BARBU DELAVRANCEA i7r22ry
La frumoasa Revista noua a lui Hasdeu, aparuta la 15 decembrie 1887, incepe a se afirma un spirit care va cuprinde intreaga literatura a acestei epoci si care s-ar putea rezuma in formula: mic romantism provincial si rustic. Barbu Stefanescu
Delavrancea (1858 1918) e unul din principalii exponenti.
Bineinteles, acest romantism reprezinta o unda a eminescia nismului. Delavrancea, care sufera de o psihoza a veacului, recunoaste raul ca principiu al istoriei, vede in fauna si flora un camp al luptei pentru existenta. Eroul constient de aceasta ordine cosmica nu mai este un Luceafar. Apar acum invinsii in viata, micii melancolici, care, in loc sa se urce pe Alpi ca solitarii lui Lamartine sau in campul sideric, cauta linistea provinciala, suferind cu apatie agresiunea societatii. Eroul din Liniste, soi de Jocelyn al campiei dunarene, ramane impasibil cand glumeti vulgari ii pun muste in mancare.
Ca mai toti scriitorii iesiti din mahalaua bucuresteana, a caror reputatie de vulgaritate nu se justifica, Delavrancea e un idilic cu inclinare spre policromie. Sultanica se deschide cu un peisaj hibernal de un colorit fantastic, machietist, intr-un alb violent, floral. Un taran are fata conabie ca sfecla , Sultanica are gene de catifea , rasuri pe obraji , parul lins, cu unde albastrii , buze rumene ca bobocul de trandafir , sanii pietrosi ca poama parguita , ca doua mere cretesti . Mahalaua cultiva florile cu tonuri vii, muscate, cercelusi, si paleta scriitorului e plina de vopselele lor. Cu tehnica machietista e descrisa lunca
Vitanului (sange, pacura, apa galbena). Cautarea monstruosului indica si ea un spirit de atelier. Zobie, un fel de Quasimodo, e tratat in uleiuri tipatoare (guse rosie, par roscat, fond portocaliu).
In nuvelistica lui Delavrancea e o intentie de verism, in chipul mai putin pedant al lui G. Verga. Insa observatia e superficiala, mai curand satirica, si putinele note realiste sunt puerile si vulgare. Cosmin are in cursul actiunii doua turburari stomacale, iar devotamentul Sasei se vadeste mai ales cand il doare vreo masea . Proza delavranciana e patetica, stilizata intr-un chip ce devine nota esentiala si manierismul scriitorului, nu fara ecou din Hasdeu. Dialogul e sacadat, artificial, sau plin de afectare, de simetrii verbale, de reticente teatrale si de dulcegarii.
Propozitiile sunt asezate in scara, mecanice ca niste cozi de pendul ( Imi dadea mana. Ma ingrijea. Se uita la mine.
Se gandea. Tacea ). Cu aceste mijloace, in momente de echilibru, Delavrancea a scris cateva amintiri si basme de neuitat. Aparenta e adesea de realism, dar e o iluzie. Domnul
Vucea, cu fizionomia lui de papusa, e tipul omului rau din poveste, imbracat feeric ca o ganganie; Hagi-Tudose e un avar fantastic, delirant, care se priveaza de hrana si vrea sa taie coada cotoiului ca sa scurteze timpul deschiderii usii. Vitiul hagiului e desfacut cu totul de individualitate, redus la o caricatura mitologica. Dintre povesti, Norocul dracului e cea mai realista. Producerea imaginilor e fantastica, structura lor e ma teriala. Delavrancea a cultivat si idilicul cu aceeasi metoda a vibratiei retorice in surdina. In Bunicul, Bunica, fericirea apare ca o euforie si totul e vazut extatic ca printr-un ochi excitat de opiu. Binicul, cazut intr-o stare de dulce imbecilitate, se scarpina fara ganduri printre flori.
Din toata activitatea dramatica a lui Delavrancea nu s-a putut mentine la suprafata decat trilogia , si din aceasta mai ales Apus de soare, care e drama autocratului si senilului, gelos de prestigiul lui si peste marginile vietii. Ca tata, ca domn, ca batran, Stefan a atins limita de sus a autoritatii, zdrobind orice independenta, devenind obiect de cult. Lumea ii zice slavitul , sfantul , imparatul si tremura numai la ideea ivirii lui.
