y7k21kv
Personalitatea cea mai mare a literaturii romane indata dupa D.
Cantemir este I. Eliade Radulescu (1802—1872). Trecand peste activitatea lui politica, vom observa ca a fost un puternic cultural.
Eliade, autodidact prin forta lucrurilor si un mare devorator de carti, a tradus mult si a pus pe altii sa traduca. Voltaire, Marmontel, J.J.
Rousseau, Chateaubriand, Lamartine, Dante, Ariosto, Torquato Tasso,
Byron, acestia sunt autorii preferati, la care se adauga altii, unii dintre cei mai obscuri. In 1846 scriitorul isi propunea sa publice o “biblioteca universala”, in a carei sectie filozofica gasim anuntati pe Platon,
Aristot, Bacon, Descartes, Spinoza, Locke, Leibniz, Wolff, Berkeley,
Hume, Kant, Fichte, Schelling, Hegel (Fenomenologia Spiritului,
Enciclopedia stiintelor filozofice). Autodidacticismul lui Eliade mai are drept consecinta tratarea cu usurinta a celor mai grave probleme, trecerea neasteptata de la idei de bun-simt la cele mai nebune teorii.
Cand scotea Gramatica, in 1828, stiind mai putine, scria ca lumea si avea despre problema imbogatirii limbii parerile cele mai sanatoase.
Ortografia etimologica i se parea inutila. “Cel ce cunoaste limba latineasca stie ca zicerea timp vine de la tempus, sau de va fi scrisa timpu, sau de va fi scrisa tempu; asemenea si primavara este cunoscuta de unde vine, sau de va fi scrisa prima-vera, sau de va fi scrisa primavara s.c.l. Pentru cel ce nu cunoaste limba latineasca este inzadar oricum vor fi scrise zicerile...” In privinta neologismelor, viitorul i-a consfintit dreapta si larga vedere. Un deceniu mai tarziu Eliade era de nerecunoscut. Urand slavismul si pe rusi, care se sileau sa-l sublinieze, el isi zise ca va sluji patriei inlaturand tot ce e vestigiu slav. In privinta caracterelor tipografice avea fireste dreptate. Dar ortografia lui etimologica si limba pestrita italo-romana sunt ridicule:
Quand va resbumba ultima trumba
Quare quele mai inchise morminte investe si desferra
Si fie-quare sbura-va, si corbu si columba
In valea guea mare la vec nica pace au durere,
Primi audi-vor quel sutteranu resunetu
Si primi salta-vor afara din grôpa
Sacri Poeti gue prea usôra têrinai
Copere, si quaror putin d’uman picioarele implumba. ,
De aci incolo pentru Eliade pasarile svoala, sunt svolatoare, pe mari trec pyroscaphe, batelle, ciuma e abominabila, aducatoare de trapas, lutt, turmente, e mortifera, pictorul depinge mullieri, dame, donzelle, care sunt pline de bellete, bellissime, dilecte, cu bella capellura, amoroase, radioase, cu ochi langhizi ce merita un baciu, cu sani care se gonfla. Cavalerul cu sabia appenduta ia diffesa damei amate. Un popol risolut nu s’arresta oricat de svanturoasa i-ar fi soarta si oricat de empiu nemicul. Cu travaliu, cu laboare, un popol ce jace risorge, caci Domnul e omnipotent si operele sale sunt admirabili. Domnul il deiface. Reforma avu efecte intinse si durabile, nefaste bineinteles.
Totusi Eliade a impamantenit cateva notiuni subtile, neatinse in acea vreme: afabil, adorabil, absurd, actual, abuziv, abject, absolut, colosal, conjugal, cristalin, consecvent, ingrat, inert, implacabil, inefabil, juvenil, legal, legitim, mistic, nuptial, pervers, serafic, suav, venerabil etc.
Si ca ganditor Eliade este interesant, oricat de naive ar fi uneori ideile lui, in genere voltairiene si francmasonice. Poetul are viziunea grandioasa si totala, obsesia unicului in trinitate. Dumnezeu Tatal e autoritatea suprema, Fiul e materia, Duhul sfant, mintea universala.
