h9x18xr
In locurile de detentie politica ale comunismului, lipsa de informare ducea la raspandirea din om in om a numeroase stiri false despre viata in alte penitenciare, in alte incaperi ale aceluiasi loc de pedeapsa, ori legate de evenimente petrecute prin gherle in diverse momente ale evolutiei politico-ideologice nationale, ramase necunoscute condamnatilor. Nu putine dintre aceste soapte se preschimbau in legende, cand izbeau inchipuirea ascultatorilor ca iesite din comun, fie in privinta curajului eroilor lor, fie a monstruosului comportarii reprezentantilor represiunii. Ele se transmiteau prin insi neimplicati direct in cele relatate, dar care surprinsesera fragmente, le legasera intre ele sau le dedusesera din zgomotele batailor, din urlete inexplicabile, din busituri de usi metalice, din furarea, printr-o crapatura a oblonului de scanduri, a imaginii vreunui cadavru in pielea goala pe un capat de rogojina, parasit in curte cateva clipe, din vanataile acoperind obrajii unui nou venit in celula si la fel de repede scos din ea, pana a apuca sa-si explice colegilor pocirea, de nu refuza cumva s-o faca.
Ca orice sentiment, frica, mai ales, era stimulata de atari legende si tot ea le colora sumbru, le amplifica patetic, le orna cu amanunte sinistre, nascocite pe loc in mintea novicilor, deoarece afectele fac casa buna cu imaginatia si fara ajutorul motorului ei se sting de la sine.
In acest fel mi-au parvenit cele dintai stiri despre reeducari, desi la cateva luni dupa depunerea sub pamant, la Jilava, am stat cu doi sau trei tineri trecuti prin acel iad, unul chiar mentionat de surse ca luand parte destul de activa, cu bata in mana, la convingerea colegilor sa devina comunisti, dupa ce suferise atat de mult incat isi adusese propriul tata in fata anchetatorilor (dar fusese atat de putin convins, el insusi, incat, la eliberarea ce nu-i intarzie, avand condamnare mica, repeta fapta pentru care fusese arestat si incerca inca o data sa fuga din tara; astfel, iarasi reveni la Pitesti sa se arunce in pumnii batausilor si sa-si vare capul in fecalele oferite lui drept hrana cat timp nu se dovedea la fel de indarjit in rau ca zbirii sai); acum era arestat pentru a treia oara si, pentru cea dintai, primise o pedeapsa suficient de lunga cat sa-si ia ramas bun de la tinerete pe totdeauna. Celalalt, un copil de paisprezece ani la arestare, avea sistemul nervos descumpanit de cosmarele suferite; pana si astazi se infatiseaza o data pe an la spitalul nr. 9, pentru reechilibrare. L-am intalnit, cutremurandu-ma, prezent intr-una dintre cartile infatisate aici. Legende circulau printre noi, cei din aceeasi camera cu ei, in legatura cu acesti reprezentanti ai unui trecut ce ni se parea glorios, insa din care nu intelegeam mai nimic, pentru ca noi, studentii 'revolutionari' ai generatiei '56, eram niste neispraviti, total nedotati cu orice alta experienta decat cea dobandita pe bancile scolare. Trageam cu urechea la ce susotea unul, adastam pe langa celalalt, sa-i intelegem din farame de istorisiri anii dusi, eram prea rusinati de propria noastra 'lipsa de trecut' pentru a ne da in vileag nestiinta si nu puneam intrebarile esentiale, dadeam din cap de ca si cum lucrurile ne erau familiare si ramaneam ingroziti si la fel de ignoranti asupra a ce insemna adevarata puscarie cand partidul voia sa faca a pieri o generatie de intelectuali in mocirla unde se inecau informatorii Securitatii, caci crearea acestora din cei mai buni membri ai ei fusese una dintre intentiile M.A.I.-ului cand a intocmit planul sinistru pus in practica sub numele "reeducari" si, mai ales, "demascari".

Foarte tarziu dupa eliberare, foarte tarziu si dupa ce m-am imprietenit cu Ghita Calciu pana la a fi nedespartiti ani de zile, legandu-ne destinele prin angajarea in lupta comuna pentru Ortodoxie, de fapt pana ce el a fost ultima oara arestat, dupa slobozire izbutind a pleca in Statele Unite ale Americii - il mentionez pentru ca el a reprezentat unul dintre protagonistii istoriei reeducarilor, pe punctul de a primi pedeapsa capitala de nu dovedea imensa indrazneala a infruntarii Securitatii cu prilejul celui de al doilea proces (a se vedea mai departe darea de seama asupra cartii lui Marcel Petrisor) -, amic care niciodata nu si-a dat drumul vreunei amintiri din acea perioada, presupunand - si nu gresea - ca nu eram suficient de pregatit, ca maturitate psihologica vorbind, si n-as fi inteles degradarea sufletelor in acele cumplite incercari, foarte tarziu dupa acestea, am putut citi lucrarea lui D. Bacu: " P iteSti - Centru de reeducare studenteasca " aCu o prefata de Preot Gheorghe Calciu, Bucuresti, Editura Atlantida, 1991i, intr-o prima editie realizata in strainatate. A fost o adevarata revelatie, in urma unei izbiri figurative in moalele capului cu maciuca (dupa cum mi-a parvenit ca procedeaza uneori maestrii zen, pentru initierea ucenicilor lor).
Indemnul colectivului editorial compus din romancie rul, memorialistul si eseistul Marcel Petrisor, din Octavian Voinea, Simion Ghinea si altii, de a reedita in Romania postrevolutionara aceasta carte (careia i s-au adaugat, neprofesionist, o multime de alte titluri, pana ce acela autentic se pierde printre ele) a fost excelent, pentru ca e singura, pana in prezent, sa ofere o detaliata viziune panoramica asupra stradaniei intunecate si continue de dezumanizare fara intoarcere a adversarilor politici, ca si o minutioasa analiza a strafundurile abisale ale fiintei umane. " PITESTI - CENTRU DE REEDUCARE STUDENTEASCA" , in pofida catorva erori de informatie vehiculate, trebuie considerata cea mai completa lucrare documentara din domeniul istoriei contemporane a romanilor si una dintre foarte putin numeroasele de acest tip, ce trateaza despre intreaga noastra istorie. Valoarea ei nu sta numai in tendinta spre integralitate a cuprinderii, nici doar in aspiratia la intelegerea subtila a fenomenului descris, ci si in punerea in pagina a intregii situatii politice din tara in epoca data, ca si in oferta de descifrare a sufletului uman in conditiile limita de rezistenta, inainte de destramare, a personalitatii. Nu pot intelege cum de nu a explodat materia acestui volum, la timpul intaii sale publicari, din lumina starnita de explozie sa incendieze intreg Occidentul, sa-l trezeasca de pe atunci pana la a sesiza demonismul bolsevismului, caracterul sau antiuman si nu pot intelege nici cum astazi inca mesajul uluitor al lucrarii nu a invins inertia rece a semenilor din Apus, indemnandu-i sa faca front comun si invincibil impotriva oricarei perpetuari a comunismului in lume, ori a recrudescentei lui, oriunde s-ar face simtita.
(Si totusi exista stiri in Occident despre reeducari, dar ele nu corespund realitatii, in toata oroarea ei. Hans - Jürg Stückelberger si Ken Beeker au publicat "S hining in the D arkness " - Stralucind in intuneric; aMichigan, Ann Arbor, 1990i. -; la capitolul The Persecuted, the Persecutors and the Church. The Story of Father Gheorghe Calciu , Persecutatii, persecutorii si Biserica. Povestirea Parintelui Gheorghe Calciu, citesc: " Intentionat, am fost trimisi, in cursul primului an, in celule de sase pana la opt detinuti, ce erau schimbati in fiecare luna, astfel incat sa ingaduie fiecarei persoane sa stea cu toti ceilalti la un moment dat sau altul. Singuri si avand atat de mult timp la indemana, vorbeam, in grupurile acestea, despre toate - trecutul nostru, insi cunoscuti afara si in inchisoare, ideile noastre si nadejdile si temerile.
Apoi procesul de stoarcere incepu. Fura selectionate grupuri mici si plasate in celule speciale, unde erau torturate uneori timp de luni de zile, pana ce dadeau informatii despre camarazii lor. Fiece amanunt ce le ajunsese la urechi era smuls din ei. Cand venea randul fiecarui detinut sa fie interogat, ofiterii aveau deja un dosar complet asupra fiecarui aspect al vietii sale. Eram total descoperiti, goi din punct de vedere psihologic si lipsiti de aparare.
