1. SISTEMUL SOCIOLOGIC AL LUI DIMITRIE GUSTI (1880-1955)

Personalitatea stiintifica si culturala a lui D. Gusti e9v8vt
Dimitrie Gusti este o personalitate centrala a culturii romane din perioada interbelica. Activitatea sa multilaterala si extrem de fecunda il plaseaza in ipostaza de adevarata institutie culturala. Dimitrie Gusti este o personalitate stiintifica si culturala complexa, creatorul unui sistem sociologic original, recunoscut pe plan mondial, dar si un excelent organizator si conducator de institutii culturale.
Dupa studii stralucite facute in Germania si dupa doctoratul luat in 1904 cu teza “Egoismul si altruismul” (sub conducerea lui Wilhelm Wundt), Gusti va fi profesor de sociologie la Universitatea din Iasi intre anii 1910 si 1922, dupa care va functiona in aceeasi calitate la Universitatea din Bucuresti. In 1918 infiinteaza la Iasi, impreuna cu Virgil Madgearu si Vasile Parvan, “Asociatia pentru studiu si reforma sociala”, care va deveni in 1921 “Institutul Social Roman”, o institutie de prestigiu a culturii romane din perioada interbelica. Gusti va organiza in cadrul institutului o serie de conferinte si dezbateri asupra problemelor politice si sociale, cu participarea celor mai proeminente figuri ale timpului. Sub egida institutului au avut loc o serie de conferinte cu privire la partidele politice, noua Constitutie din 1923, conferinte care vor fi grupate in culegeri de studii. In 1919 infiinteaza publicatia “Arhiva pentru stiinte si reforma sociala”, o publicatie stiintifica de prestigiu in perioada interbelica.
Gusti este intemeietorul Scolii sociologice de la Bucuresti, care a grupat o serie de personalitati precum Mircea Vulcanescu (principalul teoretician al Scolii sociologice, cel care a elaborat fundamentele teoretice ale sistemului sociologic), H.H. Stahl (un sociolog remarcabil, care si-a sintetizat cercetarile in lucrarea monumentala Contributii la studiul satelor devalmase din tinutul Vrancei, publicat in 1957), Traian Herseni (de asemenea, autor al unor lucrari si cu sinteze teoretice deosebite), Anton Golopentia, Constantin Brailoiu, Mihai Pop, Leon Topa, Pompiliu Caraion s.a.
Intre 1932 si 1933, Gusti a fost ministru al invatamantului, pozitie din care a infaptuit o reforma a invatamantului, urmarind legarea acestuia de nevoile reale ale economiei si ale tarii.
De numele lui Gusti si al scolii sale sociologice este legata si intemeierea Muzeului Satului din Bucuresti, in 1936, conceput ca o oglinda a civilizatiei traditionale romanesti. Tot prin contributia masiva a Scolii sociologice a lui Gusti a fost posibila si editarea monumentalei lucrari Enciclopedia Romaniei, publicata in 4 volume, intre anii 1938 si 1941, o lucrare de referinta ce sintetizeaza date de ordin istoric, politic, sociologic si economic asupra Romaniei, abordand, intr-o conceptie multidisciplinara, toate domeniile importante ale vietii sociale pentru a reconstitui imaginea Romaniei la momentul respectiv. Lucrarea abordeaza si analizeaza sistemul politic si juridic al statului roman, structura administrativa, evolutia vietii economice si sociale, situatia demografica, resursele naturale, principalele institutii si domenii ale societatii. Capitolul despre primul razboi mondial este scris de Mircea Vulcanescu.
Principalele lucrari ale lui Gusti sunt: Sociologia razboiului (1915) -; o prima abordare a razboiului cu instrumentele sociologiei; Studii de sociologice si etica (1915); numeroase studii si comunicari stiintifice publicate in perioada interbelica, pe care le va sintetiza in lucrarea Stiinta realitatii sociale (1941) -; publicata in limba franceza. In 1935 infiinteaza revista de sociologie “Sociologia militans”, in care se vor publica studiile sale si ale elevilor sai.

Elementele sistemului sociologic
Sistemul sociologic al lui Gusti este unul integralist si rationalist, iar scoala sociologica pe care a infiintat-o este cunoscuta si sub numele de Scoala monografica de la Bucuresti. Principalele idei care dau substanta conceptiei sale sunt urmatoarele:
1. Obiectul sociologiei este realitatea sociala privita ca intreg, ca totalitate structurata de factori, relatii si actiuni. Realitatea sociala este formata din “unitati sociale”, din organizatii sociale interconectate si articulate pe diverse niveluri: familie, sat, oras, scoala, biserica, comunitati, grupuri sociale, institutii -; fiecare dintre acestea avand un caracter de sistem si fiind integrate intr-o unitate sociala integratoare, natiunea. De fapt, Dimitrie Gusti este creatorul unei sociologii a natiunii, intrucat natiunea reprezinta in epoca moderna cea mai complexa si functionala unitate sociala, o subdiviziune majora a umanitatii.
2. Esenta societatii este vointa sociala. Toate manifestarile unitatilor sociale sunt expresii ale vointei, “forme ale activitatii omenesti”. Sub influenta voluntarismului lui Wilhelm Wundt, Gusti opereaza cu acest concept destul de confuz definit, afirmand, pe de o parte, ca vointa sociala ar fi expresia constiintei de sine a omului, iar, pe de alta parte, ca ea este motivata de stari afective si organizata de diferite structuri rationale. In unele studii, Gusti considera ca vointa sociala este determinata de nevoi, este conditionata de necesitatea satisfacerii nevoilor umane.
3. Realitatea sociala, cristalizata in unitati sociale, este conditionata de patru cadre -; care explica geneza faptelor sociale, conditiile si potentialitatile fenomenelor sociale: cadrul cosmic, cadrul biologic, cadrul psihic, cadrul istoric. Primele doua cadre sunt cadre naturale, iar ultimele doua sunt cadre sociale. Totodata, realitatea sociala cuprinde patru categorii de manifestari, care exprima valorile obiective ale societatii, genurile de activitati ce definesc viata sociala in integralitatea ei: manifestari economice, manifestari spirituale, manifestari politice, manifestari juridice. Primele doua sunt manifestari constitutive ale societatii, ele formeaza substanta vietii sociale. Ultimele doua sunt manifestari regulative si functionale pentru orice unitate sociala.
4. Pentru a exprima raporturile dintre cadre, dintre manifestari, precum si dintre cadre si manifestari, Gusti formuleaza legea paralelismului sociologic. Pentru a se distanta de conceptiile reductioniste si unilaterale, ce considerau ca una dintre aceste manifestari ar fi cauza a celorlalte (conceptiile spiritualiste sau cele materialiste, cum ar fi marxismul), Gusti afirma ca aceste activitati sunt inseparabile dar si ireductibile:
“In realitate, partile totului social se dezvolta in acelasi timp, nu succesiv, avand intre ele raporturi de interdependenta, nu de subordonare, raport exprimat in sistemul nostru de Legea sociologica a paralelismului social”.
Refuzand o ierarhizare a manifestarilor, Gusti urmarea sa salveze ideea de integralitate a vietii sociale, respingand orice viziune reductionista, dar, in functie de natura unitatii sociale supusa cercetarii, nu va fi respinsa ideea de prioritate a unui anumit factor care are o influenta majora fata de ceilalti. Asupra acestei legi a paralelismului social se vor purta numeroase dispute in cadrul Scolii sociologice.