Conjuratia, atat de ineficienta, a trei boieri nu e impotriva lui
Stefan, pe care-l cred mort ori agonic, ci a testamentului sau. E de ajuns ca Stefan sa apara si vinovatul se prabuseste de spaima.
Stefan nu abdica pana la sfarsit la nici una din prerogativele sale, pe care cauta a si le prelungi postum prin dispozitii testamentare, si lupta pana la ultima energie cu moartea anulatoare a vointei sale. Un mare talent oratoric si poetic sustine aceasta creatie. Tendinta e spre coloare, lexicala si vizuala, si e de mirare cum dramaturgul a putut absorbi in evocarea
Moldovei atatea muntenisme ( numa , dada , asta , deste , al , acusica etc.). Dezlantuirea oratorica este extraordinara, truculenta sublima, la nivelul poeziei lui V. Hugo si M. Eminescu:
Oh! padure tanara!... Unde sunt mosii vostri? Presarati... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la
Racova, la Razboeni... Unde sunt parintii vostri? La Cetatea Alba, la Catlabugi, la Scheia, la Cosmin, la Lentesti... Unde sunt... batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Juga, si Gangur, si Gotca, si Mihai spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog parcalabul, si Oana, si Gherman, si fiara palosului... Boldur?... Pamant!... Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei ca pe umerii unor uriasi!...
Viforul ne infatiseaza un epigon al marelui Stefan, pe
Stefanita, blazat, apasat de memoria mosului, invidios de slava lui postuma. Ideea pare luata de la Eminescu. Eroul principal se pierde intr-o invalmasire de personagii sterse, din care se salveaza doar Arbore. Trucurile oratorice incep a obosi prin repetitie, atestand totusi in rastimpuri, ca in cazul monologului lui Arbore, pe marele artist. In Luceafarul, Delavrancea face greseala de a voi sa trateze biografic toata viata lui Petru Rares, in loc sa-si aleaga un moment caracteristic. Marele patriotism al lui Petru Rares, urletele continui de vitejie ale credinciosilor sai purtati pe felurite campuri de bataie nu izbutesc sa risipeasca impresia de invalmaseala inconcludenta si de monotonie zgomotoasa. Afectarea, dulcegaria, sentimentalismele artificializeaza piesa, iar cadentele oratorice degenereaza in goale scheme.

IOAN AL. BRATESCU-VOINESTI
Apartinand unui popor rural si vechi, individul roman se simte stingher in targul cel mai mizerabil, unde isi pierde legaturile de familie. Asa se explica faptul paradoxal ca orasul apare la noi ca locul solitudinii si al melancoliei. Cu Ioan Al.
Bratescu-Voinesti intra in literatura romana o intreaga clasa de eroi suferind de raul noului veac, meditativi si mizantropi, purtandu-si reveriile poetice prin orasele de provincie.
Lipsa de inventie si sterilitatea sunt izbitoare la prozator, care e mai mult un amator, scotandu-si subiectele schitelor si nuvelelor din experienta directa: viata provinciala printre magistrati, avocati si grefieri, reuniuni unde se joaca carti, vanatoare si pescuit. Perceptia artistica a naturii lipseste si ea.
Romantismul eroilor creste pe o conformatie mintala debila. Ei sunt niste fiinte infirme, mai totdeauna alienate, incapabile de a sustine vreo lupta si deci de a merita denumirea de invinsi.
