i5l20lj
Ceea ce sperie si descurajeaza pe cititorul Peregrinului transilvan al lui I. Codru Dragusanu (1818—1884) este limba transcarpatica si latinizanta. Cate o fraza promite sublimitati: “Soarele se apropia de apus si, cu razele oblice, aurea varful de granit prefacut in sist sur

prin intemperiile seculare si milenare...” Asa, intr-un text reparat. Dar in original ni se vorbeste de “verticele de granit resolut in schistru sur prin intemperiile seculare si miliarie”. Nu trebuie sa se exagereze dificultatile lecturii. Este hotarat ca o parte de multumire vine chiar din acest dialect: “Nu ma mir de franci ca vand lemnute de aprins sub nume ca-s germane, dar de germani, ca nu si le pot trece fara sub firma franca”. Oricum, lectura cartii e rezervata unui cerc restrans care s-a adaptat limbajului. Cat despre valoarea continutului, ea ar fi fost cu mult mai mare daca el ar fi fost redactat si publicat macar cand s-au facut calatoriile acestui surprinzator spirit aventuros, adica intre 1835—1844. Totusi nici atunci ele n-ar fi fost documentul unei alte receptivitati pentru fenomenul geografic si social european, dupa naivitatile (suave insa) ale lui Dinicu Golescu. Caci in epoca aceasta scria corespondenta Kogalniceanu, isi culegea impresiile turistice si le comunica in parte Alecsandri. Nicairi Dragusanul nu atinge fineta acestora, “Itinerariul”, aparut in 1864, a fost redactat spre aceasta epoca si nu mai inventa un stil al “impresiilor de calatorie”, pe care il ilustrase intre altii, acum, Bolintineanu. Dar n-are de a face. Jurnalul nu este mai putin interesant, intai de toate ca document. Acest tanar dezghetat, care, ca insotitor, curier, colinda Europa, avand drept tinte
Londra, Napoli, Petersburg, stie sa noteze. E un reporter care prinde pulsul social al unei vremi prin simpla oprire asupra aspectului familiar si zilnic, fara a avea intentionat o dispozitie superioara de perceptie.
Impresiile lui propriu-zis artistice nu trec, tinand seama de progresul cultural, de emotia dimensionala si ingenuu lirica a lui Dinicu Golescu.
“La toate bisericile se afla joc de clopote, adeca mai multe maiestrit asezate, cat, tragandu-se, fac o armonie asa de jalnica, pare ca-ti sfasie inima...” Totusi, un instinct formal, o intuitie a fenomenalitatii estetice exista embrionar: “Inchipuie-ti la Roma o piata imensa, rotunda, de ambe parti incercuita de portice gigantice, suportate de patru sute de coloane maiestoase si supramuntate cu doua sute de statui colosale”;
“Pe Tamisa proprie ca prin o padure de catarte si camine fumegande, inaintaram cu mare precautie”. La Boulogne vede “fosforescenta li chida”, cimitirele ii dau calmari meditative (“Imi place a petrece intre morminte”). In general insa, despre aspectul monumental complexiv al Parisului, “noul Babilon”, “una din cloacele omenirii”, al Londrei,
“cetatea cea mai monstruoasa” (expresie buna dar tocita prin deasa folosire), al Romei, Neapolului, autorul spune putine lucruri. Formula rea impresiei e mai fericita anecdotic. “ Mais, monsieur — zice un taran caruia nu i se da voie sa vada sicriul lui Napoleon (dialogul pare extras din vreo publicatie contemporana) — quand je payons l’impôt, pourquoi que le percepteur du roi ne renvoie-t-il pas les gens en quenilles? Je voulons — Sacré-dieu! — voir l’Empereur!” Madam
Bloun, proprietara unui cabinet de lectura, in serviciul careia intrase, cauta sa-l retina cu sentinte: “Pierre qui roule n’amasse pas mousse”.
Parisul e definit prin cancan: “La muzica asurzitoare, sa fi vazut trei mii de desmetici saltand in fuga mare, in jurul orchestrei, ca niste demoni batuti cu biciul si fripti cu smoala fiarta...” Napoli, prin macaroane: “In jurul unui blid se aseaza jos, in mijlocul pietii, tata, mama si copiii, unul in poala altuia”. Dragusanu are esential o faconda, proprie unor ardeleni si mai ales banatenilor, si pigmentul reportajelor e facut din rasete spontane. La Paris lumea striga “Vive l’Empereur!”
“si el — spune pelegrinul — e mort de douazeci de ani!” La Londra ii repugna friptura sangvinolenta: “mance cui ii place”.
Reprezinta I. Codru Dragusanu o adevarata figura literara? In cercam indoieli a sustine acest lucru. Dar un fenomen uman interesant este fara indoiala.