5. Realitatea sociala este dinamica, in orice stare a ei se cumuleaza efectele trecutului si se pot intrevedea anumite tendinte si perspective de evolutie, pe care cercetarea sociologica le va identifica. El va elabora un sistem integrat de sociologie, etica si politica, disociind obiectul de cercetare al acestora astfel: sociologia are ca obiect realitatea sociala prezenta, cu scopul de a o descrie si explica prin metoda cercetarii monografice directe si prin sintezele teoretice ulterioare acestor cercetari; etica cerceteaza realitatea sociala in raport cu idealurile sociale, cu valorile si scopurile actiunii umane; politica cerceteaza mijloacele prin care societatea realizeaza valorile si scopurile ce si le propune.
6. Gusti elaboreaza o conceptie integralista asupra societatii si o conceptie interdisciplinara in ce priveste cercetarea realitatii sociale. Sociologia trebuie sa sintetizeze informatiile stiintifice diverse si sa recompuna tabloul intregii societati, sa faca o diagnoza cu privire la starea natiunii. Astfel, sociologia devine o stiinta a natiunii, privita in totalitatea manifestarilor sale. El argumenteaza unitatea dintre stiinta si actiune sociala, considerand ca cercetarile sociologice au o valoare practica si politica. Pe baza cunoasterii pe care o formuleaza sociologia, natiunea capata constiinta de sine si isi poate coordona eforturile pentru a declansa actiuni de reforma sociala adecvate starilor reale. Principiul unitatii dintre cunoasterea sociala si actiunea sociala este fundamental la Gusti.
7. Metoda de cercetare propusa de Gusti este metoda monografica. Ea presupune o cercetare multi- si interdisciplinara a unitatilor sociale, o cercetare concreta, de teren, care sa imbratiseze toate manifestarile unei unitati sociale. Aceasta cercetare este menita sa ofere “un instantaneu panoramic” care sa faca inventarul faptelor sociale, a starilor de lucruri, asupra carora se aplica apoi o interpretare si o corelare rationala a lor. Obiectul monografiei sociale il constituie unitatile sociale, la toate nivelurile societatii, pana la natiune si statul national ca unitati integratoare. Aceasta metoda, ce a avut un larg rasunet in epoca, depaseste sociologia speculativa, strict teoretica, de cabinet, fiind interesata sa intemeieze teoria pe fapte, pe cercetarea lor concreta. Prin aceasta metodologie, Gusti a adus o contributie de seama la dezvoltarea gandirii sociologice in secolul XX.

Cercetarea monografica
In 1925, Gusti a declansat un amplu program de cercetari sociologice asupra satelor romanesti, incepand cu satul Goicea Mare, din judetul Dolj, continuand apoi cu satele Nereju, Fundul Moldovei, Dragusi, Sant s.a. El a deplasat in aceste sate echipe interdisciplinare, alcatuite din sociologi, medici, geografi, juristi, economisti, psihologi, etnografi etc. - care au cercetat toate manifestarile semnificative din viata satului. Gusti considera ca cercetarea natiunii trebuie inceputa cu cercetarea satului, intrucat este unitatea sociala fundamentala a poporului roman. Programul sau prevedea, insa, si cercetarea oraselor, a unitatilor economice si a institutiilor pentru a se ridica treptat la o imagine sintetica asupra natiunii.
Scoala monografica s-a impus cu rezultate valoroase atat in tara, cat si peste hotare. Aceste cercetari erau orientate de o riguroasa metodologie stiintifica, definitivata pe masura ce ele au avansat, metodologie ce cuprinde ca principiu fundamental descrierea obiectiva a realitatii, respectarea faptelor, refuzul imaginilor speculative despre realitate.
Dupa 1944, Dimitrie Gusti a fost angajat in diverse proiecte si activitati diplomatice, iar in 1948, intr-o calatorie in Statele Unite, a propus crearea unui Institut Social al Natiunilor, sub egida ONU, menit sa cerceteze starea natiunilor, raporturile dintre ele si sa elaboreze documentatia necesara pentru buna functionare a acestui organism. Proiectul sau nu s-a infaptuit atunci, dar, ulterior, s-au constituit astfel de organisme de cercetare.

Sociologia natiunii
Unitatea sociala integratoare este la Gusti natiunea, astfel ca sociologia devine, in incercarea ei de a explica o societate moderna, in intregul ei, o sociologie a natiunii. Elaborand un sistem complex de cercetare si determinare a starii unei natiuni, incluzand si continutul manifestarilor economice, sociologul Dimitrie Gusti acorda natiunii o semnificatie ampla, dar cu un sens preponderent cultural:
"Natiunea este singura unitate sociala care isi ajunge siesi, in intelesul ca nu cere pentru deplina ei realizare o unitate sociala mai cuprinzatoare, fiind in stare sa-si creeze o lume proprie de valori, sa-si stabileasca un scop in sine si sa-si afle mijloacele de infaptuire, adica forta de organizare si propasire in propria ei alcatuire. Nici o alta unitate sociala nu ocupa un loc asemanator in domeniul vietii sociale".
Si in teoria lui Gusti asupra natiunii este vizibila predominanta criteriilor culturale fata de cele politice sau economice. Natiunile, cu relatii multiple intre ele, de cooperare sau concurenta, ne spune Gusti, sunt componente ale umanitatii, umanitate ce trebuie privita "ca totalitate a natiunilor, ca armonie a fiintelor nationale, specifice", entitati care, laolalta, creeaza lumea civilizatiei universale. Intrucat isi pot crea "o lume proprie de valori", o lume ce dobandeste consistenta istorica si expresie politica, natiunile isi afirma si isi recunosc identitatea prin culturile pe care le produc. "Lumea proprie de valori" a culturii nationale este o componenta vitala a subiectului national si o expresie sintetica prin intermediul careia se afirma personalitatea natiunilor in tabloul umanitatii.
Ideea nationala a functionat simultan ca ideal politic si strategie de constructie a modernitatii economice si culturale in decursul ultimelor trei secole. Procesul de modernizare consolideaza noile forme ale identitatii nationale, prin actiunea conjugata a agentilor economici, politici si culturali. In acest sens, primul razboi mondial este considerat de Dimitrie Gusti o piatra de hotar, pentru faptul ca, in competitie cu formula imperiala, a impus ideea nationala ca un nou principiu de organizare a Europei:
"Statul vechi, vesnic agresiv si cuceritor, bazat, inlauntru si in afara, pe simpla putere brutala, a murit, iar statul nou, intemeiat pe o idee, pe ideea nationala si democratica, i-a luat locul".
In felul acesta, "victoria finala a principiului national" are drept consecinta teza ca "statul trebuie sa se supuna natiunii", iar frontierele politice sa coincida cu cele nationale. Statul national devine acum, spre deosebire de statele imperiale sau de cele federative, "personificarea politica si juridica a natiunii". Asa se explica faptul ca, in urma pacii de la Versailles, "s-a nascut o Europa noua", conchide Gusti, o Europa ce a dizolvat "antiteza dintre natiune si stat (...), creandu-se sinteza: stat national, o noua idee politica".
Asadar, Europa natiunilor s-a nascut pe masura ce Europa imperiilor s-a destramat.

Semnificatia Scolii sociologice de la Bucuresti
Gusti a fost o personalitate coplesitoare a epocii, care s-a afirmat ca om de stiinta, sociologic, teoretician, ca organizator al vietii noastre stiintifice si culturale, ca profesor si indrumator al unei intregi generatii de sociologi, care, dupa 1965, vor reactiva sociologia ca disciplina stiintifica si vor reintemeia imvatamantul sociologic. Scoala sa sociologica a impus un adevarat curent cultural, racordat la noul spirit al gandirii europene, a creat un intreg ansamblu de institutii culturale, menit sa organizeze cercetarea sociala si sa valorifice practic rezultatele ei. Institutul Social Roman era un for de cercetare stiintifica, organizat pe sectiuni pentru fiecare problema majora ce era supusa cercetarii.
