Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
CUVANTUL ROMANESC IN SCRIPTURA
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
q7p22pn
Odata, traducerile din secolul al XV-lea fusesera formate in anume colturi si pastrate in anume margini. Dar in veacul al XVI-lea, in a doua jumatate, apar Catehismele, traducerile bisericesti, facute in Ardeal, supt influenta luteranismului, si pe care sasii le-au platit si au cautat a le raspandi, ca si, mai ales, acelea iesite din biserica oficiala, calvina, care avea un „superintendent“ al ei, priveghind aceasta organizare patronata de stat si introducand prin sfat, si, la nevoie, cu de-a sila, limba romaneasca in biserica, inlocuind cartile slavone pe care in batjocura le numea boscoade, prin tradu cerile husite, patronate si de sasi, incurajate si de guvernul calvin din acel moment al Ardealului. Toate acestea insa — Evanghelii,
Psaltiri, slavo-romane, romanesti, o Palie, un Vechi Testament tradus in romaneste, de preoti banateni, asteptand si explicatii ale Scripturii traduse din ungureste — aveau un caracter revo lutionar. In ceea ce priveste pe domnii Moldovei si ai Tarii Ro manesti, ei au avut o atitudine de hotarata reprobare a acestor traduceri, care treceau peste dogma limbii sfinte, care ieseau dincolo de marginile stricte pe care le tragea biserica de stat. In lucrarile acestea, care mergeau din om in om, cu oarecare frica si paza, cu bucuria care iese din lucrurile oprite, avea omul gandul ca-si atrage, daca nu blestemul bisericii, totusi o dezaprobare care putea merge pana la prigoana.
Pe cand catre sfarsitul secolului al XVI-lea lucrurile nu mai sunt asa. Insasi biserica, macar in Muntenia, incepe a vedea cu mult mai larg aceste traduceri in romaneste: dogma slavona a fost oarecum, in parte, parasita. Intre biserica si intre limba tarii s-a stabilit atunci o legatura care nu exista, nu putea sa existe inainte de aceasta. Natural, totdeauna bisericile organizate au frica de noutati, ele sunt strans legate de traditie. Si cat de lunga este traditia crestina nu numai in ceea ce priveste dogma, dar si in ce priveste textul rugaciunilor! Numai in ce priveste predica, liberta tea era cu mult mai mare, si predici in limba romaneasca trebuie sa fi existat din vremuri foarte vechi1 . In ceea ce priveste oamenii care compuneau biserica, poate avusera si ei aceleasi dorinte de a iesi din cadrele vechi, totusi traditia era asa de puternica, incat biserica nu se putuse hotari sa ia o masura contrara traditiilor celor vechi, cum, odinioara, cu secole in urma, abia capatasera un Chiril si un Metodiu dreptul de a intrebuinta in liturghie limba slavona veche in locul celei grecesti.
Totusi, a venit un moment, in principatul muntean, cand, la o intrebare facuta din partea tiparitorilor de carti romanesti din
Ardeal, daca nu s-ar putea ca pe langa Cazania care exista, Cartea de invatatura calvina, raspandita in anumite regiuni sub influenta, cum am spus, a statului si a nobilimii unguresti, sa se ofere si o alta Cazanie ortodoxa, care sa nu poata fi banuita, dand un text aprobat de biserica si putand fi astfel raspandita pretutindeni — e vorba de Cazania de la Brasov, din 1580 — ierarhii munteni au trimis vechiul „talc“ al lui Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, carte sigura, pe care credinciosii bisericii rasaritene o pot intrebuinta fara nici un fel de frica. Aceasta inseamna insa un foarte mare lucru: biserica iesea de sub influenta exclusiva a limbii slavone.
Si un alt semn. La inceputul secolului al XVII-lea, undeva, prin
Oltenia, traia un calugar a carui biografie desigur nu se va putea

face niciodata, fie macar in forma cea mai simpla; nici numele nu i se poate lamuri deplin, caci uneori este intr-o forma, alteori in alta: Mihail Moxa sau Mihail Moxalie. Calugarul avea cunostinte de slavona, fiind poate in legaturi cu Vidinul, cu Diiul, cum se spune si pana acuma. Calugarul acesta a inceput a traduce si a dat o parte a unei carti care nu exista pana atunci in romaneste.
Istoria, pentru vremile mai vechi, aceasta insemna Biblia. Dincolo de Biblie, era ceea ce-si aducea aminte fiecare. Analele din manastiri, pe care de fapt nu cred ca le citea cineva. Letopisetul de la Bistrita, Letopisetul de la Putna, cronica dupa Manase a lui
Macarie, a lui Eftimie, si, mai tarziu, cronica lui Azarie nu erau carti care sa se adreseze poporului si nu le citeau nici macar boierii.
Ei cunosteau istoria tarii dupa traditie. Prin urmare, daca istoria tarii lor nu o cunosteau, cu atat mai mult nu aveau nici un interes pentru ceea ce numim istorie universala. De la un timp insa, unii carturari, si in special carturarul de care vorbesc, au cautat sa-si explice ce legaturi ar putea sa aiba domnii Tarii Romanesti si ai
Moldovei cu ceea ce se petrecuse mai inainte. Existau anume cronografe care imprumutasera sistemul lor de la Bizant. Se cuprindea in ele o istorie universala, care pornea de la facerea lumii, facea legatura cu Biblia, cu istoria romana si istoria bizan tina, cu istoria statelor post-bizantine, sau alaturi de Bizant, de dincolo de Dunare, sarbi si bulgari, si era firesc sa se cerce a se duce mai departe aceste cronografe, caci viata politica a crestinatatii nu trebuia sa fie intrerupta; era un sultan la Constantinopol, dar sultanul acesta, desi imparat si succesor al imparatului bizantin, totusi nimeni nu se putea gandi sa-l considere pe el drept continua tor adevarat al traditiei crestine a Bizantului.
