Marin Preda a lasat in literatura romana cel mai complex tip de taran. In constructia lui Ilie Moromete, autorul are ca sursa de inspiratie pe tatal sau, Tudor Calarasu:”eroul preferat, Moromete, carea existat in realitate , a fost tatal meu.” j4c18cl
Romanul „Morometii” a aparut in doua volume , primul in 1955 si cel de-al doilea in 1967. scriitorul isi fundamenteaza romanul dinperspectiva relatiei omului cu timpul , a umanitatii cu istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente importatnte si totodata necrutator.
Pe parcursul primului volum actiunea se concentreaza in jurul unui personaj construit intr-un stil complex, reprezentand tipul taranului filosof. M. Preda urmareste evolutia lui Ilie Moromate, evidentiand latura traditionala a personajului, care refuza sa intre in tiparele modernitatii. Atadar, tema fundamentala este disparitia taranimii traditionale reprezentatade Moromete si implicit modificarea structurii satului traditional romanesc sub presiunea unor evenimente istorice zguduitoare, al doilea Razboi Mondial, reforma agrara si colectivizarea.
Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, pt care dorinta de pamant este dominata de instinctualitate (devenind o obsesie), pt Moromete pamantul este libertatea de a gandi, echilibrul sau interior, placerea vorbei si a contemplatiei. Este un om rational care vrea sa-si pastreze lotul de pamant pt linistea si pacea interioara, dar si pt cea a familiei. Pamantul este zestrea ce o da copiilor, Moromete nu este stapanit de patima imbogatirii.
Inca de la inceputul romanului personajul este caracterizat in mod direct de catre autor. Primul moment relevantin cvonstructia personajului este scena cinei in care Moromete „statea parca deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odai, de pe care el stapanea cu privirea pe fiecare”. De aici reiese firea autoritara a personajului. Ilie Mromete este capul familiei, pater familias, dorind sa tina in frau conflinctele ce mocneau in sanul ei. Ironia ascutita, prin care se adreseaza copiilor si Catrinei, cuvintele jignitoare -„ca sa se mire prostii”, educatia dura in spiritul muncii si harniciei-„ma, se vede ca nu sunteti munciti”- sunt elemente ce contureaza portretul personajului indirect.
Moromete nu reprezinta o autoritate doar in familie ci si in comunitatea rurala. Drama lui va consta in pierderea acestei autoritatii, drama ce il va face sa se inchida in sine.
O alta trasatura definitorie a personajului este plaverea vorbei. Aceasta placere este de fapt o pasiune a taranului, care profita de orice intalnire pt a sta la taclale, desi singurul cu care putea vorbi cu adevarat era prietenul lui, Cocosila, cu care pierdea ceasuri intregi. Aceasta pasiune starneste mania Catrinei care-si mustra sotul: „Etti mort dupa sedere si dupa tutun(...) lovi-o-ar moartea de vorba, de care nu te mai saturi”.
Lumea lui Moromete este fieraria lui Iocan, o adevarata harana sufleteasca pt el. Discutiile purtate aici au rolul de a clarifica si explica ideile din articolele ziarelor, de a descifra sensurile profunde ale politicii vremii. Moromete este categoric in viata colectivitatii o autoritate care-i domona prin replici bine gandite, pline de umor si ironie: „Lasa-l, ma, Dumitru, zise Moromete blajin. E si el legionar, ce-ai cu el?”
Disimularea este o trasatura definitorie a firii lui Moromete, evidenta in majoritateascenelor din roman. Scena dintre Tudor Balosu si Moromete este semnificativa pentru firea sucita a eroului. La intrebarea lui Balosu daca s-a hotarat sa-i vanda salcamul, Moromete se gandeste ca e posibil sa i-l vanda, insa raspunde cu voce tare : „Sa tii minte ca la noapte o sa ploua. Daca da ploaia asta, o sa se faca o gramada de grau”, subintelegand ca e posibil sa scape astfel de datorii.
Cand se hotareste sa taie salcamul nu spune nimanui, il scoala pe Nila in zorii zilei, care este naucit de decizia tatalui sau „De ce sa-l taiem?Cum o sa-l taiem?”, dar cu totul uluit de raspuns: „Asa, ca sa se mire prostii!”. Dupa aceea, la aceeasi intrebare a lui Paraschiv, Moromete il pune pe Nila sa raspunda, care, citandu-l pe tatal sau, ai spune cu bucurie: „Ca sa se mire prostii”. Trimitand pe Nila sa vina cu caii chiar in directia in care urma sa se prabuseasca pomul, iar Moromete exclama cu umor: „Adica da!...Treci cu ei incoa sa acda salcamul pe ei”. Exemplele sunt numeroase, „a face haz de necaz fiind o o adevarata filosofie de viata a lui Moromete.
Tehnica amanarii este un alt concept al filosofiei de viata a lui Moromete, el incercand sa taraganeze orice decizie care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construita de narator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalti fiind inadins provocata de Moromete pt a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran. Mai intai Moromete untra in curte, trece pe langa prispa fara sa se uite la cei doi, se intoarce „cu spatele la agent”, se rasteste la Paraschiv care nu se vedea nicaieri, apoi se rasuceste brusc pe calcaie si striga :”N-am!”. Calm apoi, se cauta inm buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutn, se uita urat la omul care-l insotea pe Jupuitu si i se adreseaza suparat si poruncitor: Da-mi, ma, o tigara!”.
Plata foncierii, ratele la banca, conflictul cu sora lui, Guica, si cu Catrina reliefeaza conflictul inerior al personajului. Dupa indelungi amanarii, Achim este lasat sa mearga la Bcuresticu oile pentru a face banii pentru el si pentru familie.
Cu toate acestea grijile, framintariile sale interioare sunt vizibile in „mohoreala” ce-l cuprinsese si in mersul sau : „mergea cu fruntea in pamant, nici incet, nici grabit si nu se uita nicaieri”.aflind de planurile baietilor de a fugi de acasa, Moromete ni se dezvaluie ca un sensibil prin natura- singur pe camp, cu capuzl in maini, el sufera pt ca i se spulberase linistea, placerea gindului „cum sa traiesti daca nu esti linistit?”.
La sfarsitul primului volum, Moromete apare ca o umbra palida a lui Ilie de la inceput, macinat de destramarea familiei, apasat de faptul ca vanduse un pogon de pamant pt a-si plati datoriile, el nu mai este o autoritate nici in familie si nici in sat. Vremurile nesigure il conving ca timpul ii este potrivnic, iar lumea o capcana. Aceste frimantari vor avea repercusiuni asupra starii personajului „nu mai este vizut stand ceasuri intregi pe prispa sau la drum, nu mai fu auzit povestind.fuga baietilor la bucuresti coincide cu inceputul dramei incomunicarii care se resfrange asupra peresonajului si se adanceste pe tot parcursul vol 2.
Incurajat de scrisoarea trimisa de baieti, Moromete incearca sa-si reuneasca familia prin adcerea fiilor acasa. Cand este intampinat cu nesiguranta si sfidare, cuvintele lui la adresa celor 3 sunt aspre: „Mi-am luat mana de pe voi. Mana mea asupra voastra nu mai exista”.
Parasit la batranete ti de Catrina, el cunoaste o noua dragoste in persoana sorei primei sotii. In final insa ramane doar cu fata mai mica, Ilinca. Autoritatea in sat scade dramatic „il vezi cum ii ia altul vorba din gura, fara nici un respect si el lasa fruntea in jos si nu zice nimic”.
Nimic nu-l clinteste din lumea lui, lumea traditionala, dar inceteaza a fi un participant activ la viata satului, multumindu-se sa priveasca de pe margine. Volumul 2 este cartea „insingurarii batranului sef al clanului si cartea mortii sale.
Meditand asupra propriei vieti, Moromete se gandeste ca gresise cand a considerat ca „lumea era asa cum si-o inchipuia el” si ca „nenorocirile sunt numai ale altora”.
O secventa relevanta in definirea firii reflexive a lui Moromete este scena ploii din al doilea volum. Udat pana la piele de o ploaie repede si calda, cugeta si exprima o adevarata filosofie de viata printr-un monolog interior, analizaeaza conditia taranului in lume, precum si relatia dintre tata si copii. El se intreaba „ce-o sa mananci”, ma, tampitule?” cu un glas plin de amaraciune si compasiune. Dezamagit de etica sa paterna, ranit de fii mai mari in autoritatea de tata, se consoleaza cu faptul ca si-a facut datoria de parinte: „tot am facut ceva, am crescut 6 copi le-am tinut pamant pana in momentul de fata” , deti ei eu fugit ca niste tradatori si „n-au vrut sa-l munceasca”. Grija lui pt educatia copiilor razbate cu tristete la suprafata, ti, desi niciodata nu s-a aratat iubitor fata de ei, este limpede ca le-a vrut binele: „toata viata le-am spus si i-am invatat(...) dar pe tine sa vedem daca esti in stare cel putin de-atata(...) ca de mancare e lesne, dar ce le spui?(...) si-or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani. O sa-si stearga picioarele pe tine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni”.
Ultimele capitole relateaza moartea lui Ilie Moromete, in varsta de 80 de ani. Desi batran, eroul nu sufera de vreo boala, ci se afla pur si simplu la capatul vietii pamantesti. Scena mortii lui moromete este una dintre cele mai frumoase din literatura romana, prezentand sfarsitul ca pe un moment firesc al vietii, fara lamentatii sau regrete. Pe patul de moarte, Moromete isi declara crezul dupa care-si condusese existenta, acum in conflict cu timpul : „Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta”.
Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda, Ilie Moromete este un contemplativ inteligent, temperat, un ‹‹filozof›› iubind ‹‹linistea››(fara de care nu se poate trai si nu se poate face nimic durabil) si mai laes iubind libertatea, independenta de gandire si exprimare a opiniilor” (Ion Rotaru).