Pentru a vedea caracterul interdisciplinar al viziunii sale, sectiunile cele mai importante ale Institutului erau: agrara, industriala, financiara, comerciala, juridica, administrativa, politica, de igiena sociala si demografie, de teorie politica si sociala, de politica externa, de sociologie, precum si o sectiune culturala. Institutul, ce a dobandit un mare prestigiu stiintific in tara si peste hotare, era prevazut cu o biblioteca ce functiona ca un centru de documentare moderna, organizand conferinte, dezbateri, simpozioane, in care se puneau in discutie cele mai acute probleme ale timpului.
Asadar, avem de a face cu o adevarata scoala de gandire sociala, cu un fenomen amplu, cu reverberatii in tot campul cultural al epocii si cu realizari remarcabile, apreciate si pe plan international. Gusti a elaborat un vast sistem sociologic, amplificat si corectat pe masura ce analizele de teren scoteau la iveala complexitatea realitatii sociale. El are in centrul sau ideea abordarii integratoare si monografice a realitatii sociale, decupate in unitati sociale (sat, oras, regiuni, unitati de viata si de productie, stat national), cu un nou aparat conceptual, cu distinctia dintre cadre si manifestari si cu legea paralelismului sociologic dintre ele.
Scoala lui Gusti s-a lansat in proiecte extrem de ambitioase, cu scopul de a realiza o cunoastere pozitiva a realitatilor si de a propune reforme inspirate de necesitatea de a moderniza aceste realitati, in primul rand cele din universul civilizatiei satesti, care au format obiectul primelor cercetari monografice.
Unii reprezentati ai Scolii gustiene, cu o conceptie realista si stiintifica asupra societatii, au intrat in disputa cu unii teoreticieni ai culturii, precum Blaga, sau cu orientarea ortodoxista si traditionalista de la revista “Gandirea”. H.H. Stahl reprosa lui Blaga si gandiristilor faptul ca operau cu imaginea unui sat imaginar, mitic, scos din istorie.
Desi fundamental rationalista si stiintifica in demersurile sale, trebuie sa ne reprezentam aceasta scoala de gandire precum o constelatie, in care s-au manifestat personalitati distincte, care au exprimat diverse orientari de gandire. Din convergenta lor s-a nascut o miscare spirituala si culturala de amploare, care a dus la performante stiintifice deosebite.

2. PETRE ANDREI (1891-1940)
O alta personalitate ce a ilustrat gandirea sociologica romaneasca este Petre Andrei. Teoretician remarcabil in stiintele sociale, Andrei trebuie amintit si pentru contributia sa deosebita la fundamentarea teoriei valorilor. A fost profesor de sociologie la Iasi si un om politic cu vederi democratice, adversar al curentelor de dreapta. In 1940 s-a sinucis sub amenintarea legionarilor.
Lucrarile sale fundamentale sunt: Filozofia valorii -; scrisa in 1918, dar publicata postum abia in 1946; Sociologia generala -; 1936. Conceptia sa este una rationalista si realista, integralista si determinista. Si pentru el, societatea este un intreg ce trebuie cercetat din diverse perspective. Societatea este o sinteza a unor factori materiali si spirituali, iar intre societate si natura exista relatii de interactiune. El respinge naturalismul si spiritualismul ca pozitii unilaterale. Ideea fundamentala a sistemului sau este aceea ca societatea este expresia unor raporturi complexe intre factori obiectivi si subiectivi, care se influenteaza reciproc. Desi este influentat de conceptia lui Gusti, el refuza legea paralelismului sociologic, considerand ca intre principalele manifestari ale societatii ar exista raporturi conditionale si cauzale. Unele manifestari ar avea un rol predominant, care nu trebuie insa exagerat. El acorda un rol important actiunii umane, care este determinata simultan de factori obiectivi si subiectivi.
Incercand sa elaboreze o conceptie determinista, el recunoaste existenta unor legi obiective ale dezvoltarii sociale, acordand insa un rol important ideilor si conditiilor spirituale, valorilor ce orienteaza actiunea umana. In conceptia sa, un rol important este acordat grupurilor si claselor sociale, militand pentru o conceptie reformatoare, opusa ideii de revolutie sociala.
O contributie exceptionala are Petre Andrei in teoria valorilor, fiind unul din intemeietorii acestei discipline in Romania. Potrivit lui, valoarea nu este un atribut numai al subiectului, nici un atribut ce ar apartine doar obiectului, ci este “o relatie functionala” a subiectului cu obiectul. Subiectul si obiectul reprezinta elemente constitutive ale valorii, ce apare ca un raport activ si dinamic al acestora. El se delimiteaza de viziunile psihologiste, subiectiviste si voluntariste, cat si de cele autonomiste si materialist-vulgare. Obiectele in care nu e inmagazinata munca umana nu reprezinta valori, iar proiectiile strict subiective fara a fi manifestate intr-o activitate obiectiva, iarasi nu sunt valori. Valorile se nasc atunci cand o actiune umana transforma un obiect determinat prin creatie. Valorile sunt astfel o intrupare obiectiva a unor scopuri, produse ale activitatii creatoare, expresii ale trebuintelor sociale determinate, idealuri ce intretin viata sociala.
Valorile au o functie sociala practica, ele intervin in experienta sociala si in viata umana, avand un rol functional in societate. Este printre primii teoreticieni care elaboreaza o sociologie a valorilor, cercetand functia sociala a valorilor, modul in care activitatile sociale sunt orientate de anumite valori care indeplinesc functia de scop si de reglator al actiunii. Potrivit lui, omul are o conduita teleologica, in sensul ca se conduce dupa anumite valori si idealuri, isi alege mijloacele in functie de scopurile urmarite. El propune o analiza complexa a raporturilor dintre valori, norme si mijloace.
Scopul este omniprezent in viata umana, iar omul actioneaza in functie de sistemul de valori pe care-l impartaseste. Valorile sunt cele care intemeiaza personalitatea individuala, precum si personalitatea sociala. Valorile sociale tind sa formeze personalitati libere, integrate intr-un complex de activitati si institutii sociale.
Atitudinea axiologica intervine permanent in viata umana, intrucat omul compara mereu realitatea, starea de fapt, cu un ideal spre care aspira. In felul acesta, el face mereu judecati de valoare ce cuprind implicit o comparatie intre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie. Toate aceste idei au devenit astazi locuri comune in axiologia contemporana, dar nu trebuie sa uitam ca ele au fost afirmate de Petre Andrei in lucrarea sa din 1918, ce poate fi considerata ca o abordare aproape completa a filosofiei valorilor.

3. VIRGIL MADGEARU (1887-1940)

Virgil Madgearu a fost o personalitate de prim plan a gandirii economice si sociale din perioada interbelica, om de stiinta si om politic, creator al unei teori economice originale si al unei scoli de gandire economica si sociologica. Opera sa este extrem de bogata, fiind un adevarat ctitor al stiintelor economice in tara noastra, alaturi de Victor Slavescu, Mihail Manoilescu, Gheorghe Zane.
Madgearu studiaza in Germania, la Leipzig, cu profesorul Karl Bucher, stiintele economice, unde isi sustine cu stralucire doctoratul cu lucrarea Cu privire la dezvoltarea industriala a Romaniei in 1911. Isi continua studiile la Londra, unde se perfectioneaza in probleme privind teoria si practica financiar-bancara si unde cunoaste noile orientari ale economistilor englezi si americani.
