o4i5iq
Literatura romana a fost scrisa, pana la intemeierea “Junimii”, aproape numai de boieri, la inceput de protipendada, apoi de boierii de clasa a doua si de burghezii si dascalii intrati in boieria marunta.
Taranimea nu ia parte deloc la miscarea culturala, fiind primita doar ca motiv literar si in forme conventional idilice in literatura unor mosieri ca Alecsandri si Negruzzi. Chemarea la creatie a clasei taranesti si punerea acesteia in contact cu aristocratia este opera “Junimii” in general si a lui Titu Maiorescu in particular, acesta fiind el insusi, in fond, descendent de tarani ardeleni. Estetica lui Titu Maiorescu
(1840—1917) e mai ales schopenhaueriana: Frumosul e reprezentarea ideii sensibile; ideea sensibila este natura absoluta a lucrurilor si intaia conditie a artei este ridicarea deasupra oricarei idividualitati pana la starea de subiect cunoscator pur; prin aceasta ascensiune la contempla rea ideii intuitive, Arta aduce linistirea sufletului (adica atenuarea egoismului), ceea ce e totuna cu fericirea. Insa Schopenhauer era rasist: ideile platonice revelandu-se in concret iar ideea metafizica de natie (pe care o admitea) incorporandu-se in natiunile istorice, o literatura universala nu exista decat prin mijlocirea individualitatii etnice. Prin urmare Maiorescu va deveni primul formulator, inca timid, al “specificului national”, exaltand poezia populara si cerand o limba cu “adevarat romaneasca”. Schopenhauerismul ar fi trebuit sa duca pe Maiorescu la conceptia artei pure, si, dimpotriva, l-a facut precursor al tendentionismului sanitar al artei “sanatoase”, scutite de “efemina rea scrierilor decadente”. Termenii sunt intorsi. In vreme ce dupa filozoful german arta e o conditie a purificarii, dupa criticul roman puritatea (simtiri “curate si alese”, “nobleta de simtimant”) e o conditie a artei. Maiorescu nu cerceteaza structura operei de geniu, ci numai efectul asupra constiintelor, si cand un autor i se pare a avea “inima calda“ si a lasa “impresia unei binefaceri sufletesti”, crede ca e cazul de a manifesta “recunostinta pentru multumirea ce ne-a cauzat-o cetirea scrierilor sale”. Poetica lui Maiorescu e in parte ingusta si simplista, in general insa inseamna un pas mare spre largirea simtului estetic. Dualismul acela in virtutea caruia opera e rezultanta cola borarii unui frumos de continut cu unul de expresie a dus la cele mai mari erori, caci e imposibil a determina valoarea estetica a unei conceptii sau a unui cuvant in afara fenomenului fundamental si inanalizabil al creatiei. Nu exista cuvinte poetice si cuvinte prozaice.
Maiorescu exagereaza rolul metaforei, dar mai ales isi inchipuie ca imaginea trebuie sa se supuna legilor lumii fizice. El n-admite ca poetul sa priveasca la roata cea de foc a soarelui, asta fiind o “stranie indeletnicire si periculoasa” pentru sanatatea ochilor. In felul acesta absurdul semnificativ, temelie a poeziei, ilogicul organic ce formeaza esenta visului si a mitului sunt repudiate.
Maiorescu e intai de toate un mare polemist care stie sa traga profit din imprejurarea de a trai intr-o lume inferioara nivelului sau, punand in valoare arta de a corecta si de a admonesta. Instrumentul stilistic al acestei arte este lamurirea “pe intelesul tuturor”, prin imperecherea malitioasa de expresii tehnice neologice si de cuvinte neaose. Core spondentul sufletesc presupus de acest limbaj e sentimentul mizeriei intelectuale a adversarului. Raportul intre polemist (stapan pe o masca demna si glaciala) si adversar e acela dintre o minte inaccesibila si un lamentabil intelect, care trebuie corijat ori admonestat, dupa cum e cazul. Cand Maiorescu vrea sa dea a intelege ca adversarul e cu totul inferior, se coboara si el mai multe trepte si-l lamureste intr-un limbaj de-o usurinta palmuitoare. Daca insa adversarul are cultura, atunci criticul devine distant si intr-un stil potrivit mijloacelor celui studiat sugereaza incapacitatea de patrundere reala a problemelor din partea aceluia. In cazul lui Sion, simpla dovada ca acesta nu stie ce este un hexametru ajunge. Gherea, mult mai slobod in lumea ideilor, e “luat de sus”, ca unul ce n-are competenta a se amesteca in estetica,

intr-un cuvant ca autodidact. Lui Duiliu Zamfirescu nu i se putea aduce pe fata invinuirea de incultura. Atunci Maiorescu rezolva taios problema: poetii nu au caderea sa dea opinii critice. Sentimentul de superioritate este desfasurat de Maiorescu, dupa imprejurari, in patru chipuri: el face intai examenul logic al gandirii adversarului spre a-i dovedi reaua functionare, intr-un stil de o mare bonomie scolara; apoi trece la aspectul gramatical al gandirii, observand neacoperirea exacta a ideii prin cuvant; cand e cazul face pacientului un simplu examen de cunostinte; in sfarsit, metoda cea mai teribila este considerarea mintii autorului studiat sub raportul fenomenologic, incadrarea lui intr-un lant de necesitati si imperturbabila clasificatie. In acest moment pozitivist Maiorescu creeaza o expresie noua, memorabila (limbut, betie de cuvinte). Capodopera polemica a lui Maiorescu este Betia de cuvinte. Raspunsul la discursul de receptie al lui Duiliu Zamfirescu la
Academia Romana e de altfel si el o capodopera de umor rece, pe baza sentimentului altitudinii. E o teribila admonestatie onctuoasa, o reducere zambitoare la neant.