Scriitorul s-a nascut la 27 noiembrie 1884 in satul Pa^rscov din Muntii Buzaului. A urmat cursurile scolare in Buzau si in Bucuresti, unde a absolvit liceul “Gh. Lazar”. Dupa terminarea Facultatii de Medicina si sustinerea tezei de doctorat, Vasile Voiculescu a fost medic in numeroase localitati din sudul tarii. p5n5no
1. Opera lui Vasile Voiculescu se intinde pe o lunga perioada de timp, din 1916 si pana in 1963, scriitorul revenind surprinzator atunci cand se credea ca opera sa era incheiata.
Ca poet, el realizeaza un univers distinct, a carei evolutie lenta a marcat pana la razboi momentele importante ale poeziei traditionaliste. a. Debutul sau editorial, realizat relativ tarziu, cand poetul avea 32 de ani, se inscrie in cea mai deplina traditie samanatorista. Temele si expresia pastreaza ecouri din Alecsandri, Vlahuta sau Goga. Poetul infatiseaza un univers rustic, marcat de sarbatori crestine, pulsand de amintirea haiducilor de altadata (“Rusalii”, “Soimul”, “Doina si Doina”). In maniera samanatorista este surprinsa degradarea lumii patriarhale: “azi satu-i plin de gloata, strainii il cerceteaza,/ Dar casa mi-i pustie si curtile-n ruine/ Si, stors fara de mila, in preajma greu ofteaza/ Intreg cuprinsul ajuns pe maini straine”. (“Casa noastra”) b. Cel de-al doilea volum, inspirat din lupta ostasilor romani in primul razboi mondial, se inscrie in traditia poeziei patriotice a lui Vasile Alecsandri si George Cosbuc. Poetul retine gesturile eroice ale soldatilor anonimi, sacrificiul acestora, intr-un limbaj tipic muntenesc. Multe dintre poezii au forma unui monolog taranesc realist in care sunt relatate intamplarile de pe campul de lupta. (“Sase cruci”, “Popa din Dealul Sarii”, “Cand a fost sa moara Neculut”) c. Universul poeziei prinde contur abia in volumul “Parga” (1921), in care poetul mai pastreaza elemente ale pastelului local, limbajul presarat cu numeroase muntenisme, dar exprimarea este mai noua, imaginile mai neasteptate, iar miturile biblice, anticipate, intr-o oarecare masura, si in volumele anterioare, gasesc acum expresii tulburatoare. d. In volumele care urmeaza, “Poeme cu ingeri” (1927), “Destin” (1933), “Urcus” (1937), “Intrezariri” (1939), poetul depaseste traditionalismul de tip romantic samanatorist, apropiindu-se de forma moderna, reprezentata de gruparea gandirista. Alegoriei naive din perioada debutului ii iau locul zbuciumul launtric, aspiratia catre Dumnezeu, dramatismul luptei spiritului cu materia si inaltarea intr-o lume a valorilor morale.
Peisajul romanesc gaseste in opera lui Vasile Voiculescu una dintre cele mai izbutite expresii artistice. Poetul creeaza tabloul unei naturi originare, animate de elanuri cosmice, pe care o percepe, de obicei, vizual. Imaginea Bucegilor cufundati intr-un somn de inceput de lume este sugestiva:
“Adorm adanc Bucegii si Noaptea-i netezeste,
Pe tamplele lor arse, cu mainile -; amandoua.
Sclipesc pe frunti golase, ce somnul netezeste,
Broboana mari de roua.”
(“Singuratatea”)
Printr-o serie de alegorii naturistice, poetul creeaza imaginea unei naturi dinamice, dominata de simboluri vegetale si animaliere:
“Dand buzna, ca de streche fugarite,
Cu cozile barzoi si coamele zburlite,
Sosesc cirezile de nori in goana.”
(“Nori de vara”)
Infatisarea salbatica a acestei lumi este treptat atenuata in “Poeme cu ingeri”, unde peisajul se spiritualizeaza, capata straluciri de icoana bizantina. Elemente ale unei mitologii crestine romanesti populeaza un univers evlavios, desavarsit prin sacralizare.
2. Tema dominanta a acestor poeme este cea religioasa. Aceasta vocatie mistica este o constanta a intregii opere a lui Vasile Voiculescu. Scenele si motivele biblice, prezentate chiar in primele volume, constituie, incepand cu “Parga” si “Poeme cu ingeri”, punctul de plecare al unor meditatii asupra conditiei umane, insetata de desavarsire, dar aflata sub ispita amagitoare a pacatului. Aceasta trasatura il apropie pe Voiculescu de Arghezi. Ceea ce il deosebeste este credinta fara tagada intr-un Dumenzeu salvator, care-i vegheaza fapta si gandul. O ilustrare a acestei cautari si certitudini, totodata, o gasim in “Horeb launtric”:
“Urc muntele de gand cu aspre galbe
Catand frunzarul rugului aprins:
Doar mugetele tunetelor albe
Ma vor vesti ca, Doamne, te-am atins”.
