Ion Luca Caragiale f3s4sr
O prima constatare pe care ne-o impune textul este preponderen\a dialogului, altfel spus a stilului direct, care ocupa aproximativ doua treimi din intreg spa\iul relatarii. Ca aproape toate buca\ile de acest gen ale lui Caragiale, schi\a ar putea fi jucata, pe scena, sau mai curand intr-un film de scurt metraj.
Caracterul dramatic al nara\iunii este atat de puternic marcat,
incat el stimuleaza in cititor tendin\a de a interpreta actorice=te nu numai replicile personajelor, dar chiar =i textul ce, prin conven\ie, revine autorului =i este destinat a circumstan\ia cadrele intamplarii. Oralitatea stilului, posibilitatea de a de duce firea personajelor din propriile lor cuvinte, de a ghici mi=carea protagoni=tilor din intona\ie, nu este totul. Mai inainte de orice, arta lui Caragiale sta in a gasi un ritm al comunicarii prin fic\iune, un soi de acompaniament pe fundalul caruia anume secven\e din realitate intra intr-o sinteza perfecta. Acest ritm este dat din primul moment, printr-un fel de ridicare brusca de cortina, asupra celor doua personaje principale, autorul =i madam Caliopi Georgescu, surprinse in plina mi=care. Cel dintai iese la ora obi=nuita din casa =i abia daca arata o u=oara nedumerire la vederea amicei venite sa-i faca o vizita prea matinala. Dimpotriva, cucoana este foarte grabita =i da semne de mare impacien\a. Primul paragraf al schi\ei nu e decat o nota\ie de regie, in propozi\ii scurte, unele eliptice, cu verbele la prezent, sugerand simultaneitatea ac\iunilor prin cunoscutele instrumente de subordonare cand =i cum:
„Cand ies de diminea\a din casa, o trasura din trap mare intra pe strada mea; in trasura, madam Caliopi Georgescu, o buna prietina. O salut respectos. Cum ma vede, opre=te trasura, infigand cu putere varful umbrelu\ei in spinarea birjarului.“
Dialogul ce urmeaza imediat e facut sa arate starile de spirit, contrastante, ale celor doi: povestitorul manifesta polite\ile de rigoare, dar cucoana aproape ca nu-i raspunde, tulburata cum este =i vorbind fara =ir, cel pu\in in aparen\a:

„— Sarut mana, madam Georgescu, zic eu, apropiindu-ma.
— La dumneata veneam! raspunde cucoana emo\ionata.
— La mine?
— Da... Te rog sa nu ma la=i!
— ?!
— Sa nu ma la=i! Trebuie sa-mi faci un mare serviciu amical... La nevoie se arata amici\ia; sa vedem cat ne e=ti de prietin!
— Cu cea mai mare placere, madam Georgescu, daca pot...“
In fond, madam Georgescu =tie foarte bine ce vrea =i mai
=tie ca, atunci cand e vorba sa smulgi promisiunea cuiva, mai ales daca i\i este prieten, trebuie sa o faci mai inainte de a-l pune in cuno=tin\a de cauza, printr-un fel de luare a piuitului.
In consecin\a, tonul ei devine cumva poruncitor. Replica interlocutorului este taiata la condi\ionalul =i evazivul daca pot
=i reluata pe registrul imperativului categoric, intr-un crescendo dintre cele mai dramatice:
— „Po\i!... sa nu zici ca nu po\i!... =tiu ca po\i!... trebuie sa po\i!“
Fiind pronun\at numele profesorului Popescu =i acela al lui
Ovidiu, pentru care trebuie vorbit, devine — ca in orice comedie
— necesara expozi\ia cazului. Marele me=te=ug al prozatorului sta in prefacuta obiectivitate cu care face aceasta expozi\ie, fara tendin\a caricarii anume, cum obi=nuiesc unii ironi=ti, ci cu sentimentul ca informeaza pe cititor in chipul cel mai firesc.
Situa\ia apare cu atat mai comica, cu cat se subin\elege din aceasta obiectivitate ca nu din vina lui cei trei fii ai lui madam
Caliopi Georgescu se numesc Virgiliu, Hora\ui =i Ovidiu, ca nu din vina lui (a autorului) to\i sunt destina\i carierei de juri=ti, de
impar\itori ai drepta\ii ob=te=ti care va sa zica, =i ca nu din vina lui ultimul dintre ei, trebuind sa-=i treaca =i el bacalaureatul spre a putea sa se inscrie la Facultatea de drept, „se in\epenise“
— culmea! — tocmai la Morala. Numai expresia se in\epenise, prin coloratura ei, ar putea altera obiectivitatea comunicarii.
Insa ea e folosita in consensul general, bunaoara chiar in acela al mamei, venita sa puna la cale traficul de influen\a. Caci, prin contrast cu povestitorul, madam Caliopi Georgescu se exprima foarte colorat cand vorbe=te de necazurile progeniturii sale, scriitorul lu`ndu-=i numai sarcina de a o inregistra ca atare: profesorul Popescu s-a apucat „sa-l persecute“, ba chiar „sa-i zdrobeasca baiatului cariera“. Acesta, Ovidiu adica, este — data fiind educa\ia aleasa pe care a primit-o din partea mamei sale
— „foarte sim\itor“, in stare sa se „omoare“, sa se „prapadeasca“ etc. Cuvantul-cheie din intreg debitul ei verbal este acel tocmai care inso\e=te cuvantul Morala, spus cu obida =i cu invocarea compasiunii interlocutorului:
— „Inchipuie=te-\i, sa-i dea nota , =i lui ii trebuie ... =i la ce? tocmai la Morala... acu, dumneata il cuno=ti pe Ovidiu de cand era mic... =tii ce cre=tere i-am dat!...
— Ei, bravo!
— Auzi, tocmai la Morala... Suie-te, te rog.“
Am zis ca ritmul nara\iunii este dat chiar din primul mo ment. Luat prin surprindere, povestitorul lasa impresia neta de a fi cu totul la dispozi\ia lui madam Caliopi. Nu numai ca-i executa toate poruncile (i=i lasa balta treburile personale, se suie in trasura
=i deranjeaza prin vizita-i inoportuna pe un om care ii este amic doar pe departe etc.), dar pare a fi insu=i convins de calita\ile lui
Ovidiu (pare, pentru ca acel — Ei, bravo! ramane destul de echivoc) =i de asprimea programelor =colare. Un moment, crede a se putea sprijini pe o asemenea pledoarie, cat de cat principiala, fa\a de profesor. Insa micul discurs pe care i-l \ine profesorului de filozofie devine pe nesim\ite o vorbarie goala, cu imperecheri de cuvinte sforaitoare: daunator mersului, adica vreau sa zic progresului... tinerele genera\iuni... cultura sistematica... ceta\eni utili... activitate sociala... etc. Furat de valul argumentarilor, se pomene=te construind un mizerabil sofism pe tema inutilita\ii
Moralei in cariera de avocat. Abia acum se poate intrezari mai bine la ironist clipirea din ochi complice spre cititor:
„— Bunioara, am vazut absurdita\i in =coalele noastre; am vazut copii cu excelente aptitudini la studii, condamna\i a sta un an repeten\i, fiindca n-au avut nota suficienta la muzica sau la gimnastica... In\elegi bine ca un an de intarziere, pentru inaptitudine la muzica sau la gimnastica!... Dar asta, trebuie sa convii =i dumneata, e ca =i cand ai
impiedeca pe un tanar dispus sa inve\e Dreptul, sa piarza un an fiindca nu e tare la Morala... Ce are a face Morala cu cariera de avocat, pe care vrea tanarul s-o imbra\i=eze?... Ba nu, spune d-ta!“
Vazand insa ca profesorul holbeaza ochii, nein\elegand nimic, povestitorul aplica metoda zisa a luarii taurului de coarne, adica exact aceea care-i fusese lui insu=i aplicata de catre madam Georgescu:
„— Uite, frate Popescule, sa lasam chestiile de principiu. Stii de ce am venit la d-ta?
— Ba!
— Am venit sa te rog sa dai lui Ovidiu Georgescu — pe care l-ai examinat ieri la Morala =i i-ai dat nota — sa-i dai nota ...
— !“
Imperativele lui madam Georgescu ii vin numaidecat in minte =i sunt reproduse automat =i intocmai. Impresia este ca toata lumea face a=a cand e vorba de interven\ii pentru promovarea candida\ilor la repeten\ie, tocmai pentru ca fraza ritmeaza nara\iunea ca un laitmotiv:
„— Sa nu zici ca nu po\i!... =tiu ca po\i! trebuie sa po\i!
— Atunci trebuie sa le dau la to\i...
— Sa le dai la to\i!
— Bine, dar...
— Sa nu zici ca nu po\i!... =tiu ca po\i! trebuie sa po\i!...“
Proiectarea cazului particular pe fundalul epocii se produce apoi =i prin invocarea motivului pentru care elevul Georgescu
— ca =i to\i ceilal\i colegi ai lui — trebuie promovat: „Sunt to\i de familie buna!“, cum „de familie buna“ este profesorul Popescu pus sa garanteze reu=ita demersului cu „onoarea“ lui de profesor:
„— Bine! daca sunt de familie buna, vom cauta sa le dam la to\i nota .
— Imi promi\i?
— Pe onoarea mea de profesor!“
E drept ca expresia de „familie buna“ e ambigua — de altminteri ca =i pe onoarea mea de profesor (alt mod de manifestare a ironiei lui Caragiale) —, madam Caliopi insa=i, ca persoana in cauza, nein\elegand-o prea bine:
„— Ei?
— Ei, le da la to\i.
— Cum la to\i?
— Fire=te... fiindca to\i sunt de familie buna.
— Cum, de familie buna?
— Ca Ovidiu.
— Nu in\eleg.
— Le da — zic eu — nota buna la to\i baie\ii.
— Si lui Ovidiu?
— Mai ales... Le da nota la Morala, pentru ca to\i sunt de familie buna.“
Generalizarea se large=te inca mai mult in scurtul epilog, cand madam Caliopi devine „norocita matroana romana“, pusa sa vorbeasca insa tot a=a de spontan: „— Uf! mi-a zis norocita matroana romana, oferindu-mi un pahar de =ampanie; am scapat! Am dat =i bacaloriatul asta!“
Ca in Lan\ul slabiciunilor, Dascal prost, Un pedagog de =coala noua, schi\e din a caror familie face parte =i Bacalaureat, ultimele cuvinte ale Caliopei Georgescu reflecta mentalitatea dintotdeauna
— din trecut, dar =i din zilele noastre —, cu deosebire preocupata de capatuirea progeniturii prin diplome =colare.