Omul are un trup si un spirit care-si gasesc maritisul in morala. Biblia

e productul unei minti ce vede pe Dumnezeu in sanul naturii. In Decalog vorbeste “Ratia umana“, care este una in toate timpurile si la toate natiile. Biblicele sunt un curat comentariu cabalistic cu pretentii filozofice, in care gasim acelasi ermetism numeric ca si in Zohar. Dupa cabalisti, Dumnezeu se exprima hieroglific prin creatie, care trebuie descifrata, Universul e dar o chestie de cifre. Numarul trei reprezinta momentul metafizic, nunta factorului masculin activ cu cel feminin pasiv, din care iese fiul, Cunoasterea. Paralel, in ordinea microcosmica se va petrece acelasi proces: spiritul si factorul vital se vor concilia prin fiinta morala. Alte sapte puncte din acest sistem emanatist, bizuit pe un soi de eoni numiti sephiroth, infatiseaza lumea istorica, inteligibila, sapte fiind numarul zilelor in care creatiunea s-a implinit. Totalul de zece formeaza arborele cabalistic. In acest ton talmudic isi desfasura Eliade trinitatile sale, “deltele”, o delta fiind Eloim-Spiritul-Materia, alta Spiri tul-Materia-Universul. Aceste doua trinitati formeaza numarul sase
(zilele lucratoare ale saptamanii creatiei), termenul sapte fiind acela al incetarii, simbolizand gama armoniei universale. Eliade vorbeste adesea de “echilibru intre antiteze”, dar, precum se vede, triada lui nu este identificarea intre Spirit si Existenta a lui Hegel, ci un numar mistic, verificat in istorie. Eliade foloseste Biblia analogic pentru destinele
Romaniei, profesand un mesianism prin care se straduia sa sugereze contemporanilor ca el era mantuitorul patriei. Isi si luase atitudini de profet si pe prieteni ii binecuvanta ca un cap de religie: “Christ si
Magdalina cu voi!” Eclectic, adopta ideea coruperii prin civilizatie a omului a lui J. J. Rousseau, rectificand-o prin dogma pacatului originar.
Cu aceasta filozofie a lui Iehova-Natura, Eliade combate liberalismul, propunand un conservatorism progresist, iesit din spontana conlucrare a antitezelor, foarte frumos formulat: “Progresul fara conservatie e o clipa si ajunge la nimic. Conservatia fara progres e o stagnatie si ajunge la putrezire, si iar la nimic” etc. Bunul cetatean nu cere parlamente ci asculta religios glasul lui Mesia care vorbeste infailibil: “Nu suferim doi vorbitori deodata. Cand vorbeste altul, suntem datori de a-l asculta, adica de a fi pasivi.”
Opera poetica a lui Eliade e si ea obsedata de exemplul lui Dante.
Ea urmareste sa fie o Divina comedie, ba inca si mai mult, o Biblie, mergand de la Geneza pana la apocalips. Daca e posibila o comparatie cu Comedia, atunci poezia eliadesca este aceea din Paradis, extatica, ideala, fara descriptie, din esente imateriale, parfumuri, luciri, efluvii si sonuri. Poetul a intuit jubilatia sacra, hora elementelor pure, si e intaiul autor de “laude”:
Cantati, flori, bucuria si laudati pe Domnul
Pe idioma voastra, va exalati profumul
Spre ceruri ca tamaie. Formati sublime-acorduri,
Armonie d-arome.
Natura este-n nunta, serbare-universala...
De la Lamartine vine groaza de surpare a lumilor, adaugata la poezia gloriei si a melancoliei religioase:
Cand toate s-ar esmulge din marea incentrare,
Iesind din a lor axe si nu s-ar mai tinea,
S-ar pravali in spatiu spre vecinica pierzare
Si una peste alta zdrobindu-se-ar cadea;
Ast zgomot ce ar face, fatala grozavie,
Amestecul, izbirea si uietul trupesc,
Vrajbite elemente, cutremur in tarie,
N-ar face-atata zgomot c-ast zvon duhovnicesc.
Cu toata detestabila lui filologie, Eliade are mijloace pentru marele vers romantic. De la Victor Hugo a luat numele proprii barbare, hohotitoare, pe care le aduna ca intr-un fel de conjuratie:
Cu-acelasi scomult cade si Belzebuth, Astaroh,
Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal,
Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh,
Brihmuter, Gorgon, Bulhoh, Rimnon si Belial.
Capodopera ramane insa Zburatorul. Invazia misterioasa a dra gostei e surprinsa in plina agresiune, fara furiile unei Sapho sau ale
Phedrei. Criza de pubertate se explica mitologic si se vindeca magic:

Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate,
Multimi de vinetele pe san mi se ivesc;
Un foc se-aprinde-n mine, racori ma iau la spate,
Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc!
Ah! inima-mi zvacneste!... si zboara de la mine!
Imi cere... nu-s’ ce-mi cere! si nu stiu ce i-as da:
Si cald si rece, uite, ca-mi furnica prin vine;
In brate n-am nimica si parca am ceva.
Evenimentul supranatural este salutat printr-o grea si lenta navala de vite, intr-un tablou vrednic de Troyon:
Era in murgul serii si soarele sfintise;
A puturilor cumpeni tipand parca chema
A satului cireada ce greu, mereu sosise
Si vitele muginde la sghiab intins pasea.
Dar altele-adapate tragea in batatura,
In gemete de muma viteii lor striga!
Vibra al serii aer de tauri grea murmura;
Zglobii sarind viteii la uger alerga.
S-astampara ast zgomot, si-a laptelui fantana
Incepe sa s-auza ca soapta in susur,
Cand ugerul se lasa sub fecioreasca mana
Si prunca vitelusa tot tremura-mprejur.
Tot ce e conventional in poezia clasica a inserarii, asa de comuna in sec. XVIII, devine aci grandios salbatic, cu privelisti agreste in pasta grea, incendiata:
Incep a luci stele rand una cate una
Si focuri in tot satul incep a se vedea;
Tarzie asta seara rasare-acum si luna
Si cobe, cateodata, tot cade cate-o stea.
Dar campul si argeaua campeanul osteneste
Si dupa-o cina scurta si somnul a sosit.
Tacere pretutindeni acuma stapaneste
Si latratorii numai s-aud necontenit.
Eliade e un pamfletar exceptional, ignorat sub aceasta latura, nutrit in spiritul lui Voltaire si in manopera libelelor. El e vindicativ ca Dante, vulgar, animalic, salvat de trivialitate prin aripa lirica si literara. Prefata
Gramaticei converteste o simpla discutie intr-o mica comedie si intr-un poem gratios al slovelor vechi. Problema diminutivelor (“sa intru intr-o slujbulita, sau panisoara, sa castig la paralute, sa-mi fac o cascioara si sa traiesc bine cu mescioara mea, cu vinisorul meu...”) se transforma aiurea in bufonerie. Eliade parodiaza cu placere pronuntia victimelor sale, a dascalului ardelean, a cutarui cauzas peltic, a lui C. A. Rosetti,
“poetoiul” cu ochii “mai bobosati decat ai unui broscoi urias”. Ocarile tasnesc negre, intr-o retorica galgaitoare, cu o ura asa de materiala incat pamfletul devine un poem al maniei. Eliade tintea catre o
Comedie divina ce avea sa puna pe scena “toate duhoarele infernale rasculandu-se asupra genurilor si virtutilor ceresti”, pe care de n-ar fi putut-o sfarsi, aveau s-o continue discipolii sai spre satisfactia lui postuma: “Oasele mele vor tresari din mormant la versurile lor, si sufletul meu plin de urgia divina va deveni muza lor inspiratoare”.