h4z20zd
Sub inraurirea teatrului de declamatie si fantezie fabuloasa al lui
Ed. Rostand si al lui Maeterlinck, Victor Eftimiu se aplica in Insir’te, margarite basmului romanesc, straduindu-se a-i accentua simbolurile incluse. Alb-imparat isi marita fetele, Sorina alege la intamplare pe
Buzdugan si fuge in noaptea nuntii in cautarea lui Fat-Frumos, care la randu-i umbla dupa Ileana Cosinzeana, pe care o tine inchisa Zmeul
Zmeilor. Eroii alearga unul dupa altul si cand se gasesc incearca dezamagiri. Deci basmul simbolizeaza aspiratia spre idealitatea erotica. Doua din fetele imparatului sunt suflete comune, conformiste.
Sorina, Fat-Frumos, Zmeul sunt niste visatori pentru care valoarea idealului sta in inaccesibilitatea lui. Sunt multe nonsensuri in acest basm, insa interpretarea pe care o da autorul Zmeului e interesanta.
Zmeul, vazut ca un demon si un Barba-Albastra, reprezinta un soi de solitar, un geniu, napastuit de imaginatia prapastioasa a lumii. Valoarea piesei, care ramane o incantatoare si fericita productie a teatrului nostru, sta in explozia juvenila de poezie mitica, in maturitatea versificatiei. Versurile au destula somptuozitate ca sa placa in sine,

dar si necesara fluiditate spre a nu ingreuia declamatia. Calin-Nebunul al lui Eminescu, putin scurs de miere, dar inca pastrand miresmele, a trecut pe aici. Si peste tot pluteste o jovialitate sanatoasa, un umor gras de poveste. In stilul popular al lui Creanga si Eminescu, Alb-imparat are o oratorie sfatoasa de riga cu suflet taranesc, arhaic:
— Oaspeti dragi, Marita Doamna, fetelor, cinstita curte,
Nu mai am de-aci-nainte zile lungi, ci zile scurte,
Numarati imi sunt de-acuma bobii vietii, numarati!
Astazi, maine, intalni-voi pe stramosii imparati!
Stapanind tinutul nostru in credinta stramoseasca,
Rareori ingaduit-am mintii mele sa greseasca.
Rareori supusii Tarii inaltat-au ruga lor
Fara sa-mi aplec urechea glasului plansorilor.
Cand, in timpul nuntii, Fat-Frumos trece pe la curte, imparatul, vesel de bautura, il intampina singur afara si fara multa ceremonie tine sa ciocneasca un pahar cu el. Pe acelasi Fat-Frumos si pe Zmeu, care se cearta, imparatul ii impinge cu mana si-i da afara. Tocmeala apoi intre el si voinicii petitori e din cele mai gustoase. Tot ce priveste existenta Zmeului e de o rara poezie si dezvaluirea felului cum se nasc miturile in popor e facuta cu un fin umor, caci spectatorul asista si la drama reala a Zmeului si la urzirea basmului de catre tarani.
Cocosul negru, “fantezie dramatica in sase acte”, este o incercare de a construi ceva asemanator cu Faust al lui Goethe. Evident, V. Eftimiu nu e un ganditor si piesa nu putea sa izbuteasca in adancime. Nota esentiala e un fantastic mai mult haotic decat intr-adevar grandios, dar de un farmec fabulos indiscutabil, in stilul Carlo Gozzi si al lui
Cazotte. Lui Verde-imparat i-a cantat cocosul negru si, fatalist, el roaga pe fiii sai Voie-Buna si voievodul Nenoroc sa stea pe langa el. Dar
Nenoroc ar dori sa plece. Prin urmare Voie-Buna e conformistul,
Nenoroc este nostalgicul, amandoi prin puterea fatalitatii. Presimtirea lui Verde-imparat se izbandeste, vine Ros-imparat care-l omoara, fiii sunt aruncati la inchisoare. De acum incolo Voie-Buna face numai lucruri cuminti, pana ce se intoarce in patrie si rastoarna pe uzurpator, in vreme ce Nenoroc, consiliat de Diavol, devine un geniu al raului, criminal, instigator, sinucigas. S-a observat incompatibilitatea intre fatalitate si calitatea de om liber a lui Nenoroc, caruia i se da putinta sa aleaga intre bine si rau. Contradictia e numai aparenta. Nenorocul e sortit sa fie mereu nemultumit, razvratitor cailor batute. Numai pe el il poate tenta Diavolul, fara izbanda deplina si finala, fiindca si experienta binelui atrage pe voievod. Nenorocul e un Faust partial, infatisand numai pe solitari, pe investigativi. Adevarata vina a drama turgului este ca a facut simpatica platitudinea lui Voie-Buna si odioasa anxietatea lui Nenoroc. Dealtfel meditatia e umflata de vorbe si de colori, pierduta in fantastic, goala pe dinauntru. Piesa se pierde in episoade de fantezie, cum e mascarada cu pretentii adanci din gradina lui Epicur. Declamatia e facila, tremolata, pompoasa, multicolora, poleita cu felurite calitati minore, nu fara obisnuitele insusiri, basmul in total formand un excelent spectacol, zgomotos si feeric. In Prometeu,
V. Eftimiu a voit sa infaptuiasca sobrietatea si echilibrul teatrului clasic, ramanand totusi in limitele dramei ideologice. Prometeu e un umani tarist care se sacrifica pentru o omenire ingrata in care totusi crede.
Catre sfarsitul tragediei el se si confunda cu Isus. Tocmai aceasta analo gie de succesiune intre mitologia pagana si cea crestina alcatuieste miezul valabil al piesei. Intors la basm, dramaturgul regaseste tot farmecul din Insir’te, margarite. Tebaida, Atrizii sunt reluari foarte spectaculoase de teme tragice cu laudabila tehnica teatrala, Don Juan reinterpreteaza pe celebrul erou ca un inamic al fariseismului, cu ironii pentru intoleranta care aduc aminte de Torquemada lui V. Hugo. Si tablourile sunt la fel de fastuoase: o camera neagra cu un catafalc intre faclii, o piata publica in care Abrahamo Balmaseda tipa ca si-a omorat fata sedusa de Don Juan, Inchizitia proiectata pe perdele negre, o curte de manastire, un festin cu strigoi. V. Eftimiu a mai scris numeroase piese de teatru, interesante fiecare dintr-un punct de vedere, poezii onorabile, nuvele, basme, romane, acestea din urma in maniera senzationala pentru placerea publicului si e de presupus cu intentii curat comerciale.