Inainte de a identifica unele aspecte ale stilului si expresivitatii publicisticii eminesciene, care se intinde pe mii de pagini, in monumentala editie de Opere, inceputa de Perpessicius si continuata de un colectiv de cercetatori de la Academie, coordonat de D. Vatamaniuc, se impun cateva precizari cu privire la termeni ca: limba, limbaj, mesaj, stil, expresivitate, cu care vom opera in cele ce urmeaza. y6b11bg
Prin limba, cum se stie, se intelege un sistem abstract de semne, logic structurate, care inlesneste comunicarea interumana. Sunt diferite astfel de sisteme. Noi ne referim, aici, la limba in sensul de sistem verbal, complex, desigur, fiind alcatuit din mai multe subsisteme (fonetic, lexical, morfo-sintactic, stilistic), care, implicand cuvinte, organizate in enunturi (de mai mica sau de mai mare intindere), inlesneste comunicarea verbala intre oameni. Prin limbaj, intelegem, dupa Ferdinand de Saussure, actul vorbirii, adica aplicarea sistemului limbii in practica schimbului de informatii intre vorbitori. Mesajul este ceea ce comunica oamenii intre ei, continutul de idei, informatii, emotii, sentimente etc. Fara a complica lucrurile, pana la deruta, cum se poate observa in unele studii mai vechi sau mai noi, vom intelege prin stil felul in care se concretizeaza, in actul viu al comunicarii verbale, sistemul limbii. Din acest mod de utilizare a limbii, deriva mai multe variante stilistice, dupa specificitatea domeniilor de activitate in care se foloseste limba,identificandu-se, astfel, urmatoarele stiluri functionale: stiintific, oficial-administrativ, beletristic, publicistic. Tot din modul specific de folosire a limbii, in actul concret al comunicarii, se iveste si stilul individual, adica acel mod de vorbire care reflecta personalitatea celui ce comunica. In clasicul sau studiu, atat de profund si de clar, totodata, Dubla intentie a limbajului si problema stilului, publicat ca introducere la volumul Arta prozatorilor romani (1931), Tudor Vianu scria: Cine vorbeste comunica si se comunica. O face pentru altii si o face pentru el. In limbaj se elibereaza o stare sufleteasca individuala si se organizeaza un raport social. Considerat in dubla sa intentie, se poate spune ca faptul lingvistic este in aceeasi vreme reflexiv si tranzitiv. Se reflecta in el omul care il produce si sint atinsi, prin el, toti oamenii care il cunosc. (Loc. cit., E.P.L., 1966, p.11-12). Cat de modern este Vianu, in cele citate mai sus! In ultima fraza, el contureaza sensul unor termeni introdusi, ulterior, in studiile de specialitate, de orientare structuralista, precum functie expresiva sau emotiva, centrata pe emitator si functie conativa, vizand receptorul. (R.Jakobson)
In legatura cu expresivitatea, cum spune si I. Coteanu (Stilistica functionala a limbii romane, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1973, p. 73), aceasta constituie unul dintre cele mai dezbatute capitole ale stilului si stilisticii, pentru ca, printre altele, ea se identifica, pe de o parte, cu afectivitatea, pe de alta parte, cu estetica. Nu intra, in atentia randurilor de fata, discutarea in amanunte a acestei probleme. Vom retine, aderand la ea, pozitia lui M. Rifaterre, dupa care in expresivitate intra intensificarea reprezentarii (a imaginilor), conotatia estetica, dar si coloratura afectiva (Apud I. Coteanu, Op. cit. I, p. 72). De altfel, la aceasta opinie adera si alti cercetatori, precum Stephen Ullmann, spre exemplu. I. Coteanu formuleaza insa o idee interesanta despre expresivitate in general, mai ales pentru ce ne intereseaza pe noi aici, publicistica lui Eminescu. Iata ce scrie cercetatorul roman: ...de la orice definitie a expresivitatii am porni, organizarea mesajului apare ca o activitate exclusiva a creatorului acestuia, exclusiva, dar nu independenta, nu in sine si pentru sine, ci in sine si pentru destinatar. Iar ceva mai incolo adauga: Intentiile si efectele continute in mesaj ne conduc fie spre ideologia participantilor la actul comunicarii, fie spre determinarea conditiilor social-culturale particulare ale efectuarii acestui act, fie, in sfarsit, spre calitatile intrisece ale mesajului. E posibil chiar sa se simta nevoia nu numai de toate elementele mai sus insirate, ci si de altele, de exemplu, de conoasterea modului general de apreciere a unor constructii, expresii sau locutiuni etc. (Op. cit., p.76)
In perspectiva celor consemnate, pana aici, mai e de precizat ca stilul nu este insa numai expresivitate! (Ibidem, p.77) In ceea ce ne priveste, intelegem prin aceasta ca stilul este un fenomen lingvistic care are o sfera mai larga de cuprindere, mai ales in cazul stilului individual, care implica, in primul rand, o anumita conceptie despre lume, cum am avut prilejul sa constatam, in capitolele anterioare, mai ales in cel despre conceptia lui Eminescu despre destinatia omului, in cel consacrat asa-zisului pesimism fundamental (structural) al lui Eminescu, sau in acela despre omenia scriitorului. In stilul individual intra, strans legate de orizontul intelectual al emitatorului, trasaturile psihice ale acestuia, tipul de sensibilitate, particularitatile de perceptie a datelor existentei, toate acestea aderente la un anume fel de a alege si combina elementele apartinand diferitelor nivele ale limbii in care se exprima.
In cazul operei eminesciene, imbratisata in integralitatea ei, se intalnesc atat toate variantele functionale ale limbii noastre literare, cat si atributele specifice ale stilului individual al scriitorului, manifestat, se intelege, cu variate mijloace, in functie de tipul de text elaborat (referential, al carui obiect e realitatea conventionala, exprimata in limbaj preponderent denotativ, si pseudo si transreferential, al carui obiect e o constructie imaginara, adica ceva ce nu s-a petrecut, dar ar putea sa se petreaca, fie in lumea de toate zilele - pseudo-referentiala - , fie intr-o lume posibila, cu alte legi -; transreferentiala -; si care foloseste un limbaj conotativ, simbolic).
Imensa majoritate a textelor publicistice ale lui Eminescu o alcatuiesc textele referentiale, ele dezbatand probleme ale realitatii timpului sau, intr-un limbaj preponderent denotativ, dar, fapt foarte interesant, in aceste texte, se intalnesc, frecvent, sub aspect stilistic, variate elemente lingvistice, prin care personalitatea publicistului nu numai ca exprima, dar se si exprima, adica da expresie viziunii sale despre lume si societate si, cu impresionanta pregnanta expresiva, reactiilor sale de ordin psihic, temperamental. Faptul acesta contureaza publicisticii eminesciene un profil aparte, in care dezbaterea de idei se concretizeaza in texte aflate intr-o zona speciala, texte cu o expresivitate care si implica vadite elemente de tranzitivitate, dar si o vizibila coloratura afectiva, deseori componente lingvistice cu o conotatie estetica, in stare sa potenteze (sa intensifice) aspectele comunicate, sau imaginile realitatilor economice, sociale, politice etc. discutate.