Aceste date au fost de asemeni foarte eficient folosite pentru culegerea si anchetarea indivizilor de afara. Cand securitatea vadeste cunostinte ale celor mai semnificative si intime detalii din viata unei persoane, creaza impresia unei forte atotcunoscatoare. Rezistenta este zdrobita. Persoana este speriata pana la disperare. Esti gata sa recunosti orisice, sa divulgi orice informatie. E ceva diabolic.
Inarmati cu dosarele, ofiterii penitenciarului au inceput procesul "reeducarilor". Strategia lor era sa lucreze asupra "pacatelor" si "incalcarilor" noastre ca "dusmani ai poporului". Prin repetarea ca loviturile de ciocan a acuzatiilor si prin tortura, fiecare detinut era izolat, din punct de vedere psihologic, intr-o lume a vinei, a neincrederii si a beznelor - fara iesire, fara orizont, fara speranta.
Am inceput a crede acuzatiile, ca eram cu adevarat vinovati si ca aveam o datorie de platit pentru daunele savarsite partidului si Tarii noastre. Cand detinutul atingea acest punct, era trimis in alte celule sa slujeasca drept informator - o cale de a repara incalcarile savarsite.
Rezultatele fura boala mentala, moartea datorata torturii, sinuciderea sau creierele spalate ale unor oameni cu vointa zdrobita. O intreaga generatie aproape in intregime distrusa" (p. 33-34).
Poate ca Gheorghe Calciu istoriseste inceputurile Pitestiului, acele constrangeri ce au creat al doilea val (dupa grupul din jurul lui Turcanu, provenit din Suceava) de reeducatori ai sutelor de victime ce au cazut in mainile lor. Si bine ar fi daca aceasta constituie marturia despre cum au fost formati reeducatorii insisi, caci alta marturisire directa nu exista (de vazut si naratiunea lui Eugen Magirescu, totusi, la fel de vaga asupra a cand s-a petrecut momentul descris). Insa, cum paginile se adreseaza cititorilor civilizatiilor apusene, lipsa altor informatii despre torturile savarsite de detinuti impotriva detinutilor (si acesta este scandalul strigator la cer), savarsite de reeducatorii condamnati impotriva victimelor egale in condamnare cu calaii lor, lasa impresia ca doar ofiterii M.A.I. au facut parte din echipele de soc ce au manat oamenii la sinucidere, la nebunie si la moarte. Or, asta ascunde adevarul cel mai grav: sub indrumarea securistilor (neimplicati direct, odata incepute reeducarile) detinutii i-au chinuit bestial pe detinuti. Daca autorul s-a temut ca aureola detinutilor politici ar fi incetosata de participarea la genocid, in reeducari, greseste, fiindca ei au fost adusi la aceasta participare, prin mijloacele cele mai cumplite, la care au fost supusi pana la pierderea ratiunii, a umanitatii, a vointei, cum singur o spune. Ca atare, din informatiile sale, Occidentul nu poate intrevedea grozavia celor petrecute la Pitesti si Gherla, la Canal: dezumanizarea absoluta a detinutilor politici pana la a-i determina sa-si devina proprii vrajmasi.)
" P iteSti - centru de reeducare studenteasca" intereseaza umanitatea mai mult decat documentele privitoare la lagarele germane, in care oamenii au fost ucisi in chip odios, fiindca la Pitesti, apoi la Gherla, la Canalul Dunare-Marea Neagra, la Targu-Ocna si prin alte parti (dupa cum aud ca, in alt mod, se intampla si in China, cum s-au petrecut lucrurile, probabil, si in U.R.S.S.), omul nu numai ca n-a fost ucis (voluntar), decat in anumite - desi numeroase - cazuri, dar el n-a fost lasat sa moara, oricat o dorea si se zbatea sa-si atinga sfarsitul si s-a urmarit depersonalizarea lui pana la animalizare, intoarcerea personalitatii sale pe dos, preschimbarea lui din inger sau individ obisnuit in diavol, din el insusi in cel mai temut dusman al sau si al semenilor, din faptura cugetatoare in robot. La fel, nu ma dumiresc cum editia noua a constituit o nereusita editoriala, datorata absentei interesului concetatenilor nostri pentru adevarul ce ii priveste direct si personal, cum se spune, caci n-au de unde sti ce le mai rezerva viitorul, daca nu iau masuri din vreme impotriva oricarei tendinte de extrema stanga si analfabeta de reafirmare in politica, ori a oricaror alti dusmani ai omenirii, extremisti lipsiti de scrupule, ce izbutesc sa puna mana pe putere.
Si, totusi, parintele Calciu, cand mediteaza la cele petrecute, pare ca vrea sa-mi tempereze zelul (intr-un dialog imposibil, din pagina tiparita la cititor si invers), cand imi da replica: "Nici noi nu intelegem tot, noi care am trait tot. ( ...) Avem nevoie de o sensibilitate apocaliptica" (p. 10).
Fiindca l-am pomenit pe prefatator, doresc sa extrag din cele cateva pagini incredintate de el tiparului o amintire cu valoare antologica si cu caracter reprezentativ pentru ceea ce constituie criteriul de judecata folosit in continuare in aceasta carte, modelul pentru ceea ce astept de la atari lecturi, care nu trebuie numai sa ne informeze (oricum), ci se cuvine sa ne si emotioneze si, mai presus de orice, se cade sa ne starneasca exclamatia: 'Ce oameni de talent si cultura (reflectata in maniera lor de a scrie) au fost supusi dezumanizarii! Cat a pierdut Tara!' Deoarece memoriile, ca si orice alta redactare din domeniul umanismului, sunt datoare sa oglindeasca o minte limpede, sa dea dovada de participarea autorului (retraire), sa respecte limba in care sunt transpuse (si s-o inalte catre zone ale exprimarii celei mai nobile - prin expresivitate -, chiar de nu inca familiare cititorului sau/si plastice, prin abject, oglindind cugetul integral si cu fidelitate), astfel incat sa convinga ca autorul si povestirea sa aduc mult mai mult decat o insiruire monotona de evenimente (oricat de tragice), aduc, anume, o intelegere profunda a omului, ca specie, necunoscuta (in acea lumina) pana la lectura operei respective, model si prin rostire. Or, din majoritatea memoriilor de detentie publicate pana acum nu se intrevede constiinta memorialistilor ca ei, privilegiatii ce-si aleg sa fie purtatorii de cuvant ai sutelor de mii sau milioanelor de fosti detinuti politici, au hotarat, cand au luat pana in mana, sa glasuiasca in numele tuturora, cu raspunderea culturala ce revine unei atari pozitionari morale si istorice si sa se adreseze posteritatii de mii de ani.
" Era in luna Iulie 1958. Spre apusul soarelui, dupa ce trecusera zece ore de la moartea lui Costache (Oprisan, n. n.) , in care timp ne rugaseram cu lacrimi si disperare: "Cu sfintii odihneste Hristoase sufletul adormitului robului Tau Costache... Costache...", dupa ce i-am spalat trupul, ca sa intre curat in pamantul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targa in curtea inchisorii. Soarele apunea, lumina lui de aur cadea peste o vegetatie luxurianta, nebuna, inabusitoare.
Lumii nu-i pasa de noi. Nu pierise universul in nefiinta, soarele nu-si intunecase lumina sa, nu se despicase pamantul pana in adanc, nici florile nu-si pierdusera frumusetea. Inca o data, naturii nu-i pasa de noi. Universul nostru - carcera! ii era lumii necunoscut si indiferent.
Ne-am intors in celula coplesiti, urand florile si copacii, si cerul senin si pur, si soarele de aur. Pe targa murdara si marunta, in mijlocul curtii uriase, pazit de gardianul in uniforma, era trupul gol al lui Costache. Slab - doar piele si os - (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dura care ii scotea in evidenta slabiciunea si uraciunea corpului emaciat, zacea acolo ca un monument al mortii. Si nici un inger nu-l pazea cu sabia de foc de profanarile ulterioare. Nici unul. Doar un gardian in uniforma.
Pe pieptul gol si descarnat, straluceau doua flori albastre, mari, necunoscute - toate florile ne devenisera necunoscute. Le pusese Iosif, profitand de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese pe fuga si zaceau pe pieptul osos, aruncate stramb, dar reale si agresive. Gardianul strigase la Iosif:
"Ia-le de acolo, ia-le mai repede." (Lui ii era frica sa se atinga de mort.)
(Costache Oprisan decedase datorita tuberculozei ireversibile, netratate; n. n.)