Intors in tara, Madgearu lucreaza la casa centrala a meseriilor si asigurarilor muncitoresti, fiind preocupat de politicile sociale (pe care le-a studiat in Germania). In 1916 devine profesor la Academia de Inalte Studii Comerciale si Industriale din Bucuresti, publicand o serie de studii privind dezvoltarea meseriilor, industria la domiciliu, cooperatia si politica de asigurari sociale, fiind printre primii sociologi care abordeaza cu un aparat stiintific astfel de chestiuni.
Initiator al studiilor de managemant la noi, Madgearu a publicat in 1915 lucrarea Teoria si tehnica intreprinderilor comericale si industriale, apoi in 1916 Studiul practic al intreprinderilor comerciale si industriale, in care sustine renuntarea la conducerea empirica si introducerea unor principii stiintifice in gestiunea intreprinderilor. Alaturi de Gusti si Titeica a infiintat in 1927 “Institutul Roman pentru Organizarea Stiintifica a Muncii” (I.R.O.M.). Lucrarile sale imbina abordarile teoretice largi cu cele de ordin pragmatic si de gestiune antreprenoriala, asa cum apar in Cursul de economie politica din 1940.
Dupa terminarea razboiului, a infiintat in 1918 (impreuna cu Victor Slavescu si Ion Raducanu) si a condus multa vreme revista “Independenta economica”. In anii 1918-1920, Madgearu participa alaturi Gusti si Parvan la infiintarea “Asociatiei pentru studiul si reforma sociala”, la Iasi, care va deveni, in 1921, “Institutul Social Roman”, cu sediu la Bucuresti, o institutie de prestigiu ce se va dedica studierii multidisciplinarea realitatii romanesti. Timp de 10 ani, Madgearu a fost secretarul general al acestei institutii, desfasurand o activitate prodigioasa, care-l va impune ca o figura marcanta a vietii stiintifice si politice.
Madgeru este principalul teoretician care a elaborat doctrina politica a taranismului. La elaborarea programului partidului taranesc a colaborat cu autorul doctrinei poporaniste, Constantin Stere, care il aprecia ca pe un eminent economist si om politic clarvazator. A fost un competent si eficient ministru in guvernele care s-au succedat intre 1928-1933, un artizan al politicilor economice si financiare de scoatere a tarii din criza. Aparator al valorilor democratice, sustinator al modernizarii economice a tarii, subliniind rolul social si politic al taranimii, Madgearu a avut constant o pozitie antifascista, alaturi de alti fruntasi si specialisti cu vederi democratice din PNT (Mihai Ralea, Petre Andrei, dr. Nicolae Lupu, Mihail Ghelmegeanu).
Stralucit profesor al Academiei Comerciale din Bucuresti, Madgearu este si intemeietorul “Institutului de studiere a conjuncturii economice”, unde a reusit sa grupeze numeroase competente stiintifice (Nicolae Georgescu-Roegen, Mircea Vulcanescu, Gheorghe Zane). Madgearu s-a bucurat de un prestigiu recunoscut in cercurile stiintifice europene, participand la sesiunile Ligii Natiunilor cu o serie de comunicari care l-au impus ca reputat specialist in probleme economice si geopolitice.
Oponent lucid al miscarilor de extrema dreapta si al fascimului, Madgearu a fost asasinat de legionari la 27 noiembrie 1940, in aceeasi zi si in conditii similare cu cele in care a fost asasinat si Nicolae Iorga. Avea numai 53 de ani, fiind in puterea fortei sale creatoare.
Conceptia lui Virgil Madgearu este construita pe ideea ca teoria economica trebuie sa aiba un fundament sociologic solid, sa studieze activitatile si structurile economice in stransa legatura cu toate aspectele vietii sociale, cu ideile sociale, religioase si politice, cu traditiile mediului social, cu structurile familiale si de clasa, cu institutiile politice etc. Astfel, Madgearu imbina perspectiva sociologului si a economistului in studierea realitatii sociale si a evolutiei istorice, el fiind un deschizator de drumuri in sociologia economica. Studiile si lucrarile sale se concentreaza asupra evolutiei diferentiate a economiilor argare din sud-estul Europei, in perioada modernizarii si a dezvoltarii industriale.
Lucrarea sa fundamentala este Agrarianism, capitalism, imperialism. Contributii la studiul evolutiei sociale romanesti, publicata in 1936. Teza sa cardinala este ca populatia rurala de mici producatori din centrul si estul Europei, avand ca suport mica gospodarie taraneasca, nu s-a integrat sistemului de productie capitalista si va avea, chiar dupa improprietarire, dupa ce s-a eliberat de dominatia marilor proprietari funciari, o evolutie divergenta in raport cu burghezia, care este atasata de capitalul finaciar si cel industrial. Dupa ce a scapat de aristocratia funciara, taranimea se afla acum in lupta cu noua aristocratie a banului, cu oligarhia financiara, cu marea burghezie liberala.
Intr-un studiu din 1925 el considera ca lumea taraneasca era un scut al democratiei, pe cand “lumea finantelor” (dominata de liberali) va evolua spre tendinte dictatoriale. Conflictul dintre aceste forte si tendinte “este simptomul unei mari crize a civilizatiei romanesti”. El a critica mereu guvernarea liberala, considerand ca ea a produs un dezastru financiar, iar discursurile parlamentare pe acesta tema le-a grupat sub titlul de “Turtucaia economica”.
Analiza istorica si economica a lui Madgearu este foarte ampla si riguros documentata. El reconstituie evolutia comparativa a regimului agrar din Romania si din unele tari occidentale, demonstrand ca postulatele economiei clasice si ale teoriei marxiste nu sunt confirmate de mecanismele de functionare din sistemul economiei argare. Aceste teorii prevedeau exproprierea in masa a taranimii si proletarizarea ei, pe cand trecerea de la feudalism la capitalism in Europa centrala si de est s-a facut, dimpotriva, prin improprietarirea taranilor si a dus la consolidarea independentei lor economice fata de circuitul capital-munca-bani (esential in sistemul industrial). Nu exista asadar o lege unica de evolutie a sistemelor economice si sociale, ci o evolutie diferentiata, determinata de un ansamblu de conditii istorice specifice.
Analizele si conclziile lui Madgearu se incadreaza in noile abordari sociologice, de tipul neoevolutionismului, abordari care resping teza evolutionismului uniliniar si accepta pluralitatea cailor de evolutie sociala. El arata ca, in privinta agriculturii, trecerea spre capitalism a urmat in Europa cateva cai distincte: calea specifica a Angliei (care, desi considerata “clasica”, nu se regaseste in alte tari), calea urmata de Franta, de Damenarca si cea de tarile din sud-estul european, care duce la neoiobagie.
In cadrul agriculturii, cu exceptia marilor expoatatii, nu pot fi aplicate categoriile economice de baza ale teoriei clasice: munca salariata si profit, separatia dintre proprietar si producator etc. El elaboreaza astfel “teoria economiei taranesti”, subliniind diferenta dintre sistemul economiei agrare si sistemul economiei capitaliste (ultimul fiind dominant). Cele doua sisteme economice se afla asadar in opozitie, iar “structura national-economica in care traim se prezinta, intr-o oarecare masura, ca rezultanta a acestor doua sisteme national-economice, care nu se suprapun”. Agricultura este vazuta ca un sistem socioeconomic care isi are miscarea sa proprie si un potential evolutionar specific, desi asupra lui se exercita un adevarat asediu al sistemului capitalist, mondializat, care prin “aparatul comercial”, prin jocul preturilor, prin sistemul creditelor si prin fiscalitate exploateaza sistemul agrar.
