TITLU: TIPUL AVARULUI LA PLAUT SI IN LITERATURA UNIVERSALA

Tema este una generoasa si complexa in acelasi timp. Ne-am propus sa parcurgem un intinerar literar care sa ne poarte de la Plaut la marii comediografi ai literaturii universale ulterioare. Avaritia a constituit un subiect spumos pentru marii scriitori si primul lucru pe care l-am facut a fost sa cercetam definitia de dictionar a acestui cuvant. Avaritia provine, evident, din limba latina si inseamna atat zgarcenie, egoism, cat si lacomie, pofta nemasurata de bani, de avere. h6d8dm
Dezvoltarea temei trebuie sa inceapa cu literatura antica, cu opera parintelui comediei, Plaut care evidentiaza in a sa Aulularia, pentru prima data, tipul avarului. Fabio Cupaiuolo considera ca protagonistul acesteia, batranul avar, Euclio este cel mai autentic personaj, foarte complex construit. Din alcatuirea acestuia s-au inspirat mai multi autori ai literaturii universale. Este vorba, bineinteles, de Moliere, in piesa sa “Avarul”, de Honore de Balzac, in “Eugenie Grandet” si chiar, in literatura engleza, William Shakespeare cu “Negutatorul din Venetia”.

In Aulularia avem un tablou sugestiv al avarului si al avaritiei. Euclio, un batran zgarcit, a gasit ascunsa in pamant o ulcica de galbeni. Din aceasta clipa nu mai are liniste; norocul i-a zdruncinat mintea. Traieste tot timpul cu teama ca i se va fura comoara si cerceteaza necontenit locul unde a ascuns-o. Devine banuitor fata de toti si intra in panica usor, la orice gest, la orice miscare. Nu mai iese afara din casa si devine temator, pana si fata de copilul sau. Din nemiscarea ei, in locul unde a ascuns-o, ulcica blestemata domina toata activitatea casei. Lyconides, pentru a obtine ca Euclio sa-si dea consimtamantul la casatoria lui cu Phaedria, fiica acestuia, pune la cale furtul comorii. Scena de disperare a avarului, in momentul cand nu mai gaseste ulcica la locul ei, a devenit celebra:

“Sunt pierdut... m-au ucis... am murit! Unde sa alerg? Unde sa nu alerg? Stai! Stai! Dar pe cine sa opresc? Nu stiu, nu mai stiu nimic... sunt orb! Unde sa ma duc? Unde ma aflu? Cine sunt? Nu-mi mai am capul pe umeri, nu mai stiu ce e cu mine. Ah! ... va rog, va implor, va cad in genunchi, veniti-mi in ajutor, aratati-mi pe acela care m-a furat... Iata-l, iata-l colo! Voi, voi, astia care va ascundeti sub hainele voastre albe si care va asezati pe banca, vreti sa pareti oameni cinstiti... Tu, tu, vorbeste! Hei, vreau sa te cred: chipul tau imi spune ca ai fi om cumsecade. Ce? De ce radeti? Va cunosc eu pe toti; stiu bine ca aici sunteti multi hoti. Ce? Nu? Nimeni nu a furat-o? ... Ma sufoci, ma omori... Spune, spune o data, cine e? ... A, nu stii? Vai, vai nenorocitul de mine! Sunt pierdut. S-a sfarsit cu mine!...”.

Izbitoare apare tonalitatea romana conferita intrigii: prologul este incredintat unui Lar familiaris, care joaca rolul Providentei si recompenseaza pietatea dovedita de Phaedria fata de el. Pe de alta parte, sentimentele lui Euclio, atitudinea lui din momentul descoperirii comorii, „traumatismul” provocat de imbogatire exprima fara indoiala o conceptie filozofica; sursa ei o aflam in Etica Nicomachica a lui Aristotel, care face din avaritie una din „neputintele batranetii”.

