu capul, ci cu sira spinarii. Acolo ne atinge fiorul povestii, chiar daca pastram o oarecare distanta, chiar daca suntem oarecum detasati de lectura. Abia atunci, cu o placere care este si senzuala si intelectuala, il vom vedea pe artist construindu-si castelul din carti de joc si vom vedea castelul din carti de joc preschimbandu-se intr-un frumos castel de otel si de sticla.