In 1921, Madgearu a publicat brosura Taranismul, in care rezuma conceptia economica si strategia acestui curent. Stefan Zeletin ii va replica faptul ca nu aduce nici o proba prin care sa demonstreze ca agricultura are o evolutie independenta fata de mecanismele capitaliste. Madgearu va aduce astfel de probe concludente in analizele sale ulterioare, dar Zeletin, apologet al burgheziei si al liberalismului, adept al modelului uniliniar de evolutie, nu le ia in seama, considerand ca schimbarile produse de capitalism in societatile agrare duc la aceleasi consecinte si la impunerea aceluiasi model de evolutie.
Teoria sociologica si economica a lui Madgearu se situeaza la antipodul acestei viziuni tributare doctrinei clasice a modernizarii. Desi este necapitalista in mecanismele interne de productie, gospodaria taraneasca, arata Madgearu, este obligata sa intre in relatii comerciale (capitaliste) cu pietele de marfuri si astfel ea este integrata in economia nationala si in circuitul economiei mondiale. In felul acesta, gospodaria taranesca este exploatata prin sistemul de credite si prin aparatul comercial, pe care nu le controleaza, iar “profitul comercial” este preluat nu de tarani, ci de fortele care domina jocul pietei bancare si comerciale.
Contradictia pe care trebuia sa o rezolve economia romaneasca era aceea ca sectorul industrial e capitalist, iar cel agricol e necapitalist. El prevedea ca mica productie agricola si implict taranimea vor ramane principalul element economic si politic al Romaniei, considerand ca nu exista semne care sa prevada industrializarea tarii. Madgearu dezvolta teoria cooperatiei, considerand ca micile gospodarii taranesti trebuie sa intre intr-un sistem de asociere, de cooperatie, pentru a-si crea un sistem de protectie fata de mediul pietei capitaliste. Cooperatiile erau menite sa ia in stapanire “intregul aparat de comert si credit care serveste masele taranesti” si sa controleze astfel conexiunile dintre productia agricola si piata de marfuri si capital.
Madgearu considera ca burghezia liberala a folosit capitalul camataresc si comercial pentru a ruina vechiului regim agrar, dar nu a contribuit la dezvoltarea industriei, ci la aparitia capitalului financiar si a oligarhiei liberale. Mentinerea taranimii intr-o stare materiala precara, datorita regimului neoiobagist, a impiedicat si dezvoltarea industriei romanesti, intrucat puterea de cumparare redusa a taranilor nu a creat o piata interna pentru desfacerea produselor industriale. Astfel, industria a fost stimulata prin politici protectioniste, dar ea are un caracter artificial pentru ca nu este adaptata la structura si nevoile economiei romanesti.

In lucrarea de sinteza, Evolutia economiei romanesti dupa razboiul mondial (1940) Madgearu face o ampla radiografie a evolutiei economiei romanesti, pe ramuri si subramuri, cu dezvoltarile si regresuri ei. Este una dintre lucrarile de referinta ale gandirii economie romanesti, o sinteza documentara si de o deosebita rigoare stiintifica. El constata ca procesul de faramitare a proprietatii in agricultura a continuat, iar solutuia cooperativizarii nu a dat roade scontate. Desi era neincrezator initial in perspectivele industriei romanesti si considera ca era posibila o evolutie necapitalista a agriculturii, Madgearu va insista in ultimele lucrari tot mai mult pe ideea ca tocmai dezvoltarea agriculturii reprezinta o baza pentru o industrializare autentica. El constata ca improprietarirea din 1921 nu a fost sustinuta prin masuri adiacente, prin credite pentru achizitia de inventar tehnic, seminte, desfacere, prin degrevarea presiunii fiscale, masuri care puteau consolida proprietatea taraneasca si puteau ameliora soarta tarnilor. Constata, de asemenea, ca sectorul micii gospodariri taranesti si al cooperatiei nu functioneaza si este marcat de gravele disfunctionalitati si contradictii. El a luat in calcul un fenomen nou, anume presiunea demografica a satelor, suprapopulatia rurala, care era un factor agravant al dezechilibrelor economice si sociale. Solutia ar fi transformarea structurala a agriculturii, dar ea singura nu putea rezolva problema. Agricultura era integrata in ansamblul economiei nationale si nu putea sa se sustraga raporturilor de factura capitalista. Industria era menita sa absoraba surplusul de forta de munca din agricultura, fapt care nu a fost posibil in conditiile interbelice. Dar, din acest cerc vicios nu se putea iesi decat prin dezvoltarea industriei nationale, singurul domeniu care putea sa preia surplusul de populatie din mediul rural.
In conditiile Romaniei interbelice, Madgearu considera ca politica economica trebuie sa porneasca de la primatul agriculturii asupra industriei, dar avand in vedere mereu conexiunea dintre dezvoltarea industriei si a agriculturii. O conditie a industrializarii tine de existenta materiilor prime si de eficienta procesului industrial, de calitatea produselor. Alta conditie vizeaza “extensiunea pietei” interne, adica de “sporirea capacitatii de cumparare a paturilor rurale”, deci de “intensificarea agriculturii”, de cresterea fortei economice a taranimii. El insista pe necesitatea de a aprecia oportunitatea intreprinderilor industriale pe criteriul eficientei si al rentabilitatii lor, care sa nu fie mentinute in viata in mod artificial, ca o povara pentru consumatorii interni. El condamna politica de sacrificare a agriculturii in fata intereselor unei “industrii de sera”. Ideea era sa nu intretinem o industrie care traieste sub protectia unor tarife vamale, prin preturi interne ridicate, industrie care ar fi incapabila sa reziste in concurenta cu industriile straine.
El conditioneaza dezvoltarea industriala prin intensificarea agriculturii, care va crea astfel un debuseu insemnat pentru produsele industriei. Tocmai dezvoltarea agriculturii “poate deveni punctul de plecare al dezvoltarii unei industrii nationale”. Sensul teoriilor sale era si unul social, intrucat desi recunoaste necesitatea industriei si faptul ca Romania nu mai este o tara “eminamente agrara”, aceste industrii necompetitive, “industrii de sera”, mentinute artifical in viata, la adapostul unei politici vamale protectioniste, au drept efect, pe de o parte, scumpirea vietii pentru masa consumatorilor interni (in prinicpal tarani), iar pe de alta parte “imbogatirea unui pumn de oameni favorizati”, a oligarhiei financiare.
Pe baza analizei istorice a economiei romanesti si a sistemului mondial interbelic, Madgearu este printre cei dintai teoreticieni care au elaborat, alaturi de Mihail Manoilescu, dupa cum vom vedea, o sociologie economica a imperialismului si a dezvoltarii dependente. Dupa anii crizei economice el isi da seama ca o tara care mizeaza pe agricultura devine dependenta de cele industriale. De aceea, industrializare ii apare ca “o tendinta fireasca” a tarilor agricole, o industrie competitiva fiind conditia care ar putea asigura independenta economica a acestor tari. El a demonstrat ca in noile contexte tarile agrare sunt mereu expuse riscului de a deveni anexe si colonii ale tarilor industrializate, care dispun acum atat de mijloace militare, cat si de mijloace economice pentru a-si extinde dominatia. Marile puteri au trecut la o politica de imperialism economic agresiv, confruntadu-se intre ele pentru acapararea surselor de materii prime si a pietelor de desfacere din zonele semiperiferice sau periferice, invecinate sau indepartate. Instrumentul fundamental al noului imperialism economic este “exportul de capitaluri”, exportul capitalului financiar, metoda mai agresiva fata de imperialismul secolului al XIX-lea. In “zonele de influenta” ale tarilor industrializate, capitalul venit din metropola, prin politicile de monopol si prin masuri protectioniste, prin superioritatea financiara si tehnologica, poate impune directiile de dezvoltare, conditiile de salarizare si de comercializare, transformand tara respectiva in periferie exploatata in forme coloniale.
Excelent cunoscator al economiei mondiale, Madgearu a propus o politica solidara a tarilor din Europa centrala si de est pentru a facilita patrunderea produselor lor agrare in tarile occidentale prin tarife vamale preferentiale, care ar fi in avantajul reciproc al celor doua categorii de tari. Opt state agrare europene l-au investit pe Madgearu sa sustina pozitia lor in conferinte internationale tinute intre anii 1929-1933 la Geneva, Varsovia, Bucuresti, Londra, Praga, Oslo, Stressa, Sinaia. Madgearu vedea in ascensiunea fascismului o tendinta de acaparare economica a Romaniei de catre Germania, tendinta sprijinita in mod iresponsabil de fortele de extrema dreapta din tara. El a demonstrat ca expansiunea Germaniei hitleriste avea ca efecte economice directe cresterea dependentei tarilor mici din Europa rasariteana fata de “centrul” hegemonic al Berlinului. Nu e intamplator faptul ca asasinarea lui Madgearu s-a facut cu ordin de la Berlin.

4. MIHAIL MANOILESCU (1891-1950)

Mihail Manoilescu este unul dintre cei mai profunzi si mai originali economisti din cultura romana, comparabil - prin noutatea perspectivelor, prin valoarea analizelor si prin ecoul international al tezelor sale - cu marii economisti ai secolului XX.
Avand o solida cultura economica, istorica si sociologica, (liceul la Iasi si studii tehnice la Politehnica din Bucuresti), Manoilescu a elaborat un sistem teoretic original de analiza a vietii economice, prin care s-a impus pe plan mondial inca din anii interbelici. A fost un stralucit profesor de economie politica la Politehnica din Bucuresti, iar o parte a prelegerilor sale au fost publicate in volumul Incercari in filosofia stiintelor economice (1938). Lucrarile sale se disting prin rigoare conceptuala, prin folosirea aparatului matematic de analiza si prin unghiul de abordare cu totul nou. Atasat initial de curentul neoliberalist (sustine conferinta Neoliberalismul in cadrul Institutului Social Roman in 1923), Manoilescu s-a inscris, indata dupa razboi, in Partidul Poporului (condus de generalul Averescu), apoi, intrand in conflict cu oligarhia partidului liberal, condus de Ionel Bratianu (partid care exercita, spune el, o adevaratra “teorare” asupra spatiului politic romanesc, prin “mafiile” financiare), a trecut, in 1929, la PNT, fiind un sprijinitor al revenirii lui Carol al II-lea pe tron, atitudine pe care o va regreta ulterior. Dezamagit de jocurile politicianiste, dupa 1930 el a devenit un adversar al liberalismului si al sistemului democratic de partide, considerand ca democratia liberala si-a epuizat rolul istoric si trebuie inlocuita cu un sistem elitist si autoritarist de conducere. Insufletit de aceste convingeri antiliberale si antidemocratice, de dreapta, el elaboreaza doctrina corporatista, ca sistem economic, social si politic (a infiintat Liga Nationala Corporatista si a teoretizat aceasta doctrina in lucrarea Secolul corporatismului).
A fost o vreme guvernator al Bancii Nationale, dar a fost indepartat de camarila lui Carol al II-lea (datorita pozitiei sale corecte si intransigente in cazul fraudelor comise de Banca Marmorosch Blank). Un episod dramatic din biografia sa este cel din 1940; datorita legaturilor si simpatiilor pe care le cucerise prin prestigiul sau intelectual in cercurile de dreapta din Italia si Germania, a fost numit ministru de externe al Romaniei, calitate in care va fi obligat sa semneze Dictatul de la Viena. A murit in inchisoarea de la Sighet, in 1950.
Lucrarea care l-a consacrat pe Manoilescu in mediile stiintifice internationale abordeaza temele nevralgice ale comertului international si a fost publicata in 1929, in limba franceza: Théorie du protectionnisme et de l’échange international. In scurt timp, lucrarea a fost tradusa in engleza, italiana, portugheza si germana, devenind o lucrare intens comentata in mediile stiintifice. Astfel, ea a avut un impact semnificativ si recunoscut asupra gandirii economice a momentului, mai ales asupra economistilor si a sociologilor din spatiul Americii Latine, care au elaborat dupa al doilea razboi mondial teoriile cunoscute privind raportul dintre metropola si periferie si teoriile dezvoltarii dependente. Costin Murgescu apreciaza ca aceasta lucrare este “prima strapungere romaneasca in gandirea economica universala”, lucrare ce “a intrat definitiv in istoria doctrinelor economice moderne, fiind citata in studii de specialitate, cursuri universitare, tratate si enciclopedii”, iar Mihai Todosia, autorul unui studiu critic la editia romaneasca, arata ca lucrarea lui Manoilescu a devenit un punct de referinta pentru teoriile actuale, fiind trecuta de un istoric ale gandirii economice, André Piettre, “in lista celor mai valoroase lucrari de economie care au aparut in istoria tuturor timpurilor”.
Scurt spus, ideea centrala a cartii este ca sistemul economic mondial este bazat pe exploatarea statelor agrare de catre cele industrializate, de unde rezulta firesc si competitia (economica, comerciala, culturala, politca si geopolitca) dintre metropola industriala si periferia agrara. Instrumentul acestei dominatii complexe este “schimbul inegal” dintre produsele agricole si cele industriale, atat in interiorul unei tarii, cat si in schimburile economice internationale, in raporturile dintre centrul industrial, reprezentat de statele dezvoltate, si periferiile agricole, alcatuite din tari inapoiate. Manoilescu porneste de la distinctia dintre cistigul national (valoarea nou creata intr-o ramura economica) si castigul individul, sub forma de profit, ce revine intreprinzatorului capitalist. Teoria clasica a lui Smith si Ricardo considera ca marfurile se schimba in plan intern si extern dupa principiul “munca egala contra munca egala”, astfel ca acolo unde exista castig individual trebuie sa existe si castig national. Aceasta teorie a costurilor comparative, din care ar deriva principiul “avantajului universal”, este o teorie convenabila statelor dezvoltate industrial, teorie ce camufleaza schimbul de valori economice neechivalente dintre tarile industriale si cele agrare.
In confruntarea sa cu teoriile clasice, Manoilescu aduce o serie de inovatiile teoretice, atat la nivel fundamental, conceptual, cat si in planul politicilor economice ale statelor, respectiv stabilirea unui criteriu in functie de care protectionismul este recomandat sau nu pentru o tara. Prima fraza din lucrarea sa ne avertizeaza ca teoria clasica, elaborata de exponentii liberalismului politic si economic, se afla in contradictie cu “realitatea” economica a epocii moderne. Manoilescu se decide, pe baza cunoasterii pe care a acumulat-o studiind experienta diverselor tari si mecanismul economiei mondiale, sa puna in discutie postualtele acestei teorii care a dominat gandirea economica si sociala timp de un secol si jumatate. Astfel, el ia in calcul nu numai cantitatea muncii, ci si calitatea muncii, capacitatea de a produce valoare adaugata, prin specializare, si deci diferentierea veniturilor si a preturilor in functie de natura muncii (agricole sau industriale). Autorul roman dezvaluie astfel un element ce a fost “ascuns” de teoria clasica, anume ca munca nu este “un factor omogen”, ci unul diferentiat si care are consecinte sociale diferite in functie de o seama de criterii calitative.
“Absurditatea doctrinei liberului schimb vine tocmai de aici: bazele ei: egalitatea dintre valoare si costurile de productie si echivalennta municii sunt fundamental false si totusi continua sa se sustina ferm rezultate care se bazeaza pe principii false. Nu exista nimic mai paradoxal in lume. Si totusi, exista unii care voiesc sa bazeze pe o asemenea contradictie viata economica a popoarelor”.