Iosif nu l-a ascultat.
"O sa va invat eu minte pe toti, si pe voi si pe el", a mai strigat gardianul.
Pentru prima data Iosif i-a raspuns, caci de la moartea lui Costache, in afara de lacrimi si rugaciuni, nu schimbaseram nici un cuvant, nici intre noi, nici cu gardianul:
"Noua, domnule gardian, ne mai puteti arata inca multe, dar lui nu, el v-a scapat pentru totdeauna."
Vedeti, ei, gardienii, ingerii materiei, credeau ca mai au putere asupra noastra chiar si dupa moarte.
De atunci, ani in sir l-am tot chemat pe Costache Oprisan, ziua si noaptea, ca sa-mi dea un semn, sa-mi spuna ceva despre moarte si viata de veci si niciodata nu mi-a raspuns. De atunci ma intreb si ne intrebam: "Care este hotarul dintre moarte si viata, cine este mort si cine este viu, noi sau Costache Oprisan?" (p. 11-12).
Revenim la D. Bacu. El n-a trecut prin reeducari. In schimb, a adunat, in timpul detentiei cat si dupa, sute si sute de elemente cu privire la Fenomen, de la traitori, si, printr-o mistuire dintre cele mai greu asimilabile, care trebuie sa-i fi imbolnavit sufletul pentru totdeauna, a inteles, cat se putea pricepe in astfel de conditii, a pus in ordine si a expus cvasicomplet, istoric si mai ales psihologic, cele petrecute la Pitesti, Gherla, Canal, Targu-Ocna, Ocnele Mari, intre 1949 si 1952, urmarind si dezatrul "reeducatorilor" ce au avut naivitatea de a se lasa antrenati de Securitate in propria-le dezumanizare si in dezumanizarea ulterioara a tineretului legionar si, in mai mica masura, regalist, national-taranist, frontierist si, pe urma a muncitorimii si taranimii romane, ca si a unor cazuri izolate de intelectuali. Trudnica scoala, ca "la Pitesti a fost posibil ceea ce in alta parte nu a atins probabil decat zona imaginatiei bolnave!" (p. 20). Dupa atatea zvarcoliri ale gandirii sale tot mai rascolite de materia studiata, el si-a impus cu solemnitatea cuminte a unui juramant chinuitor: "Trebuie sa cautam a intelege macar in limita posibilitatilor noastre restranse de ce, cum a fost posibil ca sa fie. De ce au cazut barierele care in mod normal puteau sa puna frana desfraului ideii. De ce trecerea de la aceasta idee la implinirea in actul monstruos a permis ca omul sa devina propriul lui cobai, sa fie tratat ca un simplu material experimental?" (idem).
Tot compunand din piese separate acest straniu puzzle , la capatul caruia autorul nadajduia sa obtina un intreg, i-au parvenit si informatii false. Neconcordanta lor cu adevarul nu se datora relei vointe a informatorului, ci situatiei specifice locurilor de detentie, ca si 'legendelor', cum le-am numit, inventate fara voie, in vederea stabilirii unor raspunsuri plauzibile. Alteori aceasta se practica cu voie, pentru ponegrirea unei linii politice adverse sau, invers, inaltarea in ochii celorlalti detinuti a unui camarad de crez. (Am mentionat o astfel de legenda, cu privire la zidirea in celula a lui Corneliu Coposu, in " T ragedia lui Lucretiu PatraScanu. Convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu "aMihai Radulescu, Bucuresti, Editura Ramida, 1992i .
Atari transmiteri de informatii inselatoare, prin cartea sa, nu micsoreaza ponderea ei in istoriografia reeducarilor - oricat de amendabila si impunand completarea ramane ea - si mai cu osebire in directia patrunderii psihologice a celor infatisate. Ce informatii gresite ne sunt propuse? De pilda ca Sura Bogdanovici, incepatorul reeducarilor la penitenciarul Suceava, a fost un 'elev anonim'. De fapt, el a fost seful legionar al Universitatii Iasi, cu mai multe state prin inchisorile basarabene si antonesciene si chiar printr-una postbelica. Cum se explica aceasta deformare a adevarului? Prin aceea ca D. Bacu nu a stat de vorba si cu unul dintre studentii ieseni provenind din penitenciarul Suceava si contemporan cu dezlantuirea autoreeducarilor. La fel, moartea unui erou mitic al fostilor detinuti combatanti anticomunisti, Gafencu (ce a avut loc la Targu Ocna, in conditii de sfintenie), e atribuita tot Pitestilor, reeducari evitate de el tocmai prin expedierea providentiala la Targu Ocna, ca tebecist. Si altele de acest fel.
Ceea ce m-a mirat, intr-o prima judecare critica a lucrarii, a fost ca prefatatorul ei, Parintele Gh. Calciu, nu a corectat aceste informatii false, ca nu le-a completat pe cele partiale, el fiind in acele timpuri in miezul lucrurilor si, pe deasupra, celebru pentru memoria sa extraordinara (Aurel Obreja mi-a incredintat ca se spunea despre Ghita Calciu ca era "creierul electronic" al Gherlei). Cea mai amuzanta situatie este ca D. Bacu insusi deschide portile, sa se manifesteze, unei posibile legende. Nareaza o intalnire neasteptata si emotionanta cu viitorul sau prefatator (un fel de a spune "o intalnire"!) : " In 1956, intr- o celula din arestul principal al ministerului (...), am gasit tras cu acul, in litere Mors e, urmatoarea fraza care m-a infiora t: CALCIU GHEOR GHE AM FOST ADUS AICI PENTRU CA SA FIU OMORAT. NU SUNT VINOVAT" (p. 218). Ulterior, povesteste procesul in care acelasi a rasturnat planurile Securitatii, dejucandu-le conducatorilor ei din M.A.I. intentia de a disparea, in spatele marturiilor reeducatorilor, din pozitia de initiatori, organizatori si supraveghetori ai torturilor, modeland, pentru aceasta vina, o C.I.A. si un Horia Sima care ar fi ordonat chinuirea detinutilor, pentru a ponegri sistemul comunist. Dupa care, autorul adauga: " Consecinta a fost ca procesul sa fie amanat fara termen. Nu este in schimb exclus ca Ghita Calciu sa fi murit de moarte 'naturala', fenomen frecvent in inchisori" (p. 219). Cunoscand foarte bine 'jocul' M.A.I.-ului, D. Bacu a intuit perfect ceea ce a urmarit Securitatea cand l-a internat, dupa proces, pe Calciu in casimca Jilavei, dimpreuna cu ceilalti 'condamnati nescrisi la moarte naturala', dintre care multi au decedat, intr-adevar. Aceasta nu inseamna ca a murit si Calciu. Dimpotriva, ii va prefata, peste ani si ani, cartea unde se lasa de inteles (fara corectare!) ca ar fi pierit. Aparand editia din Romania, din care citez, si stiind ca printre editori s-a numarat si Octavian Voinea, si el una dintre victime, care a cunoscut foarte bine tot ce s-a petrecut la Pitesti si Gherla, si, mai ales, Marcel Petrisor, care a impartit aceeasi celula cu Calciu, in casimca, iarasi am fost nedumerit ca n-au trecut ei la refacerea paginilor cartii, cu invoirea autorului, sau la redactarea unei note lamuritoare, ceea ce era si mai simplu.
O a doua lectura mi-a adus in minte situatia speciala a detinutului (cu atat mai dusa la extrem in conditiile secretului absolut dominand reeducarile!): detinutul nu stia bine ce se petrecea in propria-i camera, datorita numarului prea mare de fiinte ingramadite laolalta acolo, datorita imprietenirii preferentiale, datorita prudentei ce-i facea pe colocatari sa se abtina deseori a da drumul la gura in legatura cu afacerea pentru care erau condamnati si a biografiei anterioare; sa nu mai pomenim 'starea de imponderabilitate' a mintii vlaguite de stress, de o hrana din care lipseau elementele necesare functionarii normale a creierului si de oboseala nervoasa maxima, o stare de absenta aproape definitiva din realitate, care si astazi ma sperie (in ceea ce ma priveste), ajungand a ma intreba cand vor iesi la iveala sechelele ei si ma vor cufunda din nou in nestire. Ce stia un reeducat despre ceilalti reeducati? Stia cele ce erau fortati prin tortura sa recunoasca in fata tuturora, spuse de cele mai multe ori constituind minciuni infernale, pe gustul reeducatorilor. Altfel, pana si soapta schimbata cu un altul aducea ploaia batelor asupra incalcatorilor poruncii de tacere. Dar despre insii reeducati in alte incaperi? Pai, nici nu era bine constient ca existau alte incaperi cu aceeasi destinatie, nici unde, si cu atat mai putin, cine era chinuit pe acolo. Sa nu ne mire ca au fost purtate si o multime de informatii false, caci nici Gh. Calciu, nici Oct. Voinea n-au stiut tot. Doar Eugen Turcanu si reprezentantii Securitatii aflati in spatele sau au cunoscut TOTUL.
Daca se pune problema recompunerii unei istorii absolut exacte a reeducarilor, numai declaratiile scrise, expediate de Turcanu Securitatii, constituie un temei oarecum sigur, depinzand, si in acest caz, de adevarul cuprins in ele.
Asadar, informatiile gresite vehiculate de D. Bacu au mai putina importanta; ceea ce atarna in cazul lecturii este spiritul reeducarilor, surprins de el in chip admirabil, ca si urmarirea degradarii umane, pas de pas, astfel incat cititorul dobandeste o cunoastere grava si dureroasa, de neuitat, asupra a ce poate face omul omului. Ca si unele observatii ce vadesc seriozitatea cu care autorul a meditat la subiectul sau, cum ar fi urmatoarea, ce nu trebuie uitata: "Nu numai lipsa minoritarilor (e vorba despre membrii populatiilor minoritare, reeducati din greseala; n. n.) , dar si aceea a prea putinilor fii de Romani bogati este o realitate poate paradoxala, dar nu mai putin adevarata" (p. 45). Pe marginea ei se poate indelung glosa. Din aceasta remarca (ce nu exclude nici minoritarii din torturi, nici pe copiii provenind din marea burghezie sau mosierime, ci doar subliniaza ca numarul lor printre victime era redus) se deduce limpede ca reeducarile erau indreptate tocmai impotriva saracimii romane nationaliste, politica Partidului Comunist fiind cu perseverenta indreptata - oricat de sonora i-ar fi fost propaganda inversa - impotriva celor sarmani, pe care intentiona sa si-i transforme in sclavi, ceea ce s-a dovedit a se si infaptui in timp.
Daca datele biografice ale lui Alexandru (Sura) Bogdanovici sunt eronate, pana la contrazicerea lor, vom lua in seama cele ale lui Eugen Turcanu, despre care, altfel, se cunoaste mult mai putin, lasandu-le si pe ele sub semnul intrebarii. Nascut in vecinatatile Radautilor, student la Facultatea de Drept din Iasi, a fost membru al partidului comunist, dupa o cochetare anterioara cu Fratiile de Cruce (care i-a adus pedeapsa de sapte ani inchisoare corectionala pentru delict de uneltire. Se pare ca a urmat si cursurile unei scoli de diplomatie, dupa ce muncise ca voluntar pe un santier feroviar din Bulgaria. Probabil ca a fost racolat sa participe la viitoarele reeducari preconizate de Securitate sau sa fie chiar seful lor. Octavian Voinea va primi aceeasi oferta in cursul anchetei. De buna seama, n-au fost singurii legionari arestati ispititi cu aceasta perspectiva. sedintele de lectura a brosurilor comuniste si de intonare ale cantecelor de acelasi tip, mentionate ca fiind constituentele reeducarilor, mai putin informat asupra celor conduse de Sura Bogdanovici, D. Bacu le atribuie tot conducerii lui Turcanu, caracterizandu-le, la Suceava, drept un esec. Trebuie tinut seama de confuzia dintre sefi facuta de autor. Ca un fel de adjunct al lui Eugen Turcanu, este numit: Titus Leonida.
Este descrisa prima tentativa de supunere a tinerilor detinuti, cu lovituri de ciomege, carora acestia le-au raspuns cu suficienta tarie pentru a anihila entuziasmul batausilor si a-i pune jos (in prima ei repriza).
- "Ce se intampla aici, banditilor?" , intra in celula locotenentul Dumitrescu, comandantul puscariei Pitesti.
- "Domnule director, un grup de studenti, dandu-ne seama ca am gresit fata de clasa muncitoare luptand impotriva intereselor ei si ale poporului, am hotarat sa ne reabilitam fata de partid. In acest sens am considerat necesar sa respectam dispozitiile administratiei, sa facem tot ceea ce ni se cere, sa ne reeducam in spirit marxist, pentru a scurta perioada de detentie si iesind afara sa fim de folos clasei muncitoare. Cand insa am inceput sa discutam intre noi, banditii care sunt cu noi in celula s-au napustit asupra noastra cu ciomegele pe care le aveau ascunse si au incercat sa ne omoare. Noi ne-am aparat cum am putut. Cerem administratiei sa ne protejeze de acesti criminali si sa ne asigure viata si linistea. (...)"
- "Asa, banditilor?" Atat! Apoi facand semn gardienilor, se napustira ca hotii asupra noastra" (p. 56).
Sub semnul acestei minciuni s-au declansat cele mai neasteptate masacre colective - insa desfasurate individual -, impotriva detinutilor politici, din istoria detentiei impuse de regimul comunist in Romania, savarsite tot de catre detinutii politici, indrumati de varfurile Securitatii, "cei care au distrus valorile din om, i-au surpat echilibrul fara ca in locul lui sa puna ceva. Golul a nascut dezorientarea. Si dezorientarea a dezlantuit nebunia" (p.58). Si, deoarece D. Bacu insista in multe randuri in cartea sa asupra extinderii, sub varii forme, a spiritului reeducarilor la nivelul tarii intregi, ne intrebam daca cele ce vedem petrecandu-se in Romania, in anii neocomunismului succedand Revolutiei din Decembrie 1989 nu constituie tot tribut platit acelei nebunii colective induse de comunism in mintile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare nationala si, ca urmare, o neputinta a romanului de a se regasi, prin regasirea valorilor traditionale, batjocorite si urate pana mai ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitiva.
Care au fost scopurile ce si-au propus aceia care au gandit reeducarile? D. Bacu raspunde cu claritate.
" 1. Comunistii (...) au lovit de la inceput, cu toata furia (in credinta, n. n. ), vizand disperarea, deznadejdea, care aduce dupa dansa distrugerea credintei si deci ineficacitatea preceptelor morale crestine. Iar pentru ca traditia e vadul acestor precepte s-a vizat distrugerea ei de asemenea.
2. Tot ceea ce trecutul putea oferi ca element de refugiu a fost rascolit si denigrat. Incepand cu istoria si eroii ei si terminand cu folclorul... de inspiratie crestina.
3. Familia, ca ultim refugiu, unde fiecare ancoreaza in clipe de deznadejde, a avut un tratament special. Sfaramata dragostea de familie, omul se gasea izolat in propria lui mizerie.
4. S-a cautat sa se distruga apoi admiratia pentru individualitatile puternice care au jucat un rol in istoria neamului, sau care in acele vremi mai jucau un rol national important atat in viata publica cat si in cea educativa pentru a sparge lantul care creeaza comunitati de gandire si da sens unei lupte.
5. Si ca ultima lovitura, si cea mai dureroasa, s-a urmarit distrugerea insasi a personalitatii celui supus demascarii.
Acestea erau punctele asupra carora ' reeducatorii' s-au oprit pentru ca la sfarsitul experientei sa apara celalalt om, cel depersonalizat, epava, robotul" (p. 60).
Mijloacele pentru atingerea acestor scopuri le-au constituit demascarea exterioara si demascarea interioara . Cea dintai era o continuare a anchetei de la Securitate, cu cele mai bestiale torturi; cea de a doua reprezenta 'demascarea' propriului suflet (inedita) - si ea insotita de aceleasi de neinchipuit agresari fizice. In ambele, bataia neintrerupta si celelalte mijloace de distrugere corporala si launtrica te conduceau la inventia celor mai neverosimile minciuni, de a caror ascultare reeducatorii nu se saturau niciodata. Trecand de la nascocirea unor depozite de armament inexistente, de la antrenarea unei comune intregi intr-o organizatie de lupta anticomunista la care nimeni nu visase vreodata, se ajungea la declararea legaturilor incestuoase cu mama, cu surorile, la 'prostituarea' in vorbe, a rudelor cele mai sfinte, la venalitatea marsava a tatalui, la crimele lui sociale, la vicii practicate in orgii de catre intreaga familie, cu rolurile schimbate, si de cei mai apropiati prieteni, persoana 'marturisitorului' nefiind scutita de pangarirea cu cele mai scarnave declaratii despre sine. " Fiecare dintre noi stia ca celalalt minte. Dar daca ni se cerea sa mintim si singura modalitate de a scapa de tortura era aceasta?!" (p. 106). Sau: " Presiunea reeducatorului avea calitatea de a infiltra pe incetul de-a lungul intregii perioade de chin, subconstientului, alta realitate decat cea traita de cobaiul supus experientei. Alterarea sau degradarea constanta a acestei realitati existente si inlocuirea ei cu una fictiva capata pe incetul exact sensul dorit de reeducatori. In clipa in care minciuna devenea pregnanta, studentul incepea sa uite ceea ce constituise pentru el un sens. Starea haotica si coordonatele ireale pe care se misca de-a lungul lunilor de tortura faceau din minciuna un adevar si invers, ca dupa un fel de otrava cu care organismul se obisnuieste putin cate putin, ca dupa un stupefiant" (p. 112). In final, era " suficient sa se evoce metodele de schingiuire ca omul sa fie paralizat si sa se comporte dupa placul anchetatorului" (p. 66). S-au inoculat ideea ca invinsese comunismul in intreaga lume si ideea ca acele suferinte la care reeducatii erau supusi nu aveau sa ia niciodata sfarsit; in fata unor atari idei, spune D. Bacu, " nu pot exista eroi" (p. 67). Dupa cum descrie situatia una dintre victime, " am devenit groparii propriilor noastre vise, propriului nostru suflet" (p. 70).
Ce inseamna 'pozitia' de demascare, ce inseamna obligatia de a manca 'porceste', ce inseamna sa te hranesti din gamela unde ti-ai facut necesitatile sau sa le cureti, pe cele din urma, cu limba, de pe jos, sau de pe hainele murdarite in timpul caznelor, ce inseamna sa fii trezit din somn cu lovituri de bata izbite in fluierele picioarelor, se deduce din aceea ca " multi au fost studentii care nu numai ca provocau bataia, dar o doreau chiar cu ardoare: din disperare. Era singura posibilitate de a-i da o mica sansa mortii" (p. 78).
Am auzit multi romani care nu au trecut prin inchisori pledand ca studentilor 'de caracter' le ramanea sinuciderea. " Studentul de la Facultatea de Teologie din Timisoara, N. V., dupa ca a incercat sa-si taie venele si nu a reusit, s-a aruncat cu capul in ciubarul cu mancare, sperand sa moara ars de mancarea fierbinte. Nu a reusit si aceasta l-a costat enorm de mult. Plamanii i-au fost dislocati in bataie. Dupa cinci ani, cand a stat cu mine in aceeasi celula, inca suferea de infirmitatea capatata pentru ca nu a reusit sa se omoare" (p. 83).
Totusi, au existat eroi care au ajuns sa fie trecuti de mai multe ori prin reeducari, deoarece au izbutit sa tina, in continuare, cate ceva ascuns. La capatul acestui purgatoriu, au devenit printre cei mai salbatici reeducatori, la randul lor, pentru ca fiecare victima trebuia sa-si demonstreze 'transformarea' compromitandu-se prin bataia data altora, deobicei prietenilor si chiar neamurilor, sau devenind denuntatori periculosi.
Din urmatorul citat aflam si modalitatile de injosire a credintei, dar si cele petrecute in sufletele reeducatilor - ceea ce ne ofera o masura a dimensiunii fricii inculcate.
" Din cateva cearsafuri sau camasi albe s-a improvizat 'camasa lui Cristos', cum spuneau studentii. Din sapunul cu care se scriau declaratiile s-a confectionat un organ genital masculin pe care un student teolog ales ca personajul care trebuia sa interpreteze pe Iisus fu obligat sa-l poarte atarnat de gat cu o sfoara. Plimbat prin camera, sub lovituri reale de cozi de matura simbolizand drumul spre Golgota, fu oprit in cele din urma langa fereastra. Acolo, toti studentii fura obligati la randul lor, sa treaca prin fata lui si sa se inchine sarutand bucata de sapun si exprimandu-se: 'Ma inchin atotputerniciei tale... singurul, adevaratul stapan al celor care cred'... etc., etc.
A existat numai unul care nu a acceptat sa se coboare la acest sacrilegiu. De altfel nici nu era inca student ci numai elev. A fost schingiuit ore intregi in fata tuturor celorlalti pentru a fi obligat sa se aplece. Nu a cedat.
(...) Cel care mi-a relatat intamplarea cu B. era in aceeasi celula cu el si participase ca victima. L-am intrebat ce a simtit in clipa cand a vazut ca unul mai mic ca el, si nu cu pregatirea lui, a putut avea taria sa sufere pana la capat. "La inceput mila pentru schingiuirea la care era supus, apoi un fel de ciuda pe faptul ca nu ceda, apoi in cele din urma rusine si dispret pentru mine insumi. Am incercat un adevarat soc de teroare in clipa in care am surprins ca gandeam astfel. Daca cel care ma demascase pe mine si care mai era inca in celula ar fi aflat ce gandeam in clipa aceea, era in stare sa ma sfasie in bucati." "Cum era sa afle, pentru ca acesta era numai un gand al tau?..." "Nu avea decat sa ma puna in pozitie de demascare si sa-mi ceara sa spun ce am gandit cand B. a refuzat. In cele din urma sunt sigur ca as fi spus..." " (p. 95-96; astfel de intruzii in suflete erau practicate; vezi cele petrecute cu Justin Paven, dupa uciderea lui Nita Cornel).
Da, toti demascatii aveau convingerea - pentru noi de neinteles - ca demascatorii le puteau citi gandurile...!
Intr-una din numeroasele sale tentative de sinteza a faptului psihologic, D. Bacu remarca: "Fiecare student in parte are drama lui si eroismul lui mut. Fiecare student in parte are vina lui. Inlantuirea aceasta ciudata de vinovatie si victima concomitent constituie unul dintre cele mai rare aspecte ale problemelor etico-psihologice. Este oare vorba de o metoda stiintifica operand in Filosofia Morala la rasturnarea si anularea etosului uman? Sau afecteaza planul Patologiei?" (p. 117). E o tema de cercetare pentru o disciplina izvorata din cugetul unui jurist roman stabilit la Paris: Victimologia.
Analizand primul semnal a ceea ce urma sa vina, autorul ajunge la sugerarea viitorului prin modificarea de atitudine a gardienilor si a directorului penitenciarului, modificarea hranei, in vederea pierderii fortei de rezistenta (fizica si morala), autoconvingerea ca " orice rezistenta era sortita esecului . Se consuma pe nesimtite un fel de trecere dintr-o lume reala intr-o lume fictiva creata de idei, in care viata insasi nu era decat un fapt de minima importanta, un fel de accesoriu" (p. 119). Iar prezenta "demascatorilor (...) crea o stare de quasi-hipnoza" (idem). D. Bacu identifica o etapa de "verificare" ce succeda demascarii reusite. Ea consta in impunerea demascatului de a demasca pe altii, in prezenta tuturora si, in orice caz, a unor reeducatori, dar si a altor demascati, datori sa-l demaste daca nu isi 'traia' rolul cu 'sinceritate'. Ceea ce presupunea ca trebuia sa umileasca si sa bata asa cum fusese umilit si batut. In multe cazuri, spaima, dar si o furie tainica impotriva 'incapatanarii' demascatului de a-si pastra demnitatea - spre deosebire de proaspatul bataus care si-o pierduse, daca nu chiar dobandise pe cale silnica 'credinta in comunism' -, il preschimbau intr-un schingiuitor care depasea, prin zel si nebunie, asteptarile. O alta metoda de verificare era introducerea reeducatului intr-o camera unde se aflau detinuti care habar n-aveau ce li se pregatea. Dar el stia ca nu era singur cu aceia, ci ca printre ei sau printre alti nou veniti mai existau insi ca el, a caror misiune era sa-i urmareasca tocmai lui gesturile, cuvintele, atitudinea si sa- l demaste deindata ce gresea, adica atunci cand nu demasca (nu-i 'turna' lui Turcanu orice gest, cuvant, atitudine ce nu erau conforme normelor reeducarilor); sau avea certitudinea ca cei 'curati', deindata ce vor intra in focurile demascarilor, il vor denunta ca a 'pactizat' cu ei, ori ca nu si-a facut datoria de a-i denunta el cel dintai. Ceea ce urma pentru el este usor de banuit, ca si teroarea lui in fata acestei perspective.
