p9j7jc

A aparut in fruntea volumului Plumb in 1916. Este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolusmului romanesc.
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic in care poetul exprima o stare sufleteasca disperata, lipsita de orice speranta. Poezia este alcatuita din 2 catrene, care corespund celor 2 planuri ale realitatii: realitatea exterioara, alcatuita din cimitir, cavoul, simboluri ale unei univers rece, ostil, care il impinge pe poet la izolare si disperare si realitatea interioara, sufleteasca, deprimanta pentru care nici iubirea invocata cu disperare nu este o sansa de salvare.
In poezie exista un motiv esential: moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adanc, cavou, coroane, era frig, era vant. Celelalte motive - amorul, tristetea, singuratatea - sunt secundare, dar ajuta la reliefarea ideii esentiale de alunecare inevitabila spre moarte, neant.
Cuvantul-cheie al poeziei este plumb, care are valoare de simbol, repetitie si epitet. In exprimarea sicriele de plumb sugereaza nemiscare, incremenire; amorul de plumb sugereaza o senzatie de rece, de insensibil; si-i atarnau aripele de plumb sugereaza caderea, imposibilitatea zborului si a salvarii.
Prima strofa defineste un univers rece, strain, in care poetul traieste sentimentul singuratatii tragice:
Dormeau adanc sicriile de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmant Stam singur in cavou… si era vant…
Si scartaiau coroanele de plumb.
Strofa a doua defineste realitatea interioara. Poetul invoca amorul, dar acesta doarme intors cu fata spre moarte. Aripile de plumb sugereaza caderea surda si grea, din care poetul nu se mai poate inalta; caderea in moarte este inevitabila, si nici macar iubirea invocata cu disperare nu reprezinta o sansa de salvare:
Dormea intors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig Stam singur langa mort… si era frig…
Si-i atarnau aripile de plumb.
La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizeaza ideea de alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaza persistenta atmosferei deprimate. Repetitia conjunctiei si amplifica atmosfera macambra: Si flori de plumb si funerar vestmant - / …si era vant… / Si scartaiau coroanele… si-am inceput sa-l strig… si era frig… si-i atarnau aripile de plumb…. Epitetele adanc, intors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice. Frecventa consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului eau sugereaza foarte bine plansetul, vaietzul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constata folosirea iambului alternand ci peronul si antibracul.
Sentimentul dominant este de oboseala, de trecere inevitabila spre moarte. Se remarca maxima concentrare a discursului poetic.
Poezia exprima in numai cele doua catrene ale ei, o stare sufleteasca de o coplesitoare singuratate. Atmosfera este de o dezolare totala in tremuratoarea apasare materiala fiind sugerata de greutatea metalului intunecat.
Poezia este structurata pe doua planuri. Pe de o parte realitatea exterioara, prezenta prin cimitir, prin cavou o lume ce-l determina la izolare, iar pe de alta parte realitatea interioara care are in vedere sentimentul iubirii a carui invocare se face cu desperare fiind i el conditionat de natura mediului. Este de fapt incercarea poetului de a evada din lumea inchisa izolata in care se zbate.
Poetul insa nu izbuteste sa depaseasca momentul, cuvantul “intors” realizeaza de fapt misterul intregii poezii. Cuvantul cheie al intregii poezii este “plumb” care devine metafora - - simbol i care este repetat de trei ori, numar fatidic in fiecare catren. Repetitia acestui cuvant sugereaza o atmosfera macabra de cavou.
In acest mediu, sentimentul iubirii inseamna “intoarcere spre apus” cum spune poetul Lucian Blaga, adica moartea.
“Dormea intors amorul meu de plumb,
… pe flori de plumb.”
In aceste conditii poetul nu se poate redresa, nu se poate inalta i ultimul vers, aduce consolarea i resemnarea “i-i atarnau aripele de plumb” sugerand zborul in jos, care cadere este surda i grea.
Intre aceste coordonate ale realitatii exterioare i interioare se desfaoara monologul tragic al poetului intr-o atmosfera tulburatoare prin moarte (la nivel semantic) iar pe de alta parte prin repetitia cuvantului plumb folosit obsesiv ca determinant. Apare de trei ori, in fiecare strofa in rima versurilor 1 i 4 la cezura versului 2.
Cuvantul cheie repetat astfel nu sugereaza descompunerea materiei - element definitoriu pentru poezia bacoviana - ci impietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifica neconditionat.
Poezia Plumb este o poezie simbolista, nu numai prin corespondente din lumea minerala ci i prin muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei.
Versul este iambic in exclusivitate, iar tonul este elegiac. Prin repetitia obsedanta a cuvantului cheie, poezia devine o elegie asemanatoare cu bocetele populare.
Structura poeziei este armonioasa, prima strofa se repeta in afara de versul al doilea, astfel incat versul 1 este in relatie cu versul 5, 3 cu 7, i 4 cu 8.
Mijloacele artistice de realizare pe langa simbol intalnim metafore i personificari “Dormeau adanc sicriile de plumb”.
Remarcam folosirea verbelor la imperfect: “dormeau”, “stau” care sugereaza acea atmosfera de dezolare, o actiune trecuta dar neterminata, in continua desfaurare inca.