Niculaita Minciuna, eroul cel mai izbutit, e un copil cu vocatia precoce a investigatiei decompensata de lipsuri sufletesti fundamentale. Zeflemeaua cu care taranii intampina observa tiile entomologice ale baiatului, ce n-ar trebui sa mire pe niste oameni ai campului, produce o deprimare exagerata. Un om intreg observa nu numai ganganiile, ci si oamenii si nu poate sa nu ajunga la incheierea ca un individ superior nu are comunicatie cu inferiorii. Cand a ajuns la aceasta concluzie, omul profund isi stapaneste reactiunile, fie conformandu-se in aparenta mediului, spre a-l modifica pe incetul, fie abstragandu se si creand in tacere valorile de care e in stare. In cazul cel mai deprimant el devine un filozof al altitudinii morale, un
Luceafar nepasator si rece. Sinuciderea lui Niculaita arata o conformatie insuficienta. Insa scrierea e valoroasa prin adunarea laolalta, monografica, a tuturor aspectelor durerii umane, cazute asupra unui biet infirm. Andrei Rizescu din In lumea dreptatii e un caz patologic. Magistratura, avocatura sunt profesiuni care cer un suflet tare, capabil de tranzactiune, fiindca de altfel nici un ideal moral nu se infaptuieste in viata numaidecat si fara compromis. Rizescu nu trebuia sa si le aleaga. Absolutismul lui etic este demential. Autorul, care strecoara in eroi moralitatile sale, ar voi sa sugereze ca marile aspiratii de bine si frumos nu dau ragaz eroului sa-si indeplineasca pentru scopuri curat prac tice profesiunea juridica. Insa Rizescu nu-i un artist, nici un om mare, ci un mediocru, anxios inadaptabil sub orice raport, care si innebuneste printr-un fatalism biologic. Pana Trasnea Sfantul muta mormantul sotiei in curtea casei, cultiva flori cu initiala
E, ridica ulucile gradinii si lasa copacii sa creasca in salbaticire.
El simbolizeaza cu alte cuvinte jalea romantica a caducitatii de care sunt atinsi endemic multi indivizi. Tot farmecul situatiei sta in absurditatea tristetii, adica in poezie. Radu Finulet e de-a dreptul un smintit care aprinde lumanari pe pridvorul casei si canta bisericeste in amintirea moartei sotii. Costache Udrescu are fixatiunea documentelor.
Ioan Al. Bratescu-Voinesti realizeaza in cel mai inalt grad conditia nuvelei. Eroul de roman e un adaptabil superior cu acte explicabile, dar neprevestibile, personagiul de nuvela e un redus. Nuvela e micul roman al automatilor si scurtimea ei este ceruta de stereotipia eroilor. Individul, printr-o economie a naturii, evidenta la animale, la senili, s-a adaptat la viata o data pentru totdeauna prin niste gesturi mecanice. O data provocata miscarea tipica, nuvela s-a sfarsit, fiindca ghicim ca in toate imprejurarile identice personagiul va reactiona la fel. Eroul de nuvela pus in conditii exceptionale nu poate da nastere unei drame, fiindca el e zdrobit fara lupta. Cocoana
Leonora este o astfel de automata prin inferioritatea ei in scara valorilor umane si prin senilizare. In ordinea vointei i-au ramas numai mecanismul odailor mobilate, ingrijirea lighionilor si fabricarea de doctorii empirice; in ordinea afectiva, sentimentul nobletei ghenealoghiei ei. Baba din Magheranul si-a condensat toata vointa in cultivarea unui maghiran. Intr-o zi un manifestant trece in goana si-i sparge ghiveciul. Baba e zdrobita si plange, schita se opreste aci, caci materia s-a terminat. Ne putem inchipui ca baba va muri de inima rea, ca-si va lua alt maghiran sau ca va povesti tuturor sfarsitul florii ei. Pusa in conditii mai tragice, este limpede ca baba nu va putea iesi din relativa ei stupiditate. Conu Alecu e un boier get-beget , insa de printipuri liberale , Conu Costache s-a mecanizat in superstitii de jucator de carti, perceptorul, fost mare negustor, in pasiunea florilor si mila apatica de nevasta.
Isaiia s-a redus sufleteste pana la a face dintr-o blana un ideal unic. Cel mai caracteristic automat este Pitache Cojescu din
Calatorului ii sade bine cu drumul, care automatizeaza toate elementele sufletesti, deoarece hotararea de a se face om de treaba si a se lasa de betie a ajuns la el un simplu cliseu verbal.
In aceste schite din viata sufleteasca circulara a oamenilor cu continut sufletesc sarac (la care se alatura animalele mai inteligente, precum cainele) sta tot meritul lui Bratescu-Voinesti.
