q3x7xb
Opera lui Ion Ghica (1816—1897) este muzeul Carnavalet al nostru organizat de un bun artist. Este de altfel foarte adevarat ca epoca 1821—1848 a fost de un mare pitoresc prin repezile prefaceri si intrepatrunderea de elemente contrarii, si strainii insisi au ramas impresionati. Trebuie sa ne gandim ca Kogalniceanu, omul saloanelor berlineze, debutase pe scena vietii cu antereu. Deceniile sunt insemna te in biografia acestor oameni cu mereu alta coloare violenta. Colectia lui Ghica este distribuita pe sali si epoci, formand serii pe generatii.
Intr-un loc dam de Radovanca, vrajitoare, locuind in ruinile palatului

Dudestilor; dupa ea vine Calina, fata ei, nevasta lui Soare potcovaru tiganul intai, apoi a lui Stoian, zavergiu cu “tarabulus la cap si cu iatagan la brau”; in sfarsit, urmeaza nepotul Radovencei, bonjurist de la Paris umbland “cand rasturnat in drosca sau in carata, cand calare pe cai de soi, cand maind armasarii din faeton”. E o inscenare muzeala savanta, plina de umor, in prezentari dioramatice, intrunind toate elementele patrunderii modului de existenta al individului. Aci vedem pe fiul sucitului Mavrogheni-voda mergand in caleasca cu tiitoarele sale din Tatarasi si Taiebarba, in chip de harem, imbracat anacronic cu giubea de pambriu portocalie imblanita cu ras, ciacsiri rosii, mesi si papuci galbeni; colo, luxoasa casa a boierului Romanit
(Ghica are o extraordinara memorie vizuala): macaturi si perdele de matasarie groasa de Damasc si de Alep, scaune de abanos, incrustate cu sidef, imbracate in piele de Cordova, policandre de Venetia; tinerii in straie orientale joaca vals si ecossaise; de pe un pat familia domnului priveste hieratica: “In sala de bal, voda, imbracat cu giubea alba, hanger de brilianturi la brau, sedea in mijlocul sofalei intre ferestre, rezemat pe perne, cu gugiumanul de samur, cu funda alba cam pe frunte si cu mainile inclestate la ceafa. Pe marginea patului, la dreapta si la stanga, sedeau cele sase beizadele sir”. In salile epocii Cuza, apare tanarul prefect de formatie pasoptista cu tot alaiul lui oficial (drosca trasa de patru cai negri, surugiu cu poturi si tusluci, cu panglici tricolore la palarie, patru dorobanti calari), alta sala reconstituie o reuniune la o dama de moda provinciala. Mai departe, elegante romane in epoca domnitorului Carol I ies la Sosea:

“Caleasca de Viena cu cai unguresti, cu vizitiu cu cocarda, cu sireturi de fir la palarie si la cusaturi este supremul fericirii elegantelor.
Este nobil si de bun ton ca o dama sa se invarteasca pe Sosea cel putin de doua ori, de la havuz pana la rondul cel mare, rasturnata pe un fund de matase albastra, vanata sau galbena; apoi sa se coboare ca sa-si tarasca nitel coada rochii prin praf, inconjurata de trei-patru elegante, urmata pas cu pas de mandrul lacheu care-i duce manteluta de cinci dramuri pe brate.”
Ion Ghica are pe deasupra un dar de narator incomparabil, o imaginatie araba. Cu puncte de plecare documentare, amintiri, studii economice, sociale, prozatorul trece in mijlocul celui mai arid memoriu la anecdota, cateodata dramatizand, jucand toate rolurile. Cand inventeaza, Ghica pare sarac, dimpotriva, evocarea da impresia lucrului imaginat. De neuitat sunt boierul Furtuna, prezident de Divan, care azvarle cu fesul dupa impricinati, dascalul Chiosea batand pe copii cu imineul scos din picior si cantand un “pa-vu-ga-di” sonor “care-i iesea pe nas cale de o posta”, Barzof, cel care isi scuza neomeniile oficiale cu “Ia ne vinovat... slujba!”, Manea Nebunul cantand “Fi vrelzon! fivrelzon!” (vive le son!). O pagina vrednica de un mare comediograf este convorbirea lui St. Marc de Girardin cu locotenentul roman de la Izlaz.