Cea mai cumplita crima a reeducarilor a fost aducerea elevilor la Pitesti, de la Targsor, Canal sau de aiurea, pentru a fi educati ca legionari tocmai de catre aceia care se ocupasera in libertate de educatia Fratiilor de Cruce, figuri notorii prin morala lor si printr-o exceptionala comportare legionara, pana la dezumanizarea adusa de reeducari. Se citeaza marturia unuia dintre acesti educatori, care a format carne de sangerat si suflete de siluit pentru demascarile ce se pregateau pe foarte curand ucenicilor sai.
" In celula in care eram inchisi dupa demascare, ne-au fost adusi intr-o zi cativa tineri elevi, pentru a-i pregati in conformitate cu ordinul lui Turcanu. Ordinul era categoric. Trebuiau incadrati cu orice pret in Garda de Fier pentru ca 'pe cat de mare e inaltimea, pe atat de adanca si definitiva caderea.' Efectul demascarii deci sigur. Am primit aceasta sarcina cu o strangere de inima dureroasa desi omul din noi fusese ucis. Cine putea sa refuze? Din clipa intrarii elevilor celula a luat aspectul care-l avea inainte de demascari. Toti ne comportam ca si cand nimic nu s-ar fi petrecut. Am procedat ca afara in timp de prigoana. Educarea a pornit dupa toate regulile. Speculand inclinarea spre credinta crestina, i-am invatat psalmi si rugaciuni, am discutat cu ei teologie, i-am indrumat, le-am indicat cum sa posteasca etc. Ceea ce mi-a parut mai monstruos chiar decat distrugerea demnitatii noastre proprii a fost faptul ca eram obligati sa mancam mancarea lor atunci cand posteau! Aceasta pentru a demonstra comitetului de reeducare ca suntem definitiv lecuiti de boala crestinismului. In ceea ce priveste inclinarea spre patriotism, am stimulat-o prin invatarea cantecelor patriotice, legionare, legile si normele de conduita care trebuiau respectate cu mare grija de catre un tanar dornic sa se incadreze.
Cand s-a considerat pregatirea lor suficienta, au fost luati din celula noastra si trecuti in alta. Acolo au fost bagati in grindina de ciomege a 'demascarilor'.
Noile victime erau trecute prin demascare de catre altii. 'Educatorii' erau tinuti la o parte pentru momente mai dificile. Atunci cand elevii refuzau sa vorbeasca cu toate chinurile la care erau supusi, cu un fel de satisfactie diabolica, seful comitetului aducea pe cel care 'ii pregatise' pentru confruntare! Usor de imaginat rasturnarea care se producea in sufletul unui tanar de mai putin de douazeci de ani atunci cand cel care ii fusese cu cateva zile inainte exemplu de demnitate si corectitudine aparea in fata lui ca denuntator ordinar" (p. 132-133).
Foarte utila este si punerea la dispozitia intelegerii noastre a unei marturii inverse, provenind de la una dintre aceste victime elevi. " Nici acum, cand am trecut prin demascare si stiu mobilul murdar al acestei inumane inscenari, nu pot sa cred ca N., care ma pregatea pentru incadrare, facea totul numai pentru ca ii fusese dictat de comitetul de reeducare. Dincolo de aparent, era o chemare interioara, poate subconstienta dar izvorata din suflet, care transforma totul in momente de adevarata inaltare sufleteasca. Stateam amandoi intr-o celula singuri. Cand se lasa amurgul, pe chipul lui se zugravea o tristete sfasietoare. Atunci intrerupea vorba si privirea i se pierdea departe, trecand printre gratii spre dealurile acoperite de fumul inserarii. De multe ori l-am intrebat sa-mi spuna motivul acestor tristeti. Nu a vrut niciodata. Cand insistam, se uita la mine lung, dureros, aproape implorator, apoi intorcea privirea in alta parte. Si mai totdeauna dupa asemenea intrebari, incepea sa-mi vorbeasca despre omul nou, omul cu adevarat crestin, capabil sa vindece multe rani de pe trupul si sufletul Romanului. Era atata patima, atata caldura, atata sinceritate in vorba lui, incat sunt convins ca momentele acestea erau pentru el singurul mijloc de a evada din ciclul infernal in care era varat peste vrerea lui. Si cine stie? Poate ca atunci isi imagina ca este liber si ca ceea ce spune nu o spune cu intentia de a nimici un suflet ci din dragostea adevarata de a contribui la salvarea lui. In cele mai grele clipe, chiar atunci cand a fost adus in fata mea pentru confruntare si s-a purtat asa cum ii cerea cel care-l insarcinase cu misiunea aceea murdara, nu am putut sa-l urasc. Tarziu, dupa demascari, cand pericolul trecuse si puteam vorbi mai usor, eu am fost primul care am incercat sa ma apropiu de el, cu dorinta de a innoda o prietenie la care tineam mult de tot. Era bolnav de plamani si slabise mult. Din putinul care-l primeam, m-am oferit sa-l ajut. A refuzat nu numai sa primeasca ajutorul dar chiar sa stea de vorba cu mine. Am citit in ochii lui aceeasi durere sfasietoare, ca pe vremea cand in celula din Pitesti, dincolo de drama care se pregatea, ma ajuta sa ma orientez cinstit in viata. Si doi ani de-a randul, muncind impreuna in acelasi schimb si in acelasi atelier, pana cand a fost izolat, a evitat sa ma intalneasca. Durerea lui era desigur mult mai mare ca durerea mea. Nu stiu daca mai traieste si daca s-a vindecat de infirmitatea cauzata de demascari. As da mult sa mai pot sta de vorba cu el o singura data... numai pentru a-l convinge ca in ochii mei el a ramas pentru totdeauna cel care a fost in clipele din celula" (p. 133-134).
Din toate acestea se deduce cat de adanca era compromiterea a carei autoacceptare era impusa elementelor cele mai admirate de catre tineret, care aveau puterea de a se face adoptate ca model, la varsta cand aceia alegandu-i sau instituindu-i modele aveau mai multa nevoie ca la orice varsta de alegerea unei linii de conduita in viata. Or, ei, prin trecutul si faima lor, ca si prin atitudinea initiala in relatiile nou create, raspundeau perfect setei de desavarsire a adolescentior tardivi cu care erau pusi in contact, iar acea varsta are nevoie de incurajarea derivata din dovada ca si altii au trecut prin dezorientarile specifice anilor numarati de ea, le-au putut invinge si depasi catre asezarea in Lumina. La ce bun acea compromitere? Pentru a se demonstra ca linia puritatii nu exista. Mai este de mirare opinia reeducatilor ca au participat la un razboi metafizic intre Bine si Rau, cum o declara raspicat parintele Gheorghe Calciu in paginile sale de inceput, cum o declara, se va vedea ulterior, si Octavian Voinea? Cum o resimt cu totii? Razboiul nevazut , luat in cercetare de misticii ortodocsi, devenise tot ce poate fi mai material, mai palpabil, mai periculos, sub conducerea indracitilor insisi - desi dus, dupa bataliile purtate in afara omului, in sufletul sau, unde mereu si fara incetare invingea Raul. Ma intreb, ca un crestin de rand, daca toti cei care au trecut prin reeducari si au fost alesi sa scape cu viata pana la eliberarea din 1963-64 au solicitat vreunui preot, in libertate, sa le faca slujbe de curatire pentru alungarea diavolului din ei. Doar cu acesta au avut de-a face, au coabitat, i-au devenit robi, l-au imbratisat in inimile lor , i-au sarutat altarul descompunerii si i-au invatat si aplicat poruncile de a uri si participa la anihilarea legii iubirii si a rezultatelor ei din existenta umana. Spun asta pentru ca, aidoma reeducatilor, mintea imi ramane muta si incapabila sa mai judece in fata naravirilor antiumane deprinse in reeducari si, mai ales, in fata unei modificari aduse in psihicul reeducatilor asupra careia se insista prea putin in cartea lui D. Bacu si in celelalte: cei trecuti prin autodemascari nu rareori deveneau comunisti inraiti pana la crima, comunisti gata de orice si care chiar faptuiau orice pentru impunerea mai rapida in temnite a doctrinei ce credeau ca invinsese in toata lumea. Unii au facut-o si mai tarziu, in libertate. Cativa o fac si acum. " Nebunia colectiva devine acum o realitate. In numele ei se vor consuma toate fara-de-legile comandate. Nebunia aceasta va fi mentinuta, intretinuta, hranita insistent, prin toate mijloacele, nu din intamplare, incoerent, din nebunie, ci sistematic, dintr-o logica - paradoxala dar logica - pentru a putea fi folosita ori de cate ori va fi nevoie si in oricare parte" (p. 135). Iar summum -ul acelei nebunii este " tendinta permanenta de falsificare, la inceput impusa prin metodele aratate (si care; n. n.) devine ulterior un fel de necesitate in ea insasi. Printr-un amestec de inteligenta si indobitocire fortata, de fals si real, de cinism si fanatism comandat, se ajunge la un amestec si identificare a contrariilor, la crearea unei lumi fictive impusa ca o necesitate in suflet" (idem). Autorul izbuteste sa duca concluziile pana la capat: " Acest amestec de logic si de absolut creeaza o stare psihologica de negare a realitatii evidente si inlocuirea ei cu o fictiunea nascuta din teroare, din degradare, din umilire si din dispret" (p. 136).