Arta e imprumutata de la Caragiale, cu toata acea observare exclusiva a conduitelor verbale, fara capacitatea poeziei directe, fara viziune a naturii si fara limbaj rafinat. Economia schitelor e perfecta, ceea ce explica cum prin mijloace asa de simple se pot capata efecte emotionale atat de durabile. Fara a fi poet ca
Sadoveanu, Bratescu-Voinesti ocupa in literatura romana un loc remarcabil prin originalitatea indiscutabila a duiosiei lui.

I. A. BASSARABESCU

Romantismul provincial se exemplifica in redusa activitate nuvelistica a lui Ioan Al. Bassarabescu (*1871), prin eroi cu existenta mediocra, impiegati p.t.t., sefi de statie, vaduve dand camere mobilate, oameni in fine care nu sufera fiindca nu doresc si nici nu banuiesc o existenta deosebita de a lor. Problema fericirii este rezolvata de Domitian prin obtinerea postului de telegrafist, Canuta are un singur vis de aur : sa ajunga presedinte de tribunal; apoi pensia si... nimic ca si tata . Idealul domnului Tudorache este sa dea un dejun , al sublocotenentului
Ionescu, o buna insuratoare, al Iulichii, un cheferist, dar nu in provincie, ci la Bucuresti. Cu o astfel de galerie de oameni, nuvelistica lui Bassarabescu este bineinteles umoristica, dar, spre deosebire de Caragiale, fondul liric invinge, umilii eroi fiind niste romantici cu rudimentul tuturor marilor pasiuni, exprimate in material degradat. Astfel m-me Manolescu din Pe drezina e o m-me Bovary si o Francesca da Rimini in mediu cheferist. Nesatisfacuta cu mica statie a obezului ei sot Napo leon, ea fuge pe drezina cu un vechi pretendent spre marea viata moderna reprezentata prin gara Bucuresti.
Virtuozitatea lui I. A. Bassarabescu e in metoda naturii moarte . O musca bazaind intr-un pahar, o oglinda rezemata de un pom, o scrisoare deschisa pe o masa plina cu resturi de mancare, o banca goala intr-o curte de scoala zugravesc mai bine sufletul decat prezenta insasi a omului. In schita Acasa n-avem inainte decat un tablou de interior, fara figuranti: o odaie in dezordine, fotografii ofiteresti, cizme amestecate cu botine femeiesti, resturi de ghiuden si de vin pe masa si o scrisoare naiva a unui bacan, cerand achitarea colonialelor luate de un capitan pe datorie. Zgomotul scoalei este evocat, prin antiteza, prin curtea parasita in vacanta, monotonia unui oras de provincie, prin reclama purtata de un om prin gradina publica: Domnilor, astazi este inghetata de vanilie la Bufet .

G. GOSBUC
Prin G. Cosbuc (1866 1918) din Hordou, langa Nasaud, trecand peste ceea ce in copioasa lui productie e simpla comanda literara, banalizata prin scoala, se instaureaza un romantism al idilicului rural, mai bine zis tribal, exprimat printr-un lirism obiectiv, reprezentabil, hieratica elementara a instinctelor.
Poeziile sale, fara colori deosebite, incanta prin spectaculosul folcloric si sunt un fenomen literar turburator prin batraneta ghicita, ca si vestigiile celtice, vrednic corespondent al tarancilor cu buciume si calusarilor cu zurgalai. Monologul domina. Fata a de intaile semne ale iubirii incepe o jelanie in care implica, intr-un cant erotic universal, roata morii, plopii, lumea toata; parintii unui flacau mort nelumit produc un bocet sistematizat, in care intra eresuri si explicatii fantastice, intr un limbaj naiv, misterios. Cateodata criza erotica e incadrata intr-un tablou de tehnica mai savanta, ca aceasta seara eliadesca, apasatoare ca o molima, din Dragoste invrajbita, si suava acalmie florala ce-i urmeaza:
Se pornise vantul prin cires, si floarea
A-nceput sa ninga sisaind domol,
Si cadea pe pieptul si pe bratul gol
Al Siminii, standu-i alba-n poala rochii.
Doua-trei flori poate au ajuns in ochii
Cainelui, si-n urma cainele a-nceput
Maraind sa miste capul.
Celebrele balade Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnica noua, poemelor Calin si Strigoii ale lui Eminescu, fiind adica reprezentari ale nuntii si inmormantarii, a doua ceremonii capitale in societatea umana. Cosbuc are filozofia lui, care este renuntarea la orice filozofie dialectica, supunerea impreuna cu poporul la datinele ce simbolizeaza impenetrabilitatea misterului. Este o gandire sanatoasa pe care poetul are tactul de a n-o desfasura discursiv si de a o inscena in ritualul celor doua evenimente, adoptand si-ntr-o balada si-ntr-alta atmosfera fabuloasa, ca si la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor. Tinuta grupurilor totusi, vorbirea lor, e taraneasca.
In leganarea multimilor, in trecerea mecanica de la o atitudine la alta, de la deznadejdea cu bocete la plansul infundat si comuna resemnare, in toata aceasta demonstratie de ceasornic arhaic care merge inexorabil, exterior si interior, sta vraja acestor poeme, al caror ultim sens liric este: inutilitatea reactiunilor personale in fata rotatiei lumii. Strofele ingenioase, frazele apasate si sententioase slujesc admirabil scopului:
Si-n vremea cat s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Sa joace-n drum dupa tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu sdranganeii la opinci
Trei pasi la stanga linisor
Si alti trei pasi la dreapta lor;
Se prind de maini si se desprind,
S-aduna cerc si iar se-ntind
Si bat pamantul tropotind
Ca-n port de sat.
In tact usor.
Iar cand a fost la-nmormantat
Toti mortii parca s-au sculat
Sa-si planga pe ortacul lor,
Asa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
Si clopotele-n limba lor
Plangeau cu glas tanguitor;
Si-adanc din bubuitul frant
Al bulgarilor de pamant
Vorbea un glas, un cantec sfant
De imparat!
Si-naltator:
Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun, cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea:
Ce-i pasa unei lumi intregi
Si popi, sirag, cadelnitand,
Ceteau ectenii de comand

Si clopote, si plans si vai
Si-ostenii-n sir, si pas de cai
Si sfetnici si feciori de crai
De moartea mea!
Si nat de rand.
Cosbuc este nu numai un desavarsit tehnician, dar nu rareori si un poet mare, profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al miscarilor sufletesti sempiterne.

ALTI SCRIITORI INTRE 1890 si 1900
Revistele dintre 1890 si 1900 sunt niste adevarate osuarii.
Veroica Micle (1850 1889) publica poezii patetice fara discretie intimista si mai ales eminesciene. Gh. din Moldova
(Gh. Kernbach: 1859 1909), salutat cu entuziasm de
Hasdeu, Vlahuta, cultivat mai tarziu de Viata romaneasca, nu s-ar putea sti pentru ce motive, compunea un soi de anacreontice dulcege si romante muzicabile, printre care prea cunoscuta Fa-ne, Doamne ( Cand eram copii, odata,/ Mii de sarutari mi-a dat;/ Astazi nu-mi mai da nici una: /Ea-i femeie, eu barbat ), Artur Stavri producea poezii fara sange, caracteristice prin aerul de fericire imprumutat de la Duiliu
Zamfirescu, Ioan S. Nenitescu (1854 1901) bolintineaniza scolareste ( La Sarmisegetuza sta mandrul Decebal,/ Ce-a frant popoare multe de jos si de pe cal ), Ion Gorun, Constanta
Hodos faceau un fel de jurnalistica umanitara romantata, interesandu-se de clasa umila, mici slujbasi, carciumari, gazari, punand probleme sociale, N. G. Radulescu-Niger, ingrozitor romancier popular mai tarziu, compunea versuri vulgare cu pretentii mussetiene ori idilice, Haralamb G. Lecca
(1873 1920) interpreta odios in versuri pe Fr. Coppée si pe
Eugène Manuel, intr-o poezie de spital si cimitir, remarcandu se totusi intr-o serie de drame (Casta Diva, Cainii, Jucatorii de carti, Suprema forta, Cancer la inima) de oarecare indemanare teatrala, ceea ce si explica succesul lor relativ, azi insa cu aer de fabricatie de calitate dubioasa, Radu D.
Rosetti, urmand tot pe Fr. Coppée, inaugura o poezie diletantista de tribunale si barou, constand in madrigaluri si romante tremolate, nu fara un anume simt al neantului pentru albumuri. Anecdota, foarte in favoare in acest timp, a fost detinuta de Th. D. Sperantia, autor verbios, de oarecare haz aci, complet nul in alte genuri. P. Dulfu, gandind se vede sa infaptuiasca epopeea nationala visata de Cosbuc, ne dadea un Pacala si Legenda tiganilor, bune scrieri pentru popor, pe drept citite si azi.

DIMITRIE TELEOR
Pana azi reputatia lui D. Teleor (1858 1920) este a unui umorist de reviste vesele, ceea ce e nedrept. Este adevarat ca a fost un mare risipitor de mofturi si de poezii in varful penitei.
In fond el e un autor plin de gratie si ceea ce se cheama un fantezist, in poezii incarcate de emotie discreta, fragile castele de carti de joc risipite printr-un gest malitios al mainii, sau bizuite pe o imagine centrala (Teleor e un metaforist inventiv):
In a frunzisului tarie
Raza de soare nu calca,
Cand vro furtuna-i cata cearta,
In hohote se scutura.
Copacul gros, d-o suta de ani,
Cu noduri mari ca chip de om,
Bronzat ici-colo de muschi verde,
Misterios ca si un gnom,
In curtea casei, sta in mijloc
Infipt adanc cu radacini
Ce se-ntindeau in departare
Trecand in curte la vecini.
Il luam in brate pe d-o parte,
Iar pe de alta draga mea;
Ne atingeam la varf de deget...
Copacu-atat de gros era...
Se pot urmari la Teleor numeroase intuitii, poezia creionata pe sentimentul plictisului provincial, parodia cu umor plastic, tabloul parnasian si traditionalismul in felul inteles mai tarziu de Mateiu I. Caragiale si chiar de I. Pillat:
Cu antereu-n flori, pe scaun seade,
In brau-i ros luceste calimara;
Obrajii-i dogorasc, mai rau ca para,
Ca-ntai si-ntai acuma el se rade!
Cu briciu-i de margean Barbierbasa
Ii mangaie barbia costeliva;
Il ia-n raspar, il ia si din potriva,
D-ai crede ca-i curat un fiu de pasa.
Ceardacul tot rasuna! Coconeturi
Si vutci si visinapuri si cofeturi;
Coconi cari golesc mereu paharul.
Si veseli toti... Si pot ei sa nu fie,
Langa-un arcus ce multe taine stie,
Arcusul cui? Lui Barbu Lautarul.
Proza este tot atat de interesanta, amestec de fantezie, lirism si caracterologie labruyeriana. Jean, frantuzitul roman, e atat de fanatic, incat cand moare contele de Chambord el se caineaza: Mon pauvr roi Henri!

O. CARP, IOAN N. ROMAN, N. D. POPESCU
Gheristii faceau mare caz de Doina lui O. Carp (dr. G.
Proca), opunand-o celeia a lui Eminescu, sub motiv ca ar fi umanitara iar nu sovina. Comparatia e fortata. Ioan N. Ro man, poet din grupul socialistilor, eminescianizeaza, cu mica nota personala a unei melancolii autumnale asociate cu viziunea uberitatii solului. N. D. Popescu (1843 1921), compilator de calendare, a lasat un mare numar de istorii de haiduci (Iancu Jianu, Tunsu Haiducul, Codreanu Haiducu et c.), citite cu interes nu numai de copii dar si de unii scriitori.

TEATRUL MARUNT PANA LA 1900
Teatrul din aceasta epoca e foarte nesustinut. Preferinta e pentru operele comice si reviste, autori de astfel de spectacole fiind G. Bengescu-Dabija, D. R. Rosetti-Max, I. Negruzzi,
Caragiale insusi. Lui G. Bengescu i se datoresc si tragedii
(Pygmalion, Amilcar Barca). Drama nationala Curcanii a lui
Gr. Ventura obtinu si ea durabile succese.