f7b11bs

George Calinescu preia tehnica balzaciana in crearea unor romane ce depasesc realismul clasic, oferind literaturii romane caractere dominate de o singura trasatura definitorie. In romanul “Enigma Otiliei”, autorul realizeaza tipologii, foloseste detaliul in descrieri arhitecturale si in analiza personajelor, inscriindu-se astfel in realismul secolului XIX, cu trimitere certa catre creatia lui Balzac.
Intreaga actiune a romanului se construieste in jurul averii lui Costache Giurgiuveanu, care concentreaza faptele si reactiile tuturor celorlalte personaje interesate mai mult sau mai putin de mostenire (tema balzaciana). Mos Costache este tipul avarului, un avar cumsecade, jovial cu porniri de generozitate.
Criticul literar Pompiliu Constantinescu surprinde neputinta si patima personajului central: “batranul Costache e un ascuns om de afaceri (ca orice veritabil avar) si capitalizeaza banii din pasiunea de a strange. Singur, cu o fata vitrega, Otilia pe care n-a adoptat-o oficial, desi nu e lipsit de o reala afectiune pentru ea, batranul e cuprins de un dublu egoism, pe masura inaintarii in varsta. Pe de-o parte patima banului, pe de alta parte iluzia ca viata lui se va prelungi indefinit”.
Din aceste afirmatii se deduce cu usurinta modul in care Calinescu a perceput acest personaj. Prin tehnica detaliului, autorul reuseste sa surprinda constiinta personajului, oferind o analiza minutioasa a fizionomiei si a vestimentatie. Batranul este caracterizat direct inca de la inceputul romanului prin conturarea portretului fizic “ un omulet subtire si putin incovoiat”, capul era “atins de o calvitie totala”, fata parea “aproape spana, patrata”, buzele erau “intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai dintii vizibili ca niste aschii de os”; clipea “rar si moale”, intocmai ca “bufnitele suparate de o lumina brusca”, avea glasul “ragusit” si balbait.
Costache Giurgiuveanu e de o zgarcenie rara, fapt ce reiese si din prezentarea portretului, el fiind similar cu Mos Goriot al lui Balzac. Cei din jur nu il condamna in mod direct pentru viciul pe care-l are: pentru Otilia el este “cam avar si ciudat uneori” dar ramane un om bun; pentru Pascalopol batranul este “ in fond cam de treaba”; Stanica Ratiu il numeste “pezevenghi”; iar Felix spune ca “avaritia lui este mai mult o manie”.
Caracterizarea indirecta a personajului se face prin acumularea de fapte, intamplari, vorbe, gesturi, ganduri si atitudini. Desi proprietar al mai multor imobile, Costache duce o viata austera, cu teama permanenta de risipa. De cate ori are prilejul sa manance de la altii, gesturile sale sunt sugestive pentru lacomia structurala: “batranul manca cu lacomie, varand capul in farfurie”. Doreste sa-i construiasca “fe-fetitei” lui o casa pentru a-i asigura linistea viitorului, dar foloseste materiale ieftine, stranse de la demolari, iar planul arhitectural il facuse singur. Aspectul exterior si interior al casei paraginite, trimite catre avaritia personajului, dar si catre un soi de parvenitism.
Tinuta vestimentara este ridicola; poarta ciorapi de lana de o grosime “fabuloasa” si “plini de gauri”. Gesturile, raguseala, balbaiala sunt arme de aparare, provocate de teama de a nu fi pus in situatia de a da vreun ban cuiva care ii cere. Modul in care personajul percepe relatia cu sora sa, Aglae Tulea, sau cu Stanica Ratiu definesc teama eroului, fiind mereu panicat ca cei doi ii vor pune mana pe avere.
Desi unele scene amintesc de prototipul clasic al lui Moliere, Costache Giurgiuveanu este profund umanizat; cateodata indignat de rautatea domnului Tulea; ia atitudine, face observatii de bun-simt: “Ce-aveti cu baiatul asta (Felix)? -; zise el in sfarsit -; de nu-l lasati in pace? Nu v-a facut nimic, nu trebuie sa-i spuneti vorbe grele nici lui nici Otiliei. Copii orfani! Pacat!”.
De asemenea isi exprima sentimentele paterne pe care le are fata de Otilia, singura persoana cu care acesta este generos, atat cat poate el sa fie. Se gandeste sa o adopte , sa-si faca un testament si sa depuna intr-un cont pe numele ei o suma de bani, pentru siguranta viitorului fetei. Aceasta decizie o ia in urma unui atac cerebral si aceasta cu aluzii din partea lui Pascolopol. Prin tehnica amanarii, el nu se poate desparti de bani, dovedind ca are un caracter slab. Asadar el poate fi incadrat in tipologia avarului, dar nu acelui pur, deoarece este umanizat prin dragostea fata de Otilia. Obsesia pentru avutie si zgarcenia lui Mos Costache este mostenirea morala a familiei sale, in conceptia lui fiind important “sa-sa-sa muncesti, sa strangi. A-a-asta-i toata filozofia”.
Odata ce realizeaza ca este bolnav, se sperie de reteta prescrisa de medic, considerand ca medicamentele sunt prea scumpe. Gesturile il caracterizeaza indirect si scot la iveala umanizarea personajului infranta de obsesia pentru bani: batranul merge la biserica, se inchima cu evlavie, se simte cu “duiosie bun”, dar rugaciunea sa cuprinde planuri banesti.Tot din teama de moarte isi povesteste viata si simte tot mai frecvent nevoia de comunicare. Cu toate aceste semne, ca sfarsitul se apropie, batranul nutreste iluzia longevitatii si continua sa ascunda bani sub dusumea sau sub saltea. Teama lui este ca nu cumva cineva sa-l vada atunci cand umbla la bani, dar nu-i depune nici la banca, deoarece avarul trebuie sa pipaie si sa vada mereu banii.
Aceste reflexe vorbesc de la sine despre un mod de viata provenit din educatie, cultivat de generatii si care exprima respectarea unor valori care reprezinta raiul fiintei mediocre. De aceea Costache nu este avarul maladiv pasionat de colectionarea banilor, nu are fanatismul patern al lui Goriot; el este doar o varianta deformata a omului singur si blocat in reguli care-i motiveaza existenta. Mos Costache creaza impresia de caricatura, amintind de portretul lui Don Quijote -; eroul ridicol si grandios, care isi refuza destinul tragic de fiinta muritoare.
Sfarsitul personajului sta sub semnul unui destin potrivnic. Patima arzatoare pentru bani ii va provoca in cele din urma moartea. El moare in incercarea nereusita de a-si apara averea de Stanica Ratiu. Ultimele lui cuvinte (“Banii, ba-banii pu-pungasule!”) ii rezuma existenta. Cu toate acestea “zgarcitul Costache nu e un monstru, ci expresia unei psihologii nefericite”, asa cum afirma Pompiliu Constantinescu. Criticul S.Damian observa in personajele lui Calinescu “figuri din textul lui Moliere”, Mos Costache fiind “avarul si totodata bolnavul inchipuit”.
Prin acest erou George Calinescu creaza tipul avarului umanizat prin iubirea paterna fata de Otilia. Costache Giurgiuveanu este un personaj care se inscrie in descendenta lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere, dar se distanteaza net de acestia, prin incercarea de a-si depasi conditia.