Atunci cand se socoti ca rezultatele demascarilor erau convingatoare si ca metoda se dovedise un triumf, Eugen Turcanu redacta un memoriu adresat Securitatii, tintind la extinderea ei in alte penitenciare. Aceasta se petrecea in primavara anului 1951. Drept rezultat, la Canalul Dunare-Marea Neagra se infiintara brigazile studentesti 13 si 14, in colonia Peninsula, cuprinzand doar reeducati; la penitenciarul sanatoriu T.B.C. Targu-Ocna fura deplasati Nuti Patrascanu si alti batausi; la fel, unii la inchisoarea de la Ocnele-Mari. De data aceasta nu se mai urmarea reeducarea studentimii, ci victime urmau sa cada toate categoriile sociale, de varsta si de pregatire (sau cel putin asa se preconiza, deoarece reeducarile nu s-au putut extinde decat pe timp limitat, datorita unei organizari defectuoase ce a permis condamnatilor la batai sa se opuna, fie alertand orasul - Targu Ocna -, fie protestand in fata unei directii implicate fara convingere in cele ce se petreceau - Ocnele Mari, fie obligand temnicerii sa ucida victima - o forma de sinucidere, cum a fost cazul doctorului Simionescu, fostul ministru cuzist, torturat sub supravegherea studentului Bogdanescu si a confratilor lui, pana ce, nemaisuportand chinurile, batranul medic s-a indreptat, constient si voluntar, catre sarmele ghimpate inconjurand lagarul; pe aceasta cale el determina descarcarea unei arme automate in trupul sau adus la limitele suferintei posibile. Nu mai erau demascari, ci batai strigatoare la cer, fara alt scop, menite sa chinuiasca, asociate cu alte mijloace de cazna ca depunerea in carcera in timpul noptii, pe cand ziua se continua a se munci, reducerea mancarii etc.
La Gherla, in schimb, reeducarile, sub conducerea lui Alexandru (Tanu) Popa, au atins culmi de salbaticie nebanuite nici macar la Pitesti . Aici continuau demascarile studentilor de la Pitesti - unde reeducarile au fost sistate -, ale elevilor, dar si ale muncitorilor si taranilor ce alcatuiau masa detinutilor din penitenciarul de pe Somes. In plus, bataile erau dublate de munca in vesnica depasire de norma, datorita tocmai victimelor reeducarilor, care depasiri de a doua zi deveneau noua norma pentru toata lumea, de nerealizarea careia depindea atat hrana cat si somnul in pat (si nu aruncarea in carcera pe timpul noptilor). Studentii erau spaima tuturora, prin indarjirea frenetica de a munci mai mult si mai repede, intr-un ritm satanic.
Cititorul se intreaba cum de nu povesteau cei trecuti prin reeducari despre tratamentul la care fusesera supusi, pentru a se crea o opinie comuna de opozitie in fata calailor, pentru a se incheia o data pentru totdeauna cu acel masacru, prin coalizarea tuturor fortelor impotriva gazilor.
" Printre studentii sositi cu primele loturi si scosi la munca in fabrica (la Gherla; n. n) se afla si unul originar din Ploiesti, Rodas. La iesirea in atelier, a intalnit fosti prieteni de activitate, oameni in care avea incredere oarba. Profitand de o mica clipa de libertate, a marturisit unuia dintre ei toata drama Pitestiului, in cuvinte simple si incercand sa-l faca sa priceapa cat mai repede. Nu avea prea mult timp. Prietenul l-a ascultat cu atentie apoi, surprins de cele auzite, a incercat sa verifice autenticitatea intreband ...pe un alt student in care avea si el aceeasi incredere! Mai de graba, cerea de la acesta infirmarea spuselor pentru ca de crezut nu putea crede! Si intr-adevar, studentul l-a linistit! "Rodas este informatorul Securitatii si cele spuse fac parte dintr-un program vast, pus la cale de comunisti pentru compromiterea studentilor!" Muncitorul a plecat linistit sa se culce. I se luase o piatra grea de pe inima. Studentul a plecat imediat sa raporteze lui Turcanu. I se luase si lui o piatra de pe inima pentru ca se pare ca el era insarcinat sa-l supravegheze pe Rodas. Muncitorul a spus si altor prieteni sa se fereasca de Rodas. Dar acesta nu a mai avut prilejul sa se duca in atelier.
A doua zi, intr-o celula de la etajul trei a aparut Turcanu. A ordonat tuturor studentilor sa se intoarca cu fata la perete. Apoi a facut pe cineva sa intre in celula. A ordonat din nou studentilor sa revina cu fata spre usa. Cineva statea langa el, dar nimeni nu putea sti cine este pentru ca avea capul acoperit cu un sac. Cand toti s-au intors si linistea s-a lasat din nou, a smuls sacul de pe capul celui adus. Nimeni nu a cunoscut pentru inceput cine era acesta. Pentru ca in fata lor era numai un chip desfigurat. Obrazul intreg era numai o rana tumefiata, vanata. Pete mari de sange acopereau intreg chipul, prelungindu-se in jos peste haine. Omul se clatina pe picioare abia tinandu-se drept. Tremura din tot corpul ca apucat de friguri. O paloare cadaverica s-a lasat pe chipul tuturor acelora care erau in celula. In frica lor, zadarnic incercau sa desluseasca chipul si motivul care a determinat desfigurarea lui.
"Rodas a vorbit" a spus Turcanu. si toti au inteles" (p. 162- 163).
Fara nici o pregatire, in seara zilei de 14 noiembrie 1951 au incetat demascarile, iar in preajma Craciunului, Eugen Turcanu si cu zece colaboratori dintre cei mai apropiati lui au fost pusi in lanturi si condusi la Jilava. In primele zile petrecute acolo, Turcanu a povestit filme si romane.
" Dar intr-o zi a intrat in celula un ofiter din Ministerul de Interne.
"Pentru ce ai fost adus aici, banditule?" Era prima data de la inceperea demascarilor cand si lui i se punea o intrebare urmata de acest calificativ.
"Am fost adus ca sa fiu eliberat" raspunse acesta oarecum nemultumit.
"Banditule, ai fost adus ca sa dai socoteala pentru crimele pe care le-ai facut in inchisoare" si ofiterul pleca trantind poarta celulei. Pe chipul lui Turcanu zambetul s-a schimbat brusc intr-un fel de ranjet neputincios. Aceasta a fost ultima lui imagine vazuta de un supravietuitor" (p.176-177). Incepu o ancheta ce avea sa se prelungeasca timp de trei ani, urmarindu-se - ceea ce s-a si obtinut de la reeducatori, in afara lui Gheorghe Calciu - sa se dea declaratii ca reeducarile au fost poruncite din afara granitelor tarii, de Horia Sima si de C.I.A, in vederea compromiterii regimului comunist. Securitatea, adevaratul motor al lor, n-a fost in nici un fel implicata. Cativa ofiteri din conducerea Pitestiului, declarati 'oportunisti', au fost condamnati, apoi eliberati si repusi in drepturi. Un grup de reeducatori, carora le-au fost alaturati un tanar ce a acceptat sa declare ca purta directive de la un penitenciar la altul, in privinta evolutiei reeducarilor, si un avocat legionar, acuzat a se numara printre initiatorii reeducarilor, au fost executati. Un numar restrans de legionari de frunte, adusi in aceste anchete in calitate de asa zisi promotori ai reeducarilor, dimpreuna cu niste reeducati reeducatori si cu criminalul Alexandru (Tanu) Popa, cu Gheorghe Calciu, au fost internati in casimca Jilavei, intr-un regim de desfiintare, timp de doi ani, la fiece celula de patru insi aflandu-se si un tebecist. Asupra acestei perioade, cartile lui Marcel Petrisor si Octavian Voinea produc marturii esentiale.
Meritul lui D. Bacu este ca nu se opreste aici, ci continua a analiza recuperarea treptata (daca a avut loc) a bolnavilor de spaima si de cruzime rezultati in urma 'tratamentelor' trecute in revista mai sus.