Teoria clasica nu a depasit dogma dupa care “cantitatea de munca omeneasca pusa in miscare (declansata) ar fi semnul superioritatii unei ramuri de productie”. “Dimpotriva - sustine Manoilescu - economia de munca este un asemenea criteriu. Nu maximum de munca, ci maximum de productivitate a acestei munci omenesti ar trebui sa fie unitatea de masura pentru orice superioritate economica”.
Astfel, pentru Manoilescu, indicatorul fundamental devine productivitatea muncii (calculata pe intreprinderi, pe ramuri si pe intreaga economie natinala), indicator legat si de productia neta. Calculand diferentele dintre productivitatea medie pe ramuri si subramuri economice, Manoilescu rastoarna o serie de teze ale economiei clasice si ajunge la concluzia ca “industria are o superioritate intrinseca fata de agricultura”.
Autorul si-a fundamentat lucrarea pe date statistice elocvente si s-a folosit si de formule matematice pentru a-si sustine tezele. Astfel, el demonstreaza ca in epoca moderna are loc un permanent schimb neechilavent, inegal, intre agricultura si industrie, in interiorul unei tari, si intre tarile agricole rasaritene si tarile industrializate occidentale. El afirma raspicat ca teoriile liberale clasice ale lui Smith si Ricardo asupra schimbului international “sunt false”, intrucat postulatelor lor erau bazate pe idealizarea si generalizarea conditiilor specifice din tarile industriale, fara a analiza si conditiile specifice din tarile agricole, inapoiate, care reprezentau majoritatea covarsitoare a lumii la inceputul secolului al XIX-lea. Luand in calcul faptul ca productivitatea nationala medie este data si de calitatea muncii, nu doar de cantitatea ei, Manoilescu a dezvaluit faptul ca statele occidentale vindeau marfuri create de un muncitor contra unor produse agricole create de zece lucratori din Europa de est. Aceasta ecuatie a comertului international a aparut odata cu procesul de industrializare a statelor occidentale, ecuatie ce s-a extins continuu, devenind un adevarat sistem de dominatie.

“Dominatia economica a unui popor printr-un altul consta in schimbul inegal al muncii acestor doua popoare”.
Pe baza acestor noi concepte si abordari, Manoilescu elaboreaza o teorie coerenta a protectionismului ca practica economica a statelor. Decizia de a produce in tara sau de a importa o marfa trebuie luata avand la baza criteriul productivitatii nationale medii. Este avantajos sa produci in tara o marfa daca nivelul de productivitate a muncii din ramura ce produce respectiva marfa este superior nivelului productivitatii medii nationale. Daca acest nivel este inferior, atunci este avantajos sa procuri marfa respectiva din import. Manoilescu apreciaza ca protectionismul trebuie aplicat temporar, diferentiat, in anumite limite si in functie de anumite criterii. Autorul considera ca cel dintai criteriu este “avantajul national al productiei”, determinat de indicatorul productivitatii muncii nationale, iar al doilea, subordonat, este “avantajul comercial”, exprimabil in termenii cresterii valorii prin export. Teoria clasica a luat in seama numai “avantajul comercial”, ce se refera doar la pretul marfurilor importate sau exportate la un moment si la fenomenul de “dilatare a valorii”, cum spune Manoilescu, prin canalele schimbului international, dar nu s-a interesat de avantajul productivitatii interne a muncii intr-o economie nationala. “Numai pretul scazut al marfurilor din import nu ne indreptateste inca sa ne pronuntam ca importul este avantajos. Acest avantaj nu depinde numai de «cum se cumparar», ci mai ales de «cum se creeaza puterea de cumparare necesara”, altfel spus, trebuie puse in balanta avantajele conjuncturale de a importa un produs si toate costurile (economice, sociale etc.) necesare pe care o natiune trebuie sa le faca pentru a produce alte marfuri sau servicii, care, transformate in termeni valorici pe piata internationala, sa poata asigura “capacitatea de plata” a respectivei natiuni pentru ca ea sa poata “cumpara” produsul importat. Concluzia sa este ca o tara trebuie sa incurajeze (prin interventia statului si prin practici protectionsite diferentiate) activitatile sau domeniile in care productivitatea muncii se situeaza deasupra productivitatii nationale medii, numind aceasta tendinta “legea concentrarii economiei nationale in directia productivitatii maxime”.
Reproducem cateva paragrafe esentiale din lucrarea lui Manoilescu, in care autorul isi formuleaza tezele si ideile ce vor revolutiona gandirea economica.
“Stiinta liberala clasica recomanda diviziunea internationala a muncii si liberul schimb universal. Ea afirma ca in comertul international rezulta din aceasta un avantaj pentru ambele parti si ca toate ramurile de productie -; ale agriculturii ca si industria -; imbogatesc oamenii in mod egal.
Aceste axiome voim sa le opunem faptelor si sa le verificam prin deductii logice. Concluziile noastre vor contesta stiinta clasica... Daca stabilim statistic cat de mare este venitul sau valoarea medie nou creata in pe cap de muncitor, in argicultura si in industrie, atunci obtinem urmatorul rezultat: ceea ce produce munictorul industrial intr-un an este de un multiplu de ori mai valoros decat ceea ce produce munictorul agricol in aceeasi perioada de timp. Aceasta proportie sau - mai bine zis -; aceasta disproportie revenea in Europa orientala inaintea crizei modiale (din 1929-1933- n.ns.) la 1:4. Aceasta insemna ca acolo industria creeaza valori noi cu o intensitate de patru ori mai mare decat agricultura. Dupa catastrofa economica insa -; dupa cum este cunoscut -; preturile produselor agricole au cazut mult mai repede decat preturile produselor industriale, asa incat proprotia 1:4 s-a schimbat in 1:8 sau chiar 1:10.
Industria in general -; si in special in Europa de Vest -; a fost construita pe baza ca este posibil sa vanda produsele industriale astfel incat cu munca anuala a unui munictor industrial sa cumpere munca a vreo 10 agricultori. Aceasta este, deci, echivalenta (ecuatia) comertului international! Aceasta echivalenta ofera cheia pentru intelegerea marii prosperitati a Europei de Vest in veacul al XIX-lea. Un astfel de schimb 1:10 inseamna exploatare.(...).
Fara indoiala, aceasta ideea a exploatarii a inceput acum sa fie clara nu numai in tarile orientale. In anul 1932 am avut onoarea sa prezint Academiei Regale a Italiei un referat in cadrul sesiunii consacrate temei «Europa». Cind am dezvoltat ideea exploatarii tarilor rasaritene de catre Europa de Vest, a luat cuvantul Werner Sombart, spre a spune ca si el este de parere ca Europa de Vest a primit multa vreme marfurile celorlalte tari in parte «asa-zicand gratis».
Teoria productivitatii inegale si a schimbului nedrept intre industrie si agricultura lamureste foarte bine doua fapte, pe care economia nationala clasica nu le-a inteles niciodata indeajuns. Primul este ca tarile industriale sunt mult mai bogate decat cele agricole, al doilea ca orasele sunt mult mai bogate decat satele.
Economia nationala clasica a voalat adevarul asupra comertului international.
Patria acestei stiinte, Anglia, avea interesul sa convinga toarte paopoarele lumii ca atunci cand cumparau produsele industriei englezesti, in loc de a le fabriuca singure, realizau o «afacere buna». Din nenorocire, aceasta afacere buna a fost una rea. De aceea, Anglia a avut grija permanenta sa-si plaseze stiinta ei economica (subliniem «a ei») odata cu marfurile sale. In fiecare lada cu marfa englezeasca se ingrijea sa se ambaleze si cate o bucatica din evanghelia economica a lui Adam Smith” (sublinierile apartin autorului).
Manoilescu arata, in continuare, ca economistul german Friedrich List (“genialul List”, spunea Eminescu) a fost cel care s-a ridicat impotriva dominatiei spirituale si economice a Angliei, dezvaluind unele erori ale teoriei clasice si necesitatea protectionismului temporar pentru a incuraja formarea industriilor nationale. Autorul considera ca List a devenit astfel “marele invatator al independentei economice pentru celelalte popare ale Pamantului”.
Manoilescu apreciaza in mod deosebit ideea lui List, prezenta si in scrierile lui Eminescu, dupa care dezvoltarea industriei are si o serie de consecinte indirecte (in plan social, cultural, moral si mental), chiar daca pe termen scurt presupune “sacrificii” pentru o tara.
“Iar fasimosul lui aforism: «Forta de a crea bogatii este deci infinit mai importanta decat bogatia insasi; ea garanteaza nu numai posesiunea si sporirea celor dobandite, ci si posibilitatea de inlocuire a celor pierdute» - ramane un «Vademecum» pentru economistii si oamenii de stat ai tuturor timpurilor”.
Necesitatea industrializarii a fost treptat inteleasa de oamenii politici din tarile agrare, inapoiate, desi teoria liberala occidentala recomanda acestor tari doar sa-si liberalizeze comertul, dar nu le incuraja sa-si construiasa o industrie competitiva, cu tehnica de varf, ci sa investeasca in agricultura si ramurile de productie “primare”. Manoilescu arata ca este o eroare sa concepem principiul diviziunii internationale a muncii pe modelul diviziunii muncii dintr-un atelier sau unitate de productie, cum face teoria clasica, deoarece “specializarea” muncii inseamna atat o “diferentiere calitativa a muncii”, cat si o “diferentiere a pretului muncii”, deci a castigului. Astfel in cadrul unei economii nationale, unele intreprinderi se dovedesc mai rentabile decat altele, iar castigul ce le revine este diferit, dupa cum in spatiul international unele economii nationale au o productivitate medie superioara altora, din varii motive.
Teza stiintei clasice liberale, dupa care din “liberul schimb universal” rezulta un avantaj pentru toti partenerii (pentru agricultura si pentru industrie, pentru cei dezvoltati si cei inapoiati, pentru cei din metropola si cei din periferie etc.) este o dogma si o iluzie ce nu rezista la o confruntare cu faptele istorice si cu datele ce descriu mecanismele reale dupa care functioneaza in secolul XX sistemul economiei mondiale. Acest sistem, demonstreaza Manoilescu, este bazat nu pe “armonia intereselor”, ci pe confruntarea lor permanenta si pe o inegalitate structurala, ce este reprodusa in forme diferite, dar in care se pastreaza paradigma “schimbului inegal” si a raporturilor de dominatie. Anticipand anumite aspecte contradictorii ale procesului de globalizare de azi, Manoilescu se intreaba:
“Daca s-ar presumpune ca specializarea in cadrul lumii intregi conduce la un avantaj general pentru omenire, ramane totusi intrebarea: obtinerea unui castig maxim pe plan mondial inseamna oare, in acelasi timp, obtinerea unui castig maxim pentru fiecare economie nationala in parte? Acestei intrebari nu i se poate da decat un raspuns negativ”.
In lucrarea Rostul si destinul burgheziei romanesti, publicata in 1943, el analizeaza geneza capitalismului in Romania, dintr-un punct de vedere diferit de cel al lui Zeletin, de care se departe in numeroase idei si concluzii. Analiza sa este una dintre cele mai complexe si mai profunde, prin care abordeaza aproape toate problemele cardinale ale tranzitiei Romaniei spre modernitate. Cartea sa este fara egal prin amploarea informatiei si prin capacitate de sinteza, imbinand perspectiva economica si sociala cu cea istorica si culturala.
La noi, ca si aiurea, burghezia are o pluralitate de functii (economice, politice, administrative, culturale, educationale etc.), dar ea s-a afirmat istoric prin functia generala de “clasa organizatoare a municii si a productiei”, functie constanta, iar menirea ei este aceea de a prelua interesele nationale si de a realiza industrializarea tarii, fapt de o importanta capitala pentru dezvoltarea Romaniei. Impotriva doctrinelor poporaniste si taraniste, Manoilescu este un infocat sustinator al industrialismului si al interventiei statului pentru a stimula dezvoltarea industriei nationale, singura solutie pe care o vede pentru afirmarea noastra competitiva si pentru apararea intereselor nationale. Aceasta este opera neterminata a burgheziei romane si menirera de care trebuie sa se achite in viitor.
Manoilescu opereaza cu o reprezentare istorica noua fata alti istorici ai capitalismului. El considera ca sistemul economic modern este construit din trei elemente, burghezie, capitalism, liberalism. Aceste realitati sunt relativ independente, iar unitatea lor functionala actuala se poate “desface” in viitor.
“Cele trei realitati si fenomene care ni se par azi impletite si inseparabile -; daca nu chiar identice - : burghezia, capitalismul si liberalismul au aparut de fapt pe rand, la epoci indepartate intre ele cu secole”.
In aceasta viziune, burghezia este o clasa “milenara”, ce s-a asociat de-a lungul veacurilor cu sistemul capitalist, apoi cu liberalismul.
“Burghezia este o clasa sociala aproape milenara, a carei functie principala este organizarea muncii si productiei (intai manufacturiera si apoi a oricarei productii) pe baza posesiunii instrumentelor ei”.
Capitalismul a adus cu sine, dupa anul 1500, o noua forma de productie, orientata predominant nu de nevoile colectivitatii, ci de beneficiul (profitul individual) al proprietarului, intrucat evolutia vietii economice a dus firesc la disocierea si apoi la ruptura dintre cei care “poseda intrumentele de munca si ceilalti care sunt salariatii celor dintai”. Asadar, ruptura dintre proprietarii de capital si producatorii directi, dintre castigul individual (ce revine patronului) si castigul social global, derivat (ce revine statului sau natiunii), precum si extinderea muncii salariate sunt indicatorii esentiali ai capitalismului.
“Capitalismul s-a suprapus peste burghezie, dezvoltand si mai mult caracterul functional primitiv al acesteia, care este organizarea productiei manufacturiere. Mai mult decat atat, spiritul de intreprindere s-a suprapus peste cel bughez traditionalist si a dat nastere spiritului capitalist”.
Timp de trei secole, de la aproximativ 1500 pana la 1700, burghezia capitalista, care a succedat celei medievale, a existat fara capitalismul liberal, perioada in care doctrina ei dominanta era mercantilismul. Abia la inceptul secolului al XIX-lea, burghezia capitalista reuseste sa impuna (dupa gestatia din epoca “lunimilor”) doctrina liberalismul, ca doctrina politica, dar si ca strategie economica. Liberalismul devine o “conceptie integrala de viata, imbratisand toarte manifestarile omenesti”, “aducand ca element nou cea mai mare libertate economica si politica pe care a cunoscut-o si o va cunoaste vreodata istoria”.
“Acest nou element, suprapus celor vechi, coloreaza burghezia cu principiul liberei concurente si a neinterventiei puterii publice in viata economica.
Burghezia capitalista a devenit atunci burghezie liberala capitalista si a trait astfel pana la razboiul mondial, prelungindu-si viata, ca atare, chiar pana in zilele noastre. Aceasta burghezie liberalo-capitalista a avut un orizont economic mondial si s-a dezvoltat in ambianta politica a constitutionalismului democratic.
Conceptia economica tipica pent