Alteori, poetul, evocand copilaria, imagineaza o lume in care sacrul si profanul se amesteca intr-o existenta cotidiana, ca in miturile Vechiului Testament. Dumnezeu “Cu barba alba, gras si cam pitic/ Iesea din casa-i mare cat un palat/ Si zvarlea spre albii porumbei/ Boabe aurii de mei” (“Dumnezeul copilaresc”).
Motivul vizionar al ingerilor apare in poezia lui Vasile Voiculescu in mod frecvent. In “Poeme cu ingeri” decoreaza un univers mistic autohton, sacralizandu-l. Ingerii savarsesc diverse munci agricole, sunt de paza la poarta, stau la pragul casei sau patrund in odaie, in tablouri ce amintesc de icoanele pictorilor populari din evul mediu romanesc.
Remarcabil este portretul ingerului nadejdii, care aminteste de poza eroilor romantici:
“Si m-am plecat atuncea ca sa-l privesc deaproape,
Mai palpaia pe frunte-i cearcan de vapaie…
Incolo numai umbra, pe-aripi, pe pleoape…
Parea un biet razboinic cazut intr-o bataie
Avea hlamida rupta si o aripa beteaga
Cu sfarcurile boante si pene zdrentuite
Zacea grozav de palid, sleit si fara vlaga
Si-ncet scancea in somnu-i cu vise chinuite.”
(“Ingerul nadejdii”)
3. Incepand cu volumul “Intrezariri”, poezia erotica ocupa un loc mai important, anticipand sonetele publicate in 1964. Remarcabila prin imagistica si senzualitate este poezia “Craiasa de zapada”:

“Si-acele mangaioase ninsori sub taina cheii
Poleiul dalb al pulpei cu lunecusuri lungi…
Eu ti-am cules, intaiul, din dinti toti ghioceii
Cand te topeai in brate-mi si-n zori nu vreai s-ajungi
Cand ma culcam pe-ntinsul zapezii tale goale
Si-mi cufundam obrajii in fragezimi de foc,
Pana umplea mijirea luminii boreale
Balanele tinuturi cu viscol de noroc.”
4. In 1944 este publicat volumul “Poezii”, in editie definitiva. Cariera poetului parea definitiv incheiata, mai ales ca in anii care urmeaza pana in 1964, opera lui Voiculescu este condamnata la uitare. Dar publicarea de catre Perpessicius a ciclului “Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu” produce o mare surpriza. Volumul este considerat o capodopera a liricii erotice, iar Vasile Voiculescu este comparat cu marii creatori ai genului.
Modelul, asa cum sugereaza si titlul, este “marele Will”, caruia poetul ii aduce omagiul sau in cel de al 90-lea sonet:
“Stric oare faimei tale? Ingaduie sa-ti spun,
Oceanule de geniu ce-neci chiar si uitarea.
Cine-ar putea, cu atata mai mult un biet nebun,
Si in ce chip pe lume, sa pangareasca marea?
Ti-am bantuit viata, eu, badaranul Will;
Nu am putut ajunge naprasnica-ti marire!”
Sonetele au fost scrise intre 1954 si 1958 si continua numaratoarea celor 154 tiparite de Shakespeare in 1609. Vasile Voiculescu preia modelul de sonet de la Shakespeare si pastreaza, in general, aceleasi teme. Poetul imprumuta motive si situatii din opera lui Shakespeare, adresandu-se acelorasi personaje. Discursul este plin de vibratie si emotie.
Temele volumului sunt: trecerea timpului, cunoasterea, poezia, moartea, toate subordonate iubirii, purtatoare a “originarului foc” prin care “Misterioasa carne se face duh in noi”.
Scriind o “poezie despre iubire si nu de iubire”, in care femeia este mai mult un principiu decat o existenta carnala, poetul depaseste anecdoticul si canta frumusetea pura, ideatica. Iubirea vine din “taramul eternelor idei, fiind, ca in poezia lui Blaga”, purtatoare a valurilor sacre primordiale. In numeroase sonete, iubirea se asociaza eternei arte, in calea ce duce spre perfectiune.
Drumul catre opera de arta presupune un gest ritualic, o distilare secreta din care se naste “imbatatorul spirit, taria si ardoarea”, o sarbatoare in care “ca o fecioara, vorba isi da virginitatea/ Doar mirelui, poetul, si scrisul e o nunta…”.