Intrebarea autorului: " Se vor putea incadra oamenii acestia in viata normala sau vor simula numai, ramanand in adancul sufletului lor niste vesnici naufragiati, rastigniti pe propria lor neputinta, in definitiv comuna tuturor oamenilor?" (p. 211) nu va avea niciodata un raspuns categoric pozitiv si in nici un caz unul categoric negativ; acei oameni au murit, ramanand vii.
In tenebroasele relatari ale autorului nu se poate, totusi, sa nu se strecoare si ceva din umorul temnitelor detinutilor politici, asupra caruia mi-a atras atentia istoricul Radu-Dan Vlad, cand mi-a propus, ca editor, intocmirea unei antologii al acestuia. Desigur, D. Bacu nu ni-l prezinta ca atare, ci relateaza momentele pentru a ne indigna; fara voia lui scenele raman si umoristice.
" Doua palme si picioare, dupa discutii intrerupte de injuraturi si dupa un efort disperat, nefericitul isi aduse aminte - ni se povesteste despre careva batut, dupa o turnatorie in legatura cu ceva afirmat de el - ca, intrebat de prietenul lui despre slabiciunea prea mare ce se vedea pe chipul lui, ii raspunsese ca a avut un icter recidivist. Cel care trasese cu urechea auzise in schimb "Hitler redivivus" si raportase ofiterului politic ca cei doi discutau politica si vorbeau despre revenirea lui ...Hitler!" (p. 183). De asemenea, autorul remarca faptul ca oricat de crunta era existenta, "spiritul de ironie mai exista inca: detinutii botezasera cele doua locuri de chin 'mon caprice' (carcera) si 'mon jardin' (camera neagra)" (p. 186-187). La fel eticheteaza D. Bacu convorbirile cu reeducatii, dupa incheierea reeducarilor: "le-am botezat in ironie 'sedinte ARLUS', aluzie deschisa la organizatia comunista pentru propaganda, camuflata sub titlul de 'Asociatia pentru strangerea legaturilor cu Uniunea Sovietica'. Nu era vorba de fapt de discutii ci de o serie de anecdote pe seama Rusilor, care aveau menirea pe de o parte sa ridiculizeze pe comunisti iar pe de alta sa le arate ca noi avem destul curaj pentru a infrunta situatia si ca nu ne era teama de reeducati" (p. 206-207). Porecla cu iz aluziv-ironic-politic devenea si ea o arma a curajului: " In celula se adoptase noua nomenclatura. Evgheni (Eugen) Semenovich Makarenko era acum numele lui Turcanu iar cand cineva vroia sa intrebe pe altul daca a trecut prin demascari, il intreba daca a citit Poemul Pedagogic" (p. 208), dupa ce Gheorghe Calciu " a mers pana acolo incat a incercat intr-o dupa-masa (dupa incheierea reeducarilor; n. n.) sa povesteasca 'Poemul Pedagogic' al lui Makarenko" (p. 207).
Expunerea lui D. Bacu nu este doar una a faptelor, intretaiata de deductii, intuiri, reflectii si concluzii, ci si una a propriei minti a autorului in travaliul intelegerii; deaceea ea e tensionata, chinuitoare, cu toate ca fraza este mereu limpede si se adreseaza de la intelect la intelect; dar care intelect, in straduinta de a cunoaste, e total desprins de afectivitate? Si cum e posibil ca tratand despre atare subiect sa nu fii napadit de disperare, de revolta si de uluire?
" PITESTI. CENTRU DE REEDUCARE STUDENTEASCA e o cronica, in cel mai bun inteles istoric al cuvantului, onesta, fara crutare pentru unul sau altul, pentru camarazii de acelasi crez, si incercand a da vina pe membrii altor crezuri politice (exclusi comunistii fiind, ceea ce este firesc, tinand seama de faptul ca reeducarile au fost opera lor), cum se intampla uneori in memorialistica propriu-zisa, acoperit de o 'modesta corectitudine stiintifica' de circumstanta (la unii autori, spuneam) si refuzand mentionarea victimelor regaliste, national-taraniste, frontieriste, fara culoare politica etc..
Mai mult decat o cronica, lucrarea constituie si o noua incercare de inceput de descifrare a psihologiei abisale, ca reflectata de cele la care omul a fost supus in acele conditii speciale, de unde interesul ei largit de la curiozitatea istorica la cunoasterea psihicului uman, a limitelor si amplitudinii lui, ca si a mijloacelor ce-l modifica, distorsioneaza, stramba, remodeleaza anapoda, foarfeca, farama, replamadesc si, in cele din urma, mijloace care se lasa iarasi invinse de caracteristicile nobile ale speciei, cum, in ce masura, pe cat timp si cu ce sanse de perpetuare a calitatilor redobandite (sau a defectelor morbide impuse pe calea torturii si neinvinse de scanteia binelui prezenta in omul normal).
Telul (atins) cel mai de seama al cartii, ca si al celei urmatoare in discutia noastra, este ca atunci cand glasurile romanilor erau in imposibilitatea de a-si face auzit vaietul in tara lor, aceasta scriere l-a facut auzit in Europa Occidentala, chiar daca tristul continent s-a dovedit surd la genocidul petrecut la fruntariul sau rasaritean. Daca generatia pasoptista s-a straduit sa aduca aceleiasi Europe, prin literatura, vesti despre poporul nostru si dreptul sau la existenta, D. Bacu, Virgil Ierunca, au vadit eforturi vrednice de toata lauda pentru a face cunoscut aceleiasi Europe dreptul nostru la a nu fi dezumanizati, la a nu fi scosi din randurile fiilor lui Dumnezeu.
D. Bacu se demonstreaza a fi un cugetator ranit definitiv de descoperirea tainelor reeducarilor. El si-a dedicat ani indelungati din viata adunand - Soljenitin roman - toate datele cate i-a stat in putinta sa le afle despre reeducari. Cu osardie si tenacitate incomparabile, obsedat de adevarurile intuite, a facut toate eforturile posibile, pana la abnegatie, pentru a intelege corect cele petrecute cu tineretul la Pitesti, la Gherla si in alte locuri de detentie condamnate de Securitate la a trece prin acel infern. Si a izbutit. Cel dintai dintre concetatenii nostri care a avut taria sa duca pana la capat munca de Sisif a cercetarii acestei perioade mai intunecoase decat oricare alta din istoria noastra, D. Bacu isi inscrie numele cu litere de aur (negru) in literatura memorialistica a temnitelor comuniste. El se instituie, prin lucrarea sa, model al oricarui cercetator initial al unui fenomen de masa interesand istoria imediata si da tonul stradaniilor necesare a fi intreprinse de oricare dintre noi pentru recuperarea timpului si urmarirea lucida pana in panzele albe a evolutiei sau involutiei neamului. Un iad creat anume pentru studenti (Virgil Ierunca)
Nici Virgil Ierunca n-a fost victima reeducarilor. Nici macar gustul unei inchisori sau lagar comunist obisnuit nu l-a deprins, precum D. Bacu, deoarece a avut statut de refugiat politic de la inceputurile comunismului in tara noastra. Aceasta nu inseamna ca ascultarea relatarilor lui Ovidiu Cotrus - facute ele insele dupa memorari ale victimelor autentice, caci nici cel din urma n-a fost 'reeducat', - nu l-au marcat pana la a-l forta sa depuna marturia de gradul trei constituita de scrierea " F enomenul PiteSti " aBucuresti, Editura Humanitas, 1991, ed. a II-ai, impotriva ororilor desfasurate intre 6 decembrie 1949 si august 1952, in penitenciarul numit si in altele. Deosebirea esentiala dintre amintirile directe ale celor implicati de-a dreptul in acea nebunie colectiva, dirijata in toate amanuntele evolutiei ei, si privind coborarea pe treptele mutatiilor psihologice de la starea fireasca omului spre aceea subumana, sta in faptul ca obiectele experimentului - desi n-au putut observa decat cele petrecute in camerele unde au fost depuse - totusi au surprins pe viu aceste metamorfoze diabolice ale fiintei umane, pe cand Virgil Ierunca nu a putut decat intui, cu mare nesiguranta, sau deduce logic (daca logica s-ar potrivi treburilor sufletesti, ceea ce e prea putin adevarat).
"Fenomenul Pitesti" mi se pare a contine cea mai clara evaluare psihologica a tentativei de "imitatie a psihicului omenesc" , organizata si desfasurata sub supravegherea ini