Se puteau gandi, deci, oameni de la noi, sau si de dincolo de
Dunare, daca traditia aceasta, care ajunsese la Bizant si trecea pe la sarbi si bulgari, nu ar putea fi continuata si in partile noastre.
Si s-a ajuns astfel a se face cronografe care cuprind ceva din istoria poporului romanesc. Foarte putin, dar cuprind ceva. Sunt astfel, cum am mai spus, forme de cronografe care trec pana la istoria principatelor noastre, pana la 1620, noi prezentandu-ne ca insisi continuatorii imparatilor bizantini, care, altfel, erau reprezentati de sultan.
Moxa a facut o traducere dupa un astfel de text. Traducerea lui a fost socotita la inceput o opera originala. Hasdeu i-a dat o editie noua in acea frumoasa si ciudata carte care se cheama
Cuvente den batrani. Dar, mai tarziu, Ion Bogdan a gasit textul bulgaresc original, caci de fapt nu e decat o traducere intr-o limba inca foarte aproximativa si nedibace in a cuprinde un subiect care pana atuncea nu fusese niciodata imbracat in romaneste. Ceea ce
Mihail Moxa adauga ca lucruri privitoare la noi e foarte putin; data intemeierii Moldovei, luata fara indoiala din analele moldo venesti — si ar fi foarte interesant sa se stie cum a ajuns calugarul oltean sa cunoasca analele slavone ale Moldovei; ar trebui sa admitem un fel de circulatie intre manastiri, schituri de calugari intre dansele.
Cartea aceasta, lucrata grosolan de calugarul care a lucrat si la nomocanoane, adica legiuiri bisericesti, asa cum fusesera in
Bizant — de partea aceasta va fi vorba pe urma — a fost facuta sub influenta si din indemnul unui vladica, episcopul de Ramnic
Teofil. Avem a face, deci, cu patrunderea in biserica a limbii romanesti pe vremea cand indemnul unui mitropolit muntean spunea ce anume sa se traduca, pentru ca astfel Cazania sa se poata citi si in biserica noastra romaneste. Si este vorba de un episcop de Ramnic care ocroteste pe calugarul vulgarizarilor in materie de invatatura, care a prefacut cronograful in limba romaneasca. Biserica se impaca astfel cu limba vulgara.
In acelasi timp in care biserica ajungea la aceasta hotarare, foarte bogata in urmari, statul, de multe ori de nevoie, facea




acelasi lucru. Intai Simion Movila, domn muntean de uzurpatie, frate de domn moldovenesc, venit cu ajutor polon si cutreierand tara de la un capat la altul, urmarit de dusmanul mult mai puternic decat dansul, nu-si poate organiza, la inceputul secolului al XVII-lea, o cancelarie slavona. Rivalul lui mai fericit, Radu Mihnea, om invatat, care fusese pe la Venetia si pe la Muntele Atos si care era cu desavarsire la inaltimea printilor de pe vremea aceea, foarte pompos, cu o curte stralucita, care se incunjura de o garda imbra cata in costume frumoase si care si-a facut un palat la Harlau, avea fara indoiala o cancelarie slavona si prin urmare dadea documente in limba slavona. Al treilea concurent la domnie, Radu
Serban, este un simplu boier, ridicat de boierii ceilalti, pentru a fi continuator al traditiei lui Mihai Viteazul; el are astfel un sprijin foarte puternic in boierimea luptatoare de tara, care este cu dansul; si la el e o cancelarie, si prin urmare actele lui sunt in slavoneste. Numai cand, pribeag, parasit si sarac, va fi sa-si faca mai tarziu, la Viena, testamentul, pentru ca nu avea la indemana logofat de slavoneste — si, din tara, boierii lui Radu Mihnea i se adreseaza intr-una din cele mai admirabile scrisori care s-au scris in romaneste — limba pe care o va intrebuinta va fi cea roma neasca. Pe cand Simion Movila, care se gaseste intr-o situatie cu mult mai rea, silit sa rataceasca inainte de a se intoarce batut, cu picioarele legate sub burta calului din porunca tatarilor, in Moldo va lui, acesta scrie, de nevoie, romaneste.
Asa, prin anii 1620—1630 limba romaneasca incepe sa patrunda chiar si in actele publice, pe langa inscriptiile de mormant. Pana acum limba aceasta de foarte multa vreme era intrebuintata in corespondenta privata si in acele zapise care pregateau actele solemne.
Acuma venim la efectele pe care a putut sa le aiba tolerarea limbii romanesti de catre biserica si acest amestec din ce in ce mai puternic al limbii populare chiar si in actele de stat. Nu-si poate inchipui cineva indeajuns bucuria pe care o poate simti un popor, in straturile lui adanci, atuncea cand intelege cuvantul lui
Dumnezeu, actele privitoare la administratia lui, care nu i se mai adreseaza intr-o limba necunoscuta, atunci cand el prinde si intelege ceva literatura si cand paturile de sus binevoiesc sa-i vorbeasca: la orisice popor care are intr-insul puteri sufletesti, aceasta inseamna o adevarata inflorire, si inflorirea aceasta se simte si la noi.
De cate ori ni se prezinta, din secolul acela, un manuscript, pe care ni l-a pastrat timpul, de obicei neingaduitor, din el se desface o viziune, confuza inca, dar adanc miscatoare.
Desigur s-a simtit in acest secol un foarte mare avant de bucurie, de indrazneala, de harnicie prin manastiri, prin unele curti episcopale si mai tarziu chiar printre laici. Limba aceasta, prin urmare, nu era un lucru de ascuns, un lucru de lepadat, care sa dispara de la sine inaintea maiestatii limbii bisericesti, a limbii oficiale, a limbii celor mari, ci era si ea o limba in care se poate rosti cuvantul lui Dumnezeu si istoria omenirii, care putea sa apara in Cazanii si Cronografe. Si atuncea a inceput o munca modesta, anonima, in toate colturile pamantului romanesc. Nu s-a facut pana acuma statistica tuturor manuscriptelor in care ni se prezinta
Sfanta Scriptura, deosebit de Vietile Sfintilor sau de predici. Daca s-ar cauta, de catre tineri de pilda, atent, mai ales prin Ardeal, strabatandu-l sat de sat si rascolind bisericile, cred ca s-ar putea gasi o multime de astfel de dovezi ale imensei munci smerite a unor oameni care, fara sa stie unii de altii, cautau sa stramute in limba romaneasca ceea ce mai tarziu dincolo de cuvantul Domnu lui a trecut pentru a crea o intreaga literatura populara. In acest
Ardeal am gasit fragmente din Vietile Sfintilor, anume o Viata a
Sfintei Paraschive, dar manuscriptul nu l-am ridicat si astazi desigur ca nu mai exista. Alta data am gasit, intre manuscriptele pe care

le am, o Viata a Sfantului Teodor Tiron, care nu apartine insa aceleiasi regiuni.
Dar incercarile acestea de a se da inca de atunci Vietile Sfintilor, traducerea Psalmilor si a Evangheliei, de catre oameni care nu aveau cine stie ce invatatura inalta si care deprinsesera numai putina slavoneste, au ramas in manuscript. Oamenii acestia in manastirile lor, in bisericutele lor traduceau asa, pentru placerea lor; nu le trecea prin minte ca opera lor ar putea sa fie tiparita.
Dar, mai tarziu, la 1670—1680, carturarii, preocupati de tipar, nu au pornit din capul locului, ci de la traducerile acestea naive, incercate prin deosebite locuri pentru a contribui la forme mai inalte in care se resimte totusi influenta incercarilor anterioare.
Biblia lui Nicolae Milescu, care a aparut odata in manuscript la
Bucuresti si pe care am cumparat-o, cred — nu stiu daca se mai pastreaza sau daca face parte din lotul celor trimise la Moscova
— acea admirabila carte este o lucrare colectiva: nu e ceva asemanator cu Biblia lui Luther sau cu Sfanta Scriptura in engle zeste din secolul al XVI-lea, care s-au facut de la inceput fara nici o pregatire anterioara; aici avem a face cu un bun popular colectiv al poporului romanesc. Marea insemnatate a Bibliei din 1688 sta deci tocmai in faptul ca tot ce se lucrase mai inainte, in deosebitele provincii ale poporului romanesc, a fost cercetat, adunat si fixat intr-o forma definitiva, si astfel pentru acea vreme Biblia de la
1688 este o opera de unitate nationala, am putea chiar spune ca este cea dintai opera de unitate nationala in acel domeniu moral de unde pleaca pe urma toate celelalte.
As vrea sa nu fiu invinuit de prea multa indrazneala daca voi cauta sa fac aici o apropiere din domeniul vast al istoriei spiritului universal, cand voi spune ca in acest curent este ceva „franciscan“.
Intr-un moment din evul mediu intepenit in latineasca lui, in teologia lui, in scolastica si in disciplina ierarhica de fier, in biserica aceasta cu ferestile inchise, lacatuita, zavorata, printr-o minune,
Sfantul Francisc a aparut ca un nou Hristos dezrobit din paganis mul crestin care se alcatuiese peste doctrina dezrobitoare a lui
Isus. Atuncea a fost inflorirea cea mare a Europei catolice si au cutezat oamenii ceea ce nu cutezasera inainte: adica a nu fi preten tiosi, si cea mai cutezatoare fapta a omului este tocmai aceasta: a fi simplu, a fi asa cum l-a lasat eriditatea intiparita intr-ansul si ce-i ingaduie elementele de personalitate adause pe langa aceasta ereditate. Sfantul Francisc a creat astfel o intreaga miscare, care a dat in pictura pe Giotto, in literatura pe Dante, caci Dante nu poate fi inteles fara de franciscanism. Suflul mistic care se ridica peste toata stiinta medievala si teologica rasuflata si-i da o actualitate externa este spiritul franciscan. Si la noi a fost tot asa: in locul preotului „boscoadelor“, spunand Tatal nostru slavon, pe care poporul nu-l intelegea si-l caricaturiza, facand din Tatal nostru slavonesc o gluma romaneasca pe care o intalnesti si acum in limbajul popular, s-a gasit posibilitatea de apropiere si de sufletul celui din urma cersetor vagabond, celei din urma femei fara cunostinta de carte, a cuvantului Domnului. In loc ca omul sa stea sufleteste afara din biserica, el intrase inauntrul bisericii, si pentru prima oara simtise pe Dumnezeu intr-ansa si intr-ansul. Calugarul, popa smerit din satele marunte puteau si ei acuma intelege cuvantul pe care il rosteau in lacasul rugaciunilor de speranta si mangaiere.
Dar in afara de o noua literatura s-a mai creat si altceva: s-a creat si un nou stil, mai ales in Moldova. Pentru ca Moldova a fost mai mult stapanita de influenta acestui curent popular care a trecut pe urma si in Muntenia. Sub unele raporturi Muntenia este mai populara, precum sub raportul politic. Dar sub raportul celor culturale sunt mai populari moldovenii.
In aceasta Moldova din secolul al XVII-lea sunt doua personali tati reprezentative in acest domeniu. Una este mitropolitul Varlaam,

care a ajuns la scaunul sau fara a fi fost vreodata episcop, ceea ce este caracteristic. A stat douazeci de ani egumenul manastirii sale, din simplu fiu de taran de prin partile Odobestilor, absolut fara nici un fel de preocupatii mai inalte in domeniul cultural, avand ceva din felul de a fi al domnului ridicat din tinuturile acestea putnene, Istrate Dabija, la judecata caruia nimeni nu venea dupa masa, ci numai dimineata. Din regiunea aceasta asa de pitoreasca si de originala a plecat Varlaam pentru ca sa ajunga de-a dreptul mitropolit al Moldovei, langa cel mai luxos domn pe care, pana la Brancoveanu, l-au avut tarile romanesti, langa Vasile Lupu cel cu veleitati de imparat bizantin, pentru a ramanea totusi pana la sfarsit si a muri ca un calugaras modest. Cand Vasile Lupu a adus tipografie, cand a imprumutat de la rusii de apus elementele trebuitoare pentru a intemeia tiparul sau de la Iasi, cand a vrut sa vadeasca inaintea crestinatatii intregi ca si el, asa cum facusera imparatii bizantini de odinioara, pe care el voia sa-i imite si in nume, da indemnuri si sprijin in ale cartii, pe langa celelalte merite pe care le are ca ridicator al celor mai frumoase monumente bisericesti, facute doar din piatra impodobita si suflata cu aur, el a cerut si lui Varlaam sa dea un raspuns la Catehismul calvinesc care se tiparise in Ardeal. Varlaam a dat „Raspunsurile“ lui.



Mergand Varlaam in Bucuresti, a facut cunostinta cu cineva, cu care vom face si noi cunostinta indata, cu cumnatul lui Matei
Basarab, Udriste Nasturel, cel cu trei nume: Udriste, de acasa,
Oreste din greceste si Uriil pe evreieste. Nimic mai interesant nu trebuie sa fi fost decat intalnirea intre Varlaam si intre Udriste Oreste-Uriil, unul vorbind in moldoveneasca lui, altul exhiband slavoneasca, latineasca, greceasca si intamplator si evreiasca lui.
Udriste l-a indemnat si el pe Varlaam la raspunsul pe care ca mitropolit fu silit sa-l scrie: cand acest raspuns se va publica, se va vedea cat de mediocru teolog era mitropolitul Moldovei.
Dar parintelui Varlaam i s-a cerut, de spiritul vremii, sa faca si o Cazanie si el a facut pe aceea care-i poarta numele. Cea din
1580 nu mai fiinta de multa vreme, si satele cereau sa se dea o talcuire noua a cuvantului Evangheliei. Varlaam, fara de prea multa cercetare a izvoarelor, da Cartea romaneasca, invatatura pe
Duminecile si praznicele cele mari, din 1640. In aceasta opera masiva, cu groasa slova citeata, de taietura galitiana, este desigur o parte originala, dar stilul este al autorului: Varlaam a lasat toata invatatura cata o stia si o putea sti si a vorbit pe intelesul taranilor sai. De aici vine un fapt pe care l-am constatat din Ardeal nu o data: in biserici parasite, din praful ingramadit de sute de ani poate, iese din cand in cand cate o foaie cu acea slova mare, hotarata, in care recunosti imediat Cazania lui Varlaam. In biserica nu se mai slujeste, glasurile au amutit de multa vreme, in cuprinsul zidurilor pustii s-a ingramadit pulberea uitarii din an in an, din deceniu in deceniu, din secol in secol, si cu toate acestea nu mor foile din Cazania lui Varlaam, care arata ce legaturi existau candva intre toti romanii, din toate satele cuprinsului romanesc, macar de ar fi fost pe alocuri stapanitori de alt neam decat al calugara sului ajuns mitropolit al Moldovei. Si aceasta inca este opera de unitate nationala, o unitate care se face in suflete, pentru ca arde leanul cere acelasi grai pe care il cere si moldoveanul si munteanul.
Nu o data, cand vine, in satele de acum, un preot cu teologie si vrea sa introduca in mintea satenilor lui elemente de carturarie asa cum de multe ori nu le intelege nici el singur, desi a dat, sau, mai adevarat, tocmai pentru ca a dat examene dintr-insele, se ridica din multimea aceasta un glas care zice: „Parinte, zici foarte bine, dar mai bine dupa cartea cea veche“. Cartea cea veche pentru toate provinciile romanesti este aceasta carte a parintelui Varlaam.
Pe alocuri cartea se poate asemana in vrajirea ei de sfinti si de ingeri cu o panza a bunului „frate“ Angelico, mester de chipuri dumnezeiesti pentru oamenii cei buni.
Ea ar merita o retiparire in seria, pe care zabovim s-o incepem, a Tezaurului vechii carti romanesti, invatatoare de stil si adesea si de spirit peste ratacirile vremilor.

Dar de la aceasta explicatie a cuvantului lui Dumnezeu intr-o limba oarecare de proza, a trebuit sa se treaca in curand la altceva: la cuvantul lui Dumnezeu infatisat in versuri, in versurile acelea care pana acuma aparusera doar in doine si in cantecele batranesti.
Psaltirea exista in traducere si traducerea aceasta era inteleasa de orisicine, dar altfel se infatiseaza orisice carte atuncea cand i se adauga magia versului, dulcele cantec de fiecare clipa al silabelor.
A fost cineva in Moldova, tot sub influenta acelui curent franciscan, care a infatisat asa Psaltirea pentru orice satean, pentru orice minte, oricat de umila, care se doreste aproape de Dumne zeu. Si acela a fost mitropolitul Dosoftei.
Acesta a venit din regiuni straine de tara, poate din Galitia, daca socotim dupa numele pe care-l purtau parintii lui. Pe mama o chema Misira, pe tata Leontari, pe un bunic Barila, fara indoiala nume straine: Leontari aduce a grec, a negustor grec, Misira este un nume oriental care inseamna „egiptean“. Dosoftei a stat o bucata de vreme la manastirea Secul, intemeiata la sfarsitul secolului al XVI-lea, si dupa aceea s-a ridicat in ierarhie pe caile obisnuite. Stia latineste, greceste si era un om invatat, care pastra legaturi cu lumea inalta din care plecasera odinioara parintii lui, si in mijlocul careia invatase poate el insusi in cei dintai ani de tinerete, caci nimic nu exclude ca, inainte de a intra in manastire, sa fi avut contact cu scolile si cu lumea carturarilor din Liov. Cand ajunge mitropolit, in loc sa se apuce indata de inalta teologie — si este intrebarea daca nu ar fi putut-o face, caci il vedem uneori discutand cu istoricii si capabil de a intrebuinta cartile de invata tura din Apus, de a se cobori in lumea documentelor pentru a preciza un punct de cronologie, si meritul cel mare nu este de a fi popular atunci cand nu poti fi decat popular, ci sa fii popular cand poti incerca orice, cand ai toate mijloacele de cunostinta si te poti ridica prin ele oricat de sus — el a avut gandul de a pune in mana oricarui moldovean, intr-o limba pe care o pricepea la inceput mai putin, caci Dosoftei a fost pana la sfarsit un invatacel in ce priveste romaneasca, traducerea Psaltirii. El o va face si in proza, cand, in deosebire de Liturghia sa, plina de o multime de expresii care nu erau sa se incetateneasca niciodata, el ajunsese acum la o mai mare desavarsire a cunostintelor sale in limba tarii; dar ceea ce nu se poate face in proza a putut foarte bine in versuri. Si nu este nici o indoiala ca, in ce priveste redactarea versurilor sale, el nu a fost ajutat de nimeni, ci singur, prin familiarizarea cu poporul, cu sufletul lui, a ajuns a fi un rostitor al geniului roma nesc. Astfel, dupa ce, poate, adunase acum din carti grecesti materialul pentru Vietile sfintilor, o serie intreaga de volume tiparite in frumoasa litera noua imprumutata de la Moscova, el s-a apucat sa traduca si psalmii in versuri.
Cand dl Bianu a reeditat acesti psalmi, a vorbit de un original polon scris de Kochanowski, un om al Renasterii, care prelucrase, sub influenta unor anumite idei abstracte, vechii psalmi ebraici intr-o limba polona care, de ce sa ascundem, nu are nimic popular in caracterul ei. Asa incat, daca eruditul Kochanowski trebuie sa fie citat pentru a se arata ca si in alte tari avuse cineva indrazneala de a preface psalmii in versuri moderne, nu putem totusi vorbi de o creatiune a lui Dosoftei prin Kochanowski. Dosoftei, indemnat sau ba de cunostinta cartii acesteia polone, a prefacut psalmii nu numai pe metru romanesc si cu rime luate din poezia populara, dar introducand adeseori peste cuprinsul autentic al originalului o multime de elemente de observatie, o multime de alte impru muturi, care vin din insasi viata poporului romanesc, el a ajuns astfel de foarte multe ori la lucruri de toata frumusetea, care foarte adeseori nici nu au nevoie de indreptare pentru a placea si astazi.
Aceasta pana la bucatile care au trecut pe urma in cantecele de stea cu care merg copiii de le canta sub ferestrele luminate in serile de la sfarsitul lui decembrie. Cu cata placere se aude si acum

psalmul cel mai dureros dintre toate, acela care infatiseaza pe evrei plangand la ruinele Ierusalimului:
La apa Vavilonului
Jelind de tara Domnului
Acolo sezum si plansem
La voroava ca ne stransem.
De te-am mai putea uita-te,
Ierusalime cetate!
In anii cei mai grei ai nostri, cand multi erau smulsi de la vetrele lor, plecati prin alte parti sau prin strainatati departate, cand foarte multi nu-si mai puteau inchipui vremea intoarcerii la vatra sub steagurile de biruinta, de atatea ori in sufletul celor care cunosteam vechile versuri ale lui Dosoftei, a rasunat psalmul:
De te-am mai putea uita-te,
Ierusalime cetate,
Ierusalimul din care ne izgonise pedeapsa pacatelor noastre.
Dar acest curent franciscan, acest curent duios, popular, atingand atatea elemente ale sufletului omenesc celui mai smerit, a avut o intindere care a trecut dincolo de literatura. Avem scrisori din vremea aceea, si scrisorile acestea oglindesc exact acelasi spirit.
Cu multi ani inainte s-a intamplat sa gasesc in arhive ardelene scrisori de-ale lui Gheorghe Stefan, care a inlocuit pe Vasile Lupu.



Un om cu totul deosebit de acesta: Vasile Lupu, mandru, trufas, succesor, in speranta, al imparatilor bizantini, unul dintre aceia catre care toata crestinatatea rasariteana se uita cu o deosebita incredere; Gheorghe Stefan reprezinta un smerit boier de tara, care statuse mereu intre taranii lui, facandu-si rugaciunea in biserica de sat, om voios si bun de glume. Cand pregatea conspiratia contra lui Vasile, cum sta cufundat in ganduri, sprijinit in toiag — caci era logofat mare al Moldovei — i-a spus cineva razand: „Ce zici din fluier, logofete?“, iar el, care astepta sa se coboare trupele ardelene pentru rascoala lui, a raspuns: „Zic sa-mi vie oile de la munte si nu mai vin“, sau, alta data, intalnind un radvan cu o jupanita frumoasa, el a spus, fara multa vorba, vizitiului sa intoarca la el acasa, de si-a facut-o sotie. Cine i-a vazut chipul cu mustatile lasate a oala stie ca trebuie sa fi fost un om aspru, dar placut la vedere; Gheorghe Stefan, aceasta expresiune a spiritului popular, incoronat intr-un boier de tara, domn de folklore al
Moldovei, a avut de pus la cale o multime de greutati cu vecinii, pe care deseori tara nu-l putea ajuta sa le rezolve. Si a recurs la tot ce avea mai spontaneu, mai duios si mai hatru cuvantul oricui pentru a-si indreptati nevoile si a-si curati constiinta de imboldi torii la plata datoriilor sale.
In cuvintele acestea de biet datornic domnesc care nu poate multumi pe puternicul sau vecin si care cu atata sinceritate spune ca i-a secat izvorul vistieriei, ca el ar fi bun platitor, dar punga lui se impotriveste, vedem fara indoiala exact acelasi spirit ca si in
Cazania lui Varlaam si ca si in psalmii, care astazi inca se canta in noptile de Craciun, ai lui Dosoftei.
Deodata insa asupra acestei forme populare vine scoala, vine cartea, vine invatatura. Am avut si noi o epoca de Renastere.
Aceasta Renastere este, fireste, mai putin fecunda decat in alte parti, dar cu toate acestea constituie unul din fenomenele cele mai interesante in trecutul nostru cultural si literar. Nou nu ne mai putem inchipui astazi literatura noastra asa cum pe vremuri o prezenta un Gaster intr-o mare colectie germana, legand manu script de manuscript, ca si cum noi nu am fi fost decat niste copisti ai slavilor de peste Dunare si numai in cele bisericesti am fi adaugat glasul nostru la concertul celor care cantau slava lui
Dumnezeu. La aceasta, putem raspunde astazi ca nu a fost o singura mare miscare intelectuala in Apus, la care, aducand si noi o productie literara oarecare, sa nu ne fi integrat intre nevoile

noastre si sub apasarea pe care am suferit-o si de care trebuie sa tinem seama. Am mers pas de pas cu dezvoltarea culturala generala a Europei, chiar in domeniul acesta al Renasterii, si anume in faza ei cea din urma. Ce bine ar fi fost daca am fi cunoscut Renasterea si pe vremea cand ea era un fenomen creator si spontan, pe vremea cand era o miscare innoitoare pe toate terenurile! Daca s-ar fi intamplat ca Despot-Voda, care fusese pe vremuri un copist de manuscript in Apus, un student in medicina la Montpellier si un oaspete la Paris pana sa ajunga poet laureat si istoriograf al lui Carol Quintul, apoi prietenul celui mai mare aventurier polon, Albert Laski, daca Despot, care s-a incoronat asa cum se incoronau suveranii din Europa de unde venea el, atribuindu-si si o descendenta care ducea pana la Stefan cel Mare, si care anticipa unitatea politica a romanilor prin cuvintele in care el aducea aminte tuturor romanilor de stramosii romani, daca acela care a infiintat scoala latineasca de la Cotnari, aducand invatati apuseni destul de destoinici pentru ca sa fie mai tarziu retinuti de orasul Brasov, ar fi izbutit sa se impamanteneasca, daca nu se intampla caderea lui prapastioasa: am fi avut desigur si noi o Renastere. Si de aceea este bine ca, peste tragicul cu care el si-a ispravit viata, sa intelegem ideea cu care a venit si posibilitatile care ar fi putut pleca de la dansul.
Dar Renasterea a avut o influenta asupra noastra in faza in care ea devenise rece, intepenita, prin produse pedante de scoala, in care nu mai era tasnire de viata noua. Si era atata deosebire intre acela care se impartasise de Renastere in Apus chiar si elevul care o invatase numai in scolile de la Liov sau, si mai putin, de la
Bar, in Podolia, ca Miron Costin!
Acel care a impus Renasterea in ce priveste carturaria biseri ceasca este un fiu de domn moldovenesc, contemporan cu Udriste
Nasturel, care, acesta, a invatat cam prin aceleasi locuri, insa, el, mergand pana in Moscova. Aici sta deosebirea intre Udriste si acela despre care vom vorbi si pe care il chema Petru Movila. Petru
Movila este un invatacel, un ucenic, un „spudeu“, pentru ca sa intrebuintam cuvantul grecesc trecut si in slavoneste, in scoli galitiene, pe cand Udriste Nasturel a invatat si la Moscova si si-a adaus si o invatatura slavoneasca de un alt caracter. Petru Movila, doritor de o domnie pe care n-a putut-o atinge niciodata, a ajuns a fi un vestit egumen al lavrei din Kiev, apoi un mitropolit al rusilor apuseni. S-a scris si acum in urma despre dansul, pe baza unor descoperiri noua, de profesorul P. P. Panaitescu, si desigur ca astfel
Petru Movila se infatiseaza putintel schimbat, dar raman totusi de fixat si alte lucruri in precizarea adevaratului caracter al lui.
El a scapat pe rusii de apus de catolicism, si de aici ar fi iesit imposibilitatea de a mai trai a unor anumite tendinte nationale care fusesera atata vreme strans unite cu biserica. Dar mitropolitul de Kiev nu a fost numai un teolog, ci si un creator de tipografie, un raspanditor de carti sfinte in slavoneste. Un om de carte latina, un om de indreptare occidentala, un curtean al regelui polon, amestecat intr-o viata care nu avea nimic a face cu neamul si nici cu ortodoxia traditionala, dar el a fost totusi si un framantator al vietii noastre bisericesti.
In tipografie, in scoala de traditie slavoneasca, in traducerile noastre, in toate e amestecat Petru Movila, care, atuncea cand ramanea cu el singur in chilia lui si duioase amintiri ii rasareau in suflet, nu vorbea nici greceste, nici ruseste, nici poloneste, ci, ca acasa, odata, romaneste. Biograful lui, raposatul Ghenadie de
Ramnic, fost elev el insusi al scolilor infiintate de Petru Movila, inseamna astfel de cuvinte care se gasesc in hartiile lui. Si i-a placut fostului pretendent Patrascu-Voda sa vorbeasca de minunile care s-ar fi savarsit in Belgrad, in Alba-Iulia lui Mihai Viteazul, cu prilejul sfintirii mitropoliei de acolo. Pana la inchiderea ochilor lui obositi de munca, el a ramas astfel un om al nostru.

Dar influenta lui Petru Movila, oriunde s-ar fi exercitat ea, a adus cu dansa spiritul Renasterii, si de aici in biserica noastra acealalta tendinta, pe care o reprezinta Udriste Nasturel, el insusi o creatiune a lui Petru Movila, caci, cu toate ca scoala le-a fost deosebita, directia lor ramane aceeasi.
In lumea ruseasca se tiparise o frumoasa carte, Varlaam si
Ioasaf, care, dupa cum spuneam si mai inainte, nu este altceva decat prefacerea pentru crestini a biografiei lui Buda. E legenda frumoasa a imparatului care a avut un fiu si a vrut sa-l fereasca de cunoasterea oricarei dureri a lumii, impunand ca el sa fie tinut inchis in palat unde nu era pentru el nici o suferinta, nici o greutate. Scapat, totusi, odata de acolo, el a vazut ca in lume este si boala si mizerie si moarte, si aceasta a adus o revolutie in sufletul lui, ducandu-l pe calea sfinteniei. Si Udriste Nasturel s-a apucat si el, dupa ce se daduse o forma slavona a acestei povesti, sa o prefaca in romaneste.1
Dar, daca Renasterea a introdus in insusi domeniul religios o curiozitate pe care evul mediu crestin, care intarzie la noi, nu o avuse, daca a introdus o metoda pe care secolele anterioare nu o cunosteau, in acelasi timp a dat si preocupatii care nu au a face cu religia, care intrec religia, ori sunt alaturi de dansa, de multe ori mai sus decat cuprinsul ei, in ce priveste nevoia de a se interesa si de altceva decat numai de generalitatea cartilor bisericesti. Si atunci s-au ivit doua personalitati de un caracter neintalnit pana aici.
Noi avem cunostinta de istoria romanilor, cum spuneam mai inainte, prin traditie; cine stia si slavoneste desfacea poate si cate ceva din insemnarile calugarilor, dar nu exista nici un fel de dovada ca boierimea ar fi avut vreo atingere cu aceste lacasuri unde se pastra in scris insemnarea cea veche despre trecutul nostru; ba, mai mult decat atata, nici nu era curioasa de acest trecut si nu simtea nevoie sa se hraneasca din izvorul acesta, de multe ori asa de bogat, al trecutului. Dar Renasterea cere tot deauna legatura cu trecutul, o legatura stransa cu dansul; ea cup rinde o adevarata adorare fata de lucrurile care au fost, fata de oamenii si imprejurarile de atunci, fata de limba intrebuintata atunci si de stilul pe care il aveau scriitorii in aceasta limba. Renas terea asa este: pentru viitor o disciplina, pentru trecut o religie.



Dar boierii nostri traiau o parte din timpul lor dincolo de hotarele tarii. Inca din secolul al XV-lea intalnim, in Galitia, in afara de studenti din orasele straine, si oameni de tara, al caror nume il cunoastem; ei invatau, de pilda, la Stavropighia din Liov, manastire de carturari legata direct de Patriarhia constantinopolitana. De cate ori fratii de la Stavropighie aveau vreo nevoie, banii ieseau si din vistieria Moldovei. Mai tarziu, cand pribegi din Moldova au trecut nu numai in Ardeal, ci si in Polonia, acolo si-au facut invatatura. Toata scoala lor a fost scoala polona; ei au fost, deci, studenti in limba latina, care stiau si slavoneste, caci nu se puteau face boieri fara sa stie aceasta limba. Si unul dintre boierii acestia pribegi umblati prin scoli polone, Grigore Ureche, s-a apucat sa scrie istoria tarii lui. A facut-o de la dansul c-a simtit Grigore
Ureche, pentru ca invatase in scoli din Apus, nevoia de a infatisa in romaneste, intrebuintand si izvoare polone, redactate in limba latina, trecutul tarii Moldovei? Sau Vasile Lupu, care in toate domeniile a indemnat, este acela care i-a cerut invatatului boier sa dea istoria Moldovei?
In tot cazul, istoria Moldovei a lui Grigore Ureche este fara indoiala o creatiune a lui, in sensul ca pentru prima data se introduce critica istorica, pentru prima data judecata omeneasca este intrebuintata pentru a se afla unde este adevarul din acele izvoare multiple care se intrebuinteaza deodata. Mai tarziu s-au adus si umpluturi care au facut pe C. Giurescu sa creada ca nu

mai avem a face cu textul lui Ureche, ci numai cu o refacere tarzie a unui Simion Dascalul. Parere care-mi pare si acuma absolut gresita, caci Simion Dascalul era un „profesor“, un „om de catedra“, care nu cunostea viata politica, iar cronica lui Ureche este nu numai o lucrare plina de eruditie, de spirit critic, ci, in acelasi timp, si o carte de om politic, cartea cuiva care stia cum se carmuieste tara, in spirit boieresc. Intr-un studiu recent al dlui
Panaitescu, s-a aratat cat de puternic se afirma acest spirit. De pilda atuncea cand vorbeste de incoronarea lui Stefan cel Mare, el arata cum se aduna tara toata; tara il proclama pe Stefan; puterea lui este, prin urmare, obtinuta nu de la singura biruinta lui, ci, inainte de toate, de la vointa tarii, adica a boierilor cu mitropolitul in frunte. Aceasta este o declaratie oligarhica boiereas ca in sens polon, adica in sensul intereselor clasei careia-i apartinea
Ureche.
Dar, in afara de valoarea politica a cronicii lui Grigore Ureche, ea mai are o valoare in ce priveste stilul. Ureche este un om de stil latin, un om de strict stil latin. Nu are decat sa deschida cineva orice pagina din cronica lui pentru ca sa simta imediat modelul care i-a stat in fata. El nu se incurca in amanunte; expunerea lui este totdeauna sigura si dreapta: se vede disciplina admirabila in care Ureche-si facuse invatatura.
Astfel, in descrierea luptei de la Baia — pentru a lua un exemplu — pe langa ca se simte mandria nationala a boierului care nu sufere pretentiile craiului Mateias, pe langa ca se recunoas te hotararea ostasului, dar in fraza aceea lunga, dupa ce cade ras punsul lui Stefan cel Mare: „nu au primit“ si apoi se ridica stea gurile si lucesc in soare armele de lupta impotriva strainului, se distinge stilul eroic, fraza latina lunga, cu bucatile intercalate, framantarea aceea de stil care vine dintr-o lunga experienta seculara a scrisului intr-una din marile literaturi ale lumii. Aici nu mai este insailarea lui Gheorghe Stefan, cu schimbarile sintac tice de fiecare moment, ci este ceva care leaga logic toate elemen tele frazei, gasind in gramatica tot ce trebuie pentru a pune impre una si a confunda multiplele elemente intr-un singur bloc de structura latina. Se va vedea pe urma ce inseamna, pentru a doua jumatate a secolului al XVII-lea, o alta disciplina de stil, italiana de o parte, polona de alta, cand se vor studia Cantacuzino Stolnicul si Miron Costin, personalitati care isi permit toate capriciile, pe cand aici, potrivit cu spiritul Renasterii, originalitatea lui Ureche se supune unei discipline neinvinse, unor norme inflexibile de guvernare a stilului, si potrivit cu normele acestea intrebuinteaza cu o ingrijita cumpanire toate mijloacele retoricii latine.
Si de aceea la el si bucuria descoperirii originilor latine, mandria cu care se proclama inalta noastra descendenta.
Dar nu numai comentand cazul acesta al lui Ureche are cineva a face cu forma latina aplicata unui subiect romanesc, inteles altfel de cum il intelesesera predecesorii lui, ci este in vremea aceea o adevarata iubire pentru opera transmisa de antichitate, dorinta de a muta aceasta opera in lucrurile romanesti, si dorinta aceasta se manifesta in multe domenii.
Pe vremea lui Vasile Lupu si a lui Matei Basarab pravilele s-au prefacut in limba noastra. Inca de pe vremea lui Petru Rares si a lui Alexandru Lapusneanu se pastrau nomocanoane in Moldova, ca si pe vremea lui Mihai Viteazul, acest domn de razboi, care avea alte griji, caci epoca aceasta a Renasterii era o epoca de disciplina si in materie de drept. Dar in timpul lui Vasile Lupu s-a intamplat sa fie oameni care erau capabili de a traduce din greceste si de a infatisa in romaneste aceste nomocanoane. Acela care a facut-o a fost in Moldova, unde se forma la scoala un
Nicolae Milescu, Istrate Logofatul, care isi zicea si Eustratie — si, daca nu ar fi decat forma aceasta, inca am intelege ca avem a face cu un om al Renasterii. Acel Istrate, indemnat de domn, care

voia sa aiba pravilele in limba tarii, le-a tradus din greceste, intr-un manuscript care nu a fost niciodata tiparit, Cartea romaneasca de invatatura.
Si in Muntenia au fost astfel de carturari si calugari pe care
Matei Basarab i-a intrebuintat pentru traduceri si care ne-au dat
Pravila cea mica. Muntenii au copiat apoi opera de drept a lui
Istrate, care s-a adus deci peste ceea ce exista in Pravila de la
Govora. Lumii acesteia ii trebuiau deci norme de drept scrise. Chiar daca societatea nu primea astfel de legi si daca ea continua sa aplice dreptul oral transmis de secole, totusi mandria domnului cerea ca el sa aiba astfel de legi scrise, fie si daca el insusi continua sa judece dupa „obiceiul pamantului“. El putea sa arate insa inaintea tuturora legile bizantine introduse in tara lui.
De la drept s-a trecut la altceva. Pana acuma catva timp nimeni nu ar fi crezut ca un izvor literar din antichitatea clasica, elenica, a putut sa ispiteasca pe un carturar moldovean de atunci si cu toate acestea lucrul s-a intamplat. Istrate Logofatul, sau, daca nu s-ar impotrivi cronologia, Nicolae Milescu, in tot cazul un boier moldovean, a indraznit sa atace insusi textul ionic al lui Herodot.
Nu-si inchipuie indeajuns un neinitiat greutatea extraordinara a traducerii acestor vechi insemnari ale autorilor greci. S-au facut si la noi doua traduceri moderne: una de Dimitrie Ghica, aparuta prin ingrijirea Academiei Romane. Traducerea aceasta este desi gur multumitoare, pentru consultatii istorice, dar traducerea cea veche are totusi o mare superioritate fata de cea de acum: nu numai ca textul este tradus cu foarte multa exactitate, dar este prefacut intr-o foarte frumoasa limba romaneasca. Si aceasta intr-o vreme cand Herodot in alte literaturi, in literaturile Europei centrale si apusene, nu era inca tradus in intregime.
Este vorba undeva in Herodot de insula Creta si traducatorul roman adauge la text ca turcii se trudesc sa o ia acum si nu pot.
Dar lupta turcilor cu Venetia pentru Creta incepe la 1640 si a durat vreo douazeci de ani; deci putem aseza aceasta traducere cam la jumatatea celor douazeci de ani, inainte de 1650.1
Astfel, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea observam o parasire a spiritului franciscan, o schimbare a sensului intreg al literaturii bisericesti, o indreptare — intrerupta de marile nenoro ciri care au cazut asupra amanduror tarilor — catre izvoarele de capetenie ale antichitatii clasice. Constatand aceasta, trebuie insa sa spunem ca biruinta castigata in acest inalt domeniu, si pentru care putem avea o legitima mandrie, trebuie sa fie unita si cu o parere de rau. Parere de rau pentru ca prin aceasta s-a impiedicat, pe o multime de vreme, dezvoltarea acelui umil spirit popular, care singur era in stare sa dea — asa cum s-a intamplat numai in secolul al XIX-lea — o literatura romaneasca originala.




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta