z1z3zj
Simtul nostru literar actual ne face sa gustam unele versuri din Psaltirea lui Dosoftei nu numai in savoarea lor de trecut departat; ci gasim in ele si o frumusete directa: arhaismul lor e in acord cu sentimentul nostru viu al trecutului.
Din contra: poezia de la sfarsitul veacului XVIII si inceputul veacului trecut, de la Vacaresti prin Carlova si Hrisoverghi, pana la Asachi si Eliade Radulescu, ne insufla, in definitiv, o atitudine dezaprobatoare. Pentru gustul cititorului de astazi, acele incercari poetice sunt valori mai mult sau mai putin degradate, si nu simplu invechite. In mare parte, acea poezie ne apare, cum atat de exact spune dl profesor Densusianu despre Vacaresti ca poezie lautareasca. In adevar pentru noi acea literatura a cazut in buna parte la nivel suburban. In ea noi nu aflam parfum de arhaism, ci aer de semicultura.
Insa, desigur, au ramas din acea epoca versuri in care se invedereaza o poezie noua, o poezie in continuitate vie cu poezia de astazi.
In asemenea margini putem recunoaste in acea literatura inceputurile poeziei noastre moderne.
E greu, ori e de-a dreptul imposibil, a justifica in intregime, pentru vreunul din poetii de pe atunci, calificativul de primul poet roman modern; insa versuri se gasesc, desigur, la acei scriitori, versuri pe care le putem numi intaile versuri romanesti moderne.
Daca ar fi sa pomenesc o bucata intreaga care sa o putem aseza pe cea dintai foaie a poeziei romanesti moderne, as numi balada
Andrei Popa a lui Alecsandri:
Cine trece-n Valea-Seaca
Cu hangerul fara teaca
Si cu pieptul dezvelit?
Andrei-Popa cel vestit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Zi si noapte de calare
Trage bir din drumul mare,
Si din tara peste tot
Fug neferii cat ce pot...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Andrei fuge far de-o mana,
Prinde murgul la fantana,
Da pieptis, sare pe sa
Si din gura zice asa:
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
In 19 strofe, datate din 1843, de la Ocna, tonul si ritmul popular ni se arata pentru intaia oara asimilate de un poet artist, cu un gust deplin sigur de sine afara doar de acel:
Ura! Vulturul in nori
Racni falnic de trei ori din strofa finala, ce pare ratacit acolo din vreun mars patriotic cum se obisnuiau pe atunci, si unde ne si intampina, neaparat, epitetul falnic, acel trocheu pompos, de genul pe care francezii il numesc pompier, epitet ajuns apoi inevitabil la Alecsandri si la altii; un adevarat recvizit nenorocit din acele care fac moda si dureaza in desavarsita banalizare. Altminteri, Andrei Popa este o bucata ce poate fi pomenita ca prim monument al poeziei romane de sine statatoare.
Pentru a reprezenta viu distanta istorica intre generatiile de poeti problema generatiilor preocupa cu drept cuvant mult astazi pe istoricii literari pentru a ne da seama de caracterul unei adevarate inovatii artistice si a clarifica tot relieful baladei citate din Alecsandri, sa ne amintim de poeziile lui Conachi. Conachi scrie pana pe la 1848, iar Andrei Popa a lui Alecsandri este din 1843; insa Conachi, pana la urma, nu iese din stihurile lui catre Catinci, Casandre, Marghioale , din Logodna Prohiritei, din:

Ah! ochisorii vii
Cam negri caprii sau
Ah! nurule imparate al podoabelor firesti, sau inca:
Doi ochi porti
Ce fac morti
Ca niste gelati
Si arunci
Tot in munci
Pre amorezati.
La Conachi, diversitatea ritmului e variatie pur superficiala.
Intru nimic ea nu corespunde diversitatii tonului interior al bucatii. Versul de 15 silabe, cu mersul sau potrivit pentru povestire sau pentru apostrofa solemna, Conachi il intrebuinteaza indiferent, ca sa jeleasca moartea prietenului Basilica Bals, ca si pentru a canta usurel, de ex.: Iubitul si Uratul:
Intr-o zi de primavara umbland pe camp, Aglaé
Vazu din nastav Amoriul culegand flori langa ié sau a interpela pe Dumnezeu sfantul, precum urmeaza:
Ce putere, Doamne sfinte, ai sadit in ochii verzi!
Cu acest boier carturar ramanem pana la sfarsit in poezia tabietlie, care se explica prin scripca si oftatul lautarului.
Pentru a lamuri prin contrast ceea ce aminteam la inceput, ca de versul lui Dosoftei ne simtim, pe unele locuri, literariceste aproape, citez cateva din versurile lungi de 16 silabe din psaltirea batranului mitropolit:
Blagoslovi-voi pre Domnul, toata vremea si-n tot ceasul,
Lauda lui este-n rostu-mi sa-i cant cat imi poate glasul.
...Veniti aproape de dansul, si sa va luati lumina
Ca sa fie fata voastra luminoasa si senina.

Este evident ca pentru intelegerea si simtul literar al cititorulul de astazi, ceea ce se poate numi poezie biblica ni se arata deplin integrata in aceste versuri ale lui Dosoftei.
Esteticeste, ele ne sunt perfect actuale. Nici prin vocabular, nici prin ritm, nici prin ideatie ele n-au suferit, de atunci si pana azi, nici o devaluare. Insa iata numaidecat, pentru a face cat mai palpabila, inainte de orice analiza, in ce fel de degradari literare ni se prezinta originile poeziei romane celei noi, iata cateva din asa-numitele versuri biblice (tot din psaltire) de ale lui Eliade
Radulescu:
Dreapta ta, Doamne, se glorifica in fortitudine,
Dreapta ta, Doamne, infrange inamicul.
Trimis-ai spiritul tau, Doamne,
Si marea ii acoperi,
Ca plumbul apusera in apele vehementi.
Intr-adevar, ce o fi vrut sa insemne Eliade Radulesccu prin cuvantul a intr-aduce nu-mi dau bine seama:
Intr-aduce, o Potente,
Implanta pe dansii,
In muntele ereditatii tale
In locul, preparat locuintei tale, o Eterne,
In sanctuarul, Doamne, edificat de mainile tale.
Aceste versuri, Eliade Radulescu le da ca mostra si model in cursul sau de poezie, dupa ce polemizeaza contra limbii nero manesti a gascanarilor adica a limbii cu slavonisme si grecisme si recomanda limba Vacarestilor, care prin rime regulate (prin rime, Eliade Radulescu intelege aci versuri) se exprima ca sa priceapa toti si sa placa tuturor.
Inainte de a arata, prin exemple, infatisarea originilor poeziei romanesti celei noi, epoca pe care am intitulat-o cu numele lui
Asachi si Eliade Radulescu, trebuie sa pomenesc doi versificatori: pe boierul Alexandru Beldiman si pe carturarul Budai-Deleanu, autorul poemei eroicomice Tiganiada. Amandoi acestia bene-

ficiaza, prin sinceritatea scrisului lor, de aceeasi situatie fata de constiinta literara actuala ca si vechiul Dosoftei.
Stangaciile acestor doi nu sunt dizgratioase; Beldiman nu viseaza a fi literat inovator, iar Budai-Deleanu e un carturar de buna calitate, si incercarea lui de a obisnui precum insusi spune a obisnui si intru limba romaneasca aceeasi poezie, mai ridicata si subtire cum se afla la alte neamuri nu cade niciodata in prosteasca imitatie.
Din Budai-Deleanu si din Beldiman se pot cita versuri in care isi afla glas, original pentru intaia oara, verva satirica in poezia noastra. La Budai-Deleanu cu o muzicalitate surprinzatoare, la
Beldiman cu o violenta de limbaj superb familiara, ne intampina, intaia oara, pe romaneste, invectiva in forma artistica.
Budai-Deleanu apostrofeaza astfel pe romanul ajuns, din vanjos ce era pe vremea lui Tepes-voda, slabanog cu totul, in fata strainilor in a caror mana incapuse:
Venetici flamanzi de prin ostroave,
Greculeti din Anadol, din Pera,
Ti-au rapit venituri, cu hrisoave;
Tu le zici: Arhonda, kalimera!
Si te inchini cu multa plecaciune
Crezandu-le toate ce vor spune...
Beldiman insa ii ia, pe fiecare dupa nume, cum ii cunostea din ochi sau din auzite, si-i inseamna cu epitete ce suna din plin a neaosa lovitura:
Intre ei mai era inca un curbet posomorat,
Un Levidis Nikulaki, suflet scarnav si urat,
Celalalt e Floresteanul, viclean ademenitor,
Ipocrit de cei de frunte si de tari vanturator...
...Si Romandi parcalabul, un giugea, un om pocit;
O starpitura greceasca, iesit dintr-un vas clocit.
Insistent atrag atentiunea asupra frumusetii emistihului: Si de tari vanturator , cu inversiunea lui plina de arhaica savoare si

cu superba lui amploare ritmica; si tot asa asupra cuvintelor pierdute astazi: curbet si giugea; curbet inseamna pe turceste: camarad de pederastie, iar giugea inseamna pitic amandoua elemente a caror moarte e cu totul regretabila, atat pentru sonoritatea cat si pentru functiunea lor lexicala.

Urmand a aminti scriitorii aceia in care, precum am amintit la inceput, o poezie noua apare, trebuie sa amintesc pe Iancu
Vacarescu, ultimul din celebra formatie de poeti.
In treacat, pomenim ca acest Vacarescu a scris si sonete
Eliade Radulescu noteaza in cursul sau de poezie generala ca nu cunoaste decat 3 sonete in limba romana, si anume de Iancu
Vacarescu si acest amanunt ne arata clar ca, in acest membru al familiei, ne gasim in fata unei generatii literare cu totul noua.
Interesant e, de asemenea, ca la acest poet intalnim, in poezia
Caleidoscopul, strofa Luceafarului lui Eminescu:
...Cate dureri pricinuiesti,
Ce lacrimi de-ntristare
La toti: ce mult nenorocesti
Prin mica-ti departare.
Iar iubitoare-aievea-n vis
Voind a fi in viata,
Ca liliacul cel inchis
Albul castiga fata.
Dar duhul tau eu socotesc
Ca i-ar da mii de fete,
Prin acei ochi ce mult vorbesc;
Si poate mult sa-nvete.
Si-albu-ti arata-n adevar
Acum pe neasteptate
Cadre de raze cum rasar
Din doru-ti, minunate.

In cate chipuri gandu-ti schimbi,
Oricat vei fi departe
Oriunde stai, unde te plimbi
Fa-n gandu-ti sa am parte.
Asemenea gasim in Iancu Vacarescu strofa din Pajul Cupidon si alte bucati ale lui Eminescu. De exemplu:
N-am sa scap, in piept port dorul
Peste ape, peste munti;
Vad ca peste mari amorul
Cand o vrea isi face punti.
In 1829, Iancu Vacarescu scrie un Mars pentru oastea nationala atunci infiintata:
Slava stramosilor vestiti
In cale va asteapta,
La rand, romanilor, iesiti!
Mergeti pe calea dreapta!
Il amintim aici mai cu deosebire pentru a semnala o ciudatenie a istoriei noastre literare.
Acest mars al lui Iancu Vacarescu, atat de bine sustinut in ton barbatesc si in ce priveste accentul, ca si in vocabular, ar fi de ajuns, credem, pentru cine vrea numaidecat sa fixeze un prim poet roman modern, un poet care, cum spune un admirator absolut al lui Carlova, sparge formulele unei traditii , ar fi de ajuns, zicem, ca sa-i acordam lui Iancu Vacarescu acest loc. Dar si prin alte versuri ale sale, acest poet se arata ca a trecut departe peste cantecele lautaresti si improvizatiile anacreontice, peste poezia usoara, sentimentala si senzuala .
Este ciudata, in adevar, insistenta de a vedea tocmai in Carlova pe acel inovator, in Carlova care in Marsul sau catre oastea romana, scris in 1831, doi ani dar dupa al lui Vacarescu, scrie, de exemplu:

Acea arma ruginita si ascunsa in mormant
Braturile sa-nfierbante; iasa iarasi pe pamant
Tinerimea s-o-ncunune
Cu izbande foarte bune,
Pe ea faca juramant.
Intreaga bucata, tinuta in aceasta molesita formula de aluat necopt, e o manifestare izbitoare de obtuzitate poetica, si ca inteles si ca muzicalitate. Aceeasi moleseala, aceeasi statornica fadoare ne intampina peste tot, in cele cateva pagini ale tristului
Carlova. Carlova scrie (in Ruinele Targovistei):
Dar inca, ziduri triste, aveti un ce placut,
Cand ochiul va priveste in linistit minut... sau (in Pastorul intristat):
P-acea placuta vreme, in asta trista vale... sau (tot in aceeasi bucata):
Incet, incet si luna, vremelnica stapana,
Se urca pe orizont campiile albind,
Si plina de placere, c-o frunte mai blajina
Isi cauta de cale adesea multumind.
Mai trebuie sa amintesc didactismul deplorabil din Rugaciunea, care ar fi fost sa fie un fel de elegie patriotica?
A ta putere nemarginita
In veci urmeaza a fi pornita
Spre usurinta si spre folos.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Vantul ii sufla tot neplacere
Norii ii ploua nemangaiere
De flori nu gusta placut miros.
Carlova a avut o soarta jalnica si a fost un tanar plin de inima.
Dar este evident in dauna isloriei literare a face din el un inovator si un spargator de traditii , cum scrie un editor al poeziilor sale.

Daca, din epoca considerata ca acea a inceputurilor unei poezii noi, a fost un scriitor din care nu e aproape nimic de pomenit in istoria literara, desigur acela e Carlova. In adevar, deloc nu e de ajuns tema patriotica si tema melancolica, pentru a ne indreptati sa datam epoci artistice; nicidecum lipsa sau raritatea relativa a grecismelor si slavonismelor nu e motiv pentru a fixa date de istorie propriu-zisa literara, ci numai de istorie a limbii literare.
Un caracter de ordin exterior istoriei literare, si totusi nu indiferent pentru mersul ei, e, cum cred, calitatea sociala a celor doi autori ale caror nume le-am legat pentru intitularea unei epoci. Asachi si Eliade Radulescu nu sunt boieri; sunt ca sa intrebuintam terminologie apuseana, care la noi nu se putea aplica pe atunci cu aproximatie, sunt mici burghezi si oameni de scoala, ca atare ei nu erau simpli amatori de literatura in ceasurile slobode, sunt scriitori cu ambitie propriu-zis literara.

Asachi a avut parte de o cultura si variata si sistematica. Lui
Eliade Radulescu i-a ramas pana la urma un aer de semicultura: cei 10 ani de exil si rataciri prin tari straine par sa nu fi avut nici un efect asupra lui in aceasta privinta. Agitatiile lui linguistice ni-l fixeaza ca incurabil dascal ce nu parvine a-si forma deplin simtul literar. Inca din 1859, anul intoarcerii sale din exil, lui
Eliade Radulescu i se zice, in ziare, celebrul nostru literator ilustru autor al Mihaidei in sfarsit si mai cu seama, i se zice: ilustru fundator al literaturii romane .
A determina fundatori de literatura este o veche naivitate scolareasca, ce dispare, cum cred, pana si din manualele ele mentare.
Eliade a fost un foarte energic animator al vietii intelectuale, un pedagog prin excelenta folositor literaturii. Era unul din acei ce au darul de a contribui puternic la formarea unui public si aceasta, desigur, nu e capitol neglijabil in istoria literara.
Am vazut cum Eliade Radulescu intelege a face poezie biblica pe romaneste. Adaug aici un exemplu din versurile pe care el le-a numit Sapphice:

Bariothrona, immortal Aphrodita,
Fiia lui Joe, deh! lasu-ma tie.
Nu ma condamna-n doruri, nu in chinuri
Prada urgiei.
......................................
Mi adoarme chinul, propitie diva,
Ruga-mi asculta, si fa sa rasuflu;
Fii aliata-mi!
Desigur, lipsa de gust, implicata deopotriva in orice estetica de dascal ca si in orice timp de nesiguranta literara, a fost pacatul cel mare al lui Eliade-Radulescu si al lui Asachi.
Radulescu a suferit poate mai greu decat Asachi de acest pacat, din pricina nenorocitelor sale ambitii de a fabrica limba literara
Eliade a cedat intru aceasta sistemei ardelene. Pe Asachi l-a scapat de asemenea rataciri, mai rau decat ciudate, un simt al vorbei vii, mult mai solid, simt care se pare a fi fost totdeauna mai energic in societatea moldoveneasca.
Sa nu uitam insa ca zelul literar si patriotismul, ardoarea de a contribui sa dea patriei o literatura l-au adus pe Eliade pana acolo ca sa scrie doua bucati care, aproape intregi, stau in continuitate cu poezia noua Zburatorul si O noapte pe ruinele
Targovistei. Multcitatele versuri din Zburatorul sunt aceste:
Incep a luci stele, rand una cate una,
Si focuri in tot satul incep a se vedea;
Tarzie asta-seara rasare acum luna,
Si cobe, cateodata, tot cade cate o stea.
Tacere este totul si nemiscare plina,
Un cantec sau descantec pe lume s-a lasat;
Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina
Si apele dorm duse, si morile au stat.
Versuri ca cele de mai sus sau ca aceste doua din O noapte pe ruinele Targovistei:

Si seara ganditoare sub fiecare stanca
Si-ntinde a sale umbre cutezatoare- n sus ne obliga sa uitam ca in aceste bucati se mai gasesc inca groaznice pedantisme ca belica ardoare, eroica valoare, debila mea fiinta.
Descrierea serii in sat din Zburatorul anticipeaza cu deplina demnitate peisajele lui Cosbuc. Necontestat imi pare ca in cazul lui Eliade ni se prezinta un exemplu eminent ce ne arata cum un literat plin de zel reuseste a fi cateva ceasuri in viata lui poet adevarat, numai prin silitoare si entuziasta exercitare scrii toriceasca.
Lui Asachi nu i-au reusit decat sporadic versuri interesante ca element muzical si ca imagine, dar nici o singura bucata poetica intreaga.
Munti de unde peste unde, Marea unind cu Orizonu sau
A lui Joe certatorul fulgere tunatoare sau
Fundul volburei adance, peste-a apelor campie sau si mai eminescianul vers:
Asa mintea vanturata de ideile desarte.
Asemenea versuri sunt intamplari, probabil; intamplarile acestea anunta, daca nu capacitatile deosebite muzicale si vizuale ale lui Asachi, posibilitati ale limbii noastre, care tarziu numai s-au dezvelit in toata stralucirea geniului artistic al lui Eminescu.
N-a fost poet nici Asachi; cum n-a fost poet nici Eliade; a fost insa, ca si acesta, un superior animator literar, si versurile sale in afara de acelea in felul celor citate cuprindeau in ele, pentru scriitorii ce aveau sa vie, un puternic indemn de a se cultiva prin studiul poeziei straine. In prefata la poeziile lui
Hrisoverghi, Kogalniceanu condamna, sumar, poezia lui Asachi, ca simpla imitatie de forme straine pentru abuz de mitologie.
Judecata lui Kogalniceanu e nedreapta astazi; pe atunci ea era o

polemica folositoare. Insa chiar de la Kogalniceanu, apare in critica noastra eroarea de a considera numaidecat ca poet nou pe acei ce incepeau, cum foarte simptomatic scrie Kogalniceanu, a scrie dupa gustul national!