h1h7he
Dupa studiul poetilor de inspiratie mai mult intelectuala, a poetilor de „conceptie“ sau filozofi, in care compozitia domina aproape materialul poetic, e randul trubadurilor si al poetilor sen timentului, poeti erotici sau ai lirismului direct si pe urma al ele giacilor.
Cincinat Pavelescu. Produs al vietii de salon, opera lui Cinci nat Pavelescu (1872—1935), cel mai autentic dintre trubadurii nostri, nu putea ocoli, in totul, primejdiile conditiilor ei de pro ducere; evoluand intre punctele extreme ale literaturii de socie tate — madrigalul si epigrama —, ea s-a realizat, totusi, liric in exemplare definitive pentru formula ei, carora distinctia formei, atitudinea resemnarii le definesc o individualitate (Seara tulbure).
Resemnarea nu e o pozitie anticipata, ci e rodul unei lungi experiente a vietii de societate, in sanul careia asperitatile se sterg si strigatele par inoportune; pentru ce am mai face gesturi de inu tila si ineleganta protestare in fata neantului? pentru ce am bleste ma cand natura ne-a pus consolarea alaturi (Primavara).
Natura, amorul si arta, iata principiile calmarii poetului; proble ma finalitatii nu se pune, dealtfel, niciodata prea tragic, intrucat, inainte de a fi devenit dureroasa, e potolita de sensul estetic al vietii. Aceasta repede calmare a nelinistii metafizice prin specta colul naturii si peisagiu sufletesc, aceasta desclestare in refugiul unui panteism binefacator:
— Dar soarele ce moare, inca
Mai rade-n pomii infrunziti,
Si-n seara clara si adanca
Mai canta raul: auziti!
O voi, ce mai traiti o clipa
In ritmul vietii si-al iubirii,