Avarul lui Moliere a adus celelebritate Aululariei, in care eroul, desi descopera o comoara care il face bogat, continua sa traiasca in lipsuri, cu teama dezumanizanta ca ar putea fi pradat. Euclio, ca expresie a unui viciu general uman, se regaseste in Harpagon, personajul lui Moliere, care, prin renumele autorului sau, a devenit punctul de referinta al acestei tipologii.
Subiectul este centrat pe o singura, dar dominanta trasatura de caracter a eroului. Pe parcursul celor cinci acte, actiunea graviteaza in jurul lui Harpagon, despre care nu stim decat ca are aproximativ saizeci de ani, ca este tatal a doi copii, Cleant si Eliza, si ca este indragostit de tanara Mariana. In vreme ce batranul Harpagon, indragostit de Mariana, ezita sa o ceara in casatorie la gandul ca este lipsita de zestre, cei doi copii ai sai traiesc si ei misterul si dramele iubirii. Eliza impartaseste dragostea cu Valeriu, care, pentru a o putea cere in casatorie, devine servitorul lui Harpagon, iar Cleant este indragostit chiar de Mariana.
Pe de alta parte, preocuparile batranului avar se indreapta si spre chivernisirea copiilor sai, fara ca aceasta sa-i afecteze in vreun fel averea. De aceea, el doreste sa-1 insoare pe Cleant cu o vaduva bogata, iar pentru Eliza gaseste o partida potrivita in persoana lui Anselm, batran, dar bogat. Actul I se incheie in plina confuzie, Cleant incurajand laudele pe care tatal sau i le face Marianei, pentru a afla cu stupoare ca acesta intentioneaza sa se insoare cu iubita lui
In actul al II-lea, Cleant doreste sa obtina, prin intermediul servitorului sau, La Fleche, un imprumut, fara a sti ca in spatele camatarului nu este altcineva decat tatal sau. Pusi fata in fata in aceasta imprejurare ridicola, cei doi se invinuiesc unul pe celalalt pentru camatarie, respectiv pentru risipa.
Actiunea cuprinde, in cel de-al treilea act, scenele legate de intalnirea dintre toate personajele implicate in conflict. Pregatirea vizitei celor trei pretendenti starneste hohote de ras: servitorii sunt instruiti sa toarne vinul cu socoteala, sa recupereze rapid toate resturile, sa gateasca pentru opt oaspeti, desi vor fi zece, si sa stea cu spatele la perete pentru a nu se observa gaurile din hainele lor mult prea vechi. Dupa ce, spulberand elanul jupanului Jacques, Harpagon decide sa se gateasca doar fasole cu o ciozvarta de berbec gras, avarul este caracterizat de vechiul sau servitor, care se face, cu acest prilej, ecoul celor din jur:

„Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare in care zilele de post sunt trecute in numar indoit si ca va siliti oamenii sa le tina, ca sa va bagati in buzunar ce v-ar costa mancarea de dulce. a...i Altul povesteste ca ati dat in judecata pisica vecinului, fiindca v-a mancat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. a...i Sunteti rasul si batjocura tuturor ; nu va spun decat zgarcitul care-si mananca de sub unghie, scarbosul, camatarul".

Cel care descopera comoara bine ascunsa a batranului este La Fleche si i-o da stapanului sau, care dispare cu ea. Actul final il surprinde pe Harpagon in cea mai adanca disperare, incercand sa-si recupereze caseta eu cei zece mii de galbeni :

« Hotii ! Hotii ! Asasinii ! Ucigasii ! Dreptate sfanta, Cerule drept ! sunt pierdut, m-au omorat, mi-au taiat beregata, mi-au furat banii ! Cine poate sa fie ? Unde s-a dus ? Unde e ? Unde se ascunde ? Cum sa fac sa-l gasesc ? Unde sa nu alerg ? Unde sa alerg ? Nu-i colea ? Nu-i aici ? Cine e ? Pune mana pe el ! Da-mi banii inapoi, talharule ! ... (Se apuca singur de brat) Ah ! tot eu sunt. Mi se turbura mintea si nu mai stiu unde ma gasesc si ce fac. Vai ! sarmanii mei bani, sarmanii mei bani, scumpii mei prieteni ! am fost lipsit de voi ; si pentru ca v-au rapit, mi-am pierdut propteaua, mangaierea, bucuria. Totul s-a sfarsit pentru mine si nu mai am ce cauta pe lume. Fara voi imi e cu neputinta sa mai traiesc. S-a ispravit, nu mai am, mor, am murit, sunt inmormantat ! »

Delirul declansat de febra banilor este sugestiv si izbitor de asemanator intre cele doua fragmente, ceea ce arata inainte de toate puterea banilor de « a lua mintile », de a schimba comportamentul uman pana la a friza absurdul si chiar, patologicul. Se ilustreaza foarte bine imperfectiunea naturii umane, excesele ei si faptul ca avaritia este unul dintre defectele genetice ancestrale. Aceste replici plaseaza actiunea in domeniul tragicomicului, pentru ca desi atat Euclio, cat si Harpagon traiesc un moment tragic, marcati de furtul comorii, totusi replicile sustin un comic de limbaj, absolut savuros.

Banuit de furt este Valeriu, iar, in vreme ce tanarul ii vorbeste despre iubirea sa pentru Éliza, Harpagon crede ca subiectul este nepretuita sa caseta. Rasturnarea tipica de situatie se produce in final, cand Anselm descopera ca Valèriu si Mariana sunt chiar copiii sai.
Deznodamantul, in conformitate cu normele speciei, este unul fericit, desi povestea in sine este tragica. Personajele isi gasesc fericirea pe care o definesc in functie de idealuri specifice. Cléant si Éliza se vor casatori cu cei pe care ii iubesc, iar Harpagon isi regaseste caseta pierduta si isi traieste astfel fericirea ridicola intr-o existenta meschina, intorcandu-se la vechea sa patima, camataria.
Spre deosebire de avarii pe care ii va zugravi realismul, personajul lui Molière nu aluneca insa pe panta dezumanizarii totale, pastreaza o aparenta de confort, chiar daca de o simplitate ridicola, nu isi trateaza copiii cu brutalitate, iar atitudinea sa este receptata cu umor.
Comicul de caracter se sustine prin forta de sugestie a personajului pe care dramaturgul il aduce in scena pentru a intruchipa un defect criticabil. Harpagon are rezonanta avaritei, a zgarceniei peste masura, astfel incat, de-a lungul timpului, gratie si renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestor pacate omenesti. Personajul se defineste si prin limbaj, canalizat in sensul ingrosarii defectelor, caci replica ,,fara zestre" devine un tic, si prin vestimentatia cenusie, rezistenta, cu urme evidente de uzare, semn al zgarceniei indreptate impotriva propriei fiinte.
Avaritia, de-abia comprimata, porneste de indata in mod automat si tocmai acest automatism este cel pe care Moliere a vrut sa-l scoata in evidenta prin repetarea masinala a unei fraze in care se exprima regretul pentru banii pe care va fi nevoit sa-i dea : « Ce naiba cauta pe acea galera ? ». Aceeasi observatie pentru scena in care Valeriu incearca sa-l convinga pe Harpagon ca ar fi nedrept sa-si marite fata cu un barbat pe care nu-l iubeste. « Fara zestre ! » intrerupe mereu avaritia lui Harpagon.
Harpagon nu e un avar, este avarul de totdeauna. E fara doar si poate avarul-tip : daca insa ne intereseaza pe toti, explicatia e ca si omul cel mai putin zgarcit e din cand in cand Harpagon. Harpagon e dezvoltarea durabila a unui mare caracter de ansamblu, dar este si amplificarea anumitor detalii neinsemnate ale unor caractere nezgarcite, vazute sub lupa. « Fiecare este Harpagon -; zice de altminteri Alain -; fiecaruia i-a trecut prin minte acel Fara zestre , dar nimeni n-a spus-o niciodata... »
Honore de Balzac pune in evidenta, in a sa « Eugenie Grandet » aceeasi tipologie marcanta a avarului. Spre deosebire de protagonistul Aululariei, care pastra secretul averii pentru sine, devenind banuitor fata de toti, considerand ca unic scop al tuturor furtul comorii lui ; Pere Grandet isi acumulase averea prin afaceri, si avea totusi cativa oameni de incredere : « Se soptea despre el ca are o avere fabuloasa, milioane, vii, pamanturi... Cat de mare era aceasta avere, nimeni nu stia, in afara de dl Cruchot, notarul, (...), tacut si discret, ca orice notar cumsecade » ; pe fiica sa « o initiaza in multe taine ale averii sale, ascunsa altora ». In timp ce Grandet isi permitea « sa riste cumpanit, dupa multa chibzuiala si cu sanse sigure de casig, dar totusi sa riste », Euclio nu iesea din casa nici macar pentru a-si ridica alimentele distribuite gratuit din zilele de serbari publice.
Caracteristica atemporala a oricarui avar este, insa, indeplinita de ambele personaje : ambii se complaceau, « conform claselor traditionale, in mici si meschine economii ridicole » ; iubeau aurul, le placea « sa-l alinte, sa-l mangaie, sa-l cloceasca, sa-l incalzeasca, sa-l stranga la piept ».
In disperarea sa de a-si pastra comoara intacta, Euclio se izolase complet de lume, fara prieteni, fara ajutor. Ii lasa mereu vorba servitoarei sa nu imprumute nimic nimanui, din frica de a nu descoperi cineva vreun indiciu in legatura cu marele lui secret. Grandet, in schimb, « a avut functii publice : a fost primarul oraselului Saumur si i-a chivernisit bine interesele -; fara sa uite, fireste de ale sale -; stia sa dea sfaturi, le dadea chiar cu mare placere ; daca prin aceasta nu-si creeaza un neajuns ».
Euclio, asemenea lui Grandet nu voia sa-i ofere fiicei satisfactii materiale, in timpul vietii sale. Totusi, Pere ii mai dadea, uneori, la ocazii speciale, cate un ban de aur. Insa, in timp ce personajul balzacian o pregatea pe Eugenie pentru a-l mosteni, la un moment dat, batranul plautin punea pastrarea fara un scop anume a averii, zgarcenia, deasupra sentimentelor fata de unicul copil. Astfel, el le spunea tuturor ca nu poate oferi o zestre demna de fiica sa pentru cel care o va lua in casatorie. Creeaza, initial, impresia ca nu este capabil de sentimente, nici macar de cel al paternitatii, lucru care il deosebeste de Grandet, care « este un monstru, dar un monstru veridic, reprezentand, cu trasaturile ingrosate, ce-i drept, o intreaga casta de burghezi activi, dar hrapareti, ascunsi printre proviinciile franceze ducand aceeasi viata (...) de economie si acumulare ».
Euclio traia tot timpul cu senzatia ca exista persoane care ar incerca sa-i fure comoara si, de aceea, se creeaza o antiteza intre el si lumea reala. Aceasta antiteza nu este valabila si pentru personajul balzacian, pentru ca Grandet exista si traieste prin si in real, desfasurandu-si afacerile cu tact si diplomatie iscusita : « Vorbind negustoreste, domnul Grandet era asemenea tigrului si a sarpelui boa ; stia sa se piteasca, sa se ghemuiasca, sa ocheasca prada indelung, sa se repeada asupra-i ; apoi casca gura pungii, inghitea o sumedenie de banet si se culca domol, ca sarpele care mistuie nepasator, rece, metodic. »
Si William Shakespeare pentru a crea opera sa « Negutatorul din Venetia » foloseste, ca sursa de inspiratie, de acum cunoscuta comedie a lui Plaut, Aulularia. Desi pasnic si cinstit, comertul venetienilor sta de la primele pagini ale piesei sub semnul acumularii banesti. Prima scena descrie valorile Venetiei : orasul este total absorbit de bani si maniere. Antonio e trist, dar raspunde : « Prostii ! » cand e intrebat daca nu cumva e indragostit. Dragostea nu este o valoare in aceasta lume in care femeile sunt « de vanzare », Venetia intelege numai limbajul economic.
Salarino si Salanio se dau in vant dupa bani si posesiuni si aproape ca se ridica la nivelul poeziei avantate cand discuta despre asemenea lucruri. Pe Gratiano si Lorenzo ii preocupa banii si bunele maniere, impresionandu-l pe bogatul Antonio. Antonio insusi si Shylock se inrudesc de aproape. Dar banii sunt un scop in sine pentru Shylock, care este evreu, caracterizare fara indoiala menita sa satisfaca reprezentarile si prejudecatile renascentiste, dar a carui comportare este mai degraba puritana... Shylock da bani cu imprumut pentru a face bani, silindu-i astfel sa rodeasca.
Spre deosebire de « negutatori », Shylock nu-si castiga banii prin munca, ci prin camata, si cum crestinismul interzicea imprumutul cu dobanda, iar Antonio apara cu strasnicie acest principiu, se poate afirma ca acesta este motivul principal al urii lui Shylock impotriva lui Antonio. Dealtfel, in importantul aparateu rostit in prima sa aparitie pe scena, Shylock insusi subliniaza o asemenea motivare : « Il urasc pentru ca e crestin ; dar si mai mult pentru ca/ Da bani cu imprumut pe gratis si face sa scada/ Camata obisnuita aici la noi, in Venetia ».
In legatura cu puternica inclinatie achizitiva a lui Shylock se pune intreabarea ce anume scop urmareste el realizand castiguri « cinstite ». Marilyn French afirma raspicat : « strange bani de dragul banilor », opinie impartasita si de alti cercetatori, unii bazandu-se pe citate din text, astfel Launcelot Gobbo se plange ca « a murit de foame in casa lui », Jessica, iarasi, ca « iad ne este casa », Shylock insusi afirmand ca banii sunt mijlocul cu care traieste.

Diferenta dintre cele patru personaje, Euclio, Harpagon, Pere Grandet si Shylock se datoreaza, in cea mai mare parte stilurilor operelor si a scriitorilor care ii zugravesc. In timp ce personajul plautin si batranul Harpagon sunt comice, ridiculizate pana la extrem cu cinism si ironie, personajul balzacian si cel shakespearian sunt schitate cu realism si complexitate. Avaritia ii uneste pe toti acestia si se evidentiaza, in general, prin detaliile caracteristice acestei tipologii, indiferent de coordonatele temporale si spatiale.

In incheiere ni se pare util sa facem referire si la proverbe. Proverbul, fara a avea o incarcatura de intelepciune populara, reprezinta si o modalitate de expresie artistica. Proverbele au o mare rezistenta in timp si pot disparea doar daca dispar imprejurarile, faptele sau comportamentele care au determinat apartitia lor, si cum avaritia este un defect vechi de cand lumea si care se manifesta destul de frecvent si in zilele noastre, ni s-a parut elocvent sa facem referire la unele proverbe romanesti. Poate cel mai potrivit cu tema despre care am discutat ar fi : « Lacomia strica omenia », zicere care subliniaza caracteristica dezumanizanta a avaritiei, pe care am precizat-o inainte. Pe langa romanii darnici si generosi, proverbele spun ca ar mai exista si altii : « zgarie-branza » ; care « dau cu o mana si iau cu doua ». De altfel se spune despre bogat ca « nu e stapan pe banii lui ci banii il stapanesc pe el ». S-ar putea concluziona ca goana fara ragaz dupa avere fara innobilarea pe care o da generozitatea, nu este numai dezumanizanta, dar ajunge pana la extrem, pana la iesirea totala din real, din ceea ce inseamna omul si omenia.

BIBLIOGRAFIE :

- Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I ;
- N.I.Barbu, Istoria literaturii latine, vol. I ;
- Ion Zamfirescu, Panorama dramaturgiei universale ;
- Henri Bergson, Teoria rasului ;
- V.L. Saulnier, Literatura franceza, vol. I ;
- Marlilyn French, Shakespeare’s Division of Experience ;
- John Russel Brown, Introducere la Shakespeare, The Merchant of Venice ;
- N.N. Codeescu, Prefata la Moliere, Teatru ;
- Allan Lewis, Shakespeare and the Morality of Money ;
- Pierre Grimal, Literatura latina ;
- Honore de Balzac, Eugenie Grandet ;
- William Shakespeare, Negutatorul din Venetia ;
- T.M. Plautus, Aulularia ;
- Moliere, Avarul ;
- Gabriel Gheorghe, Proverbe romanesti si prverbele lumii romanice ;
- I.C. Hintescu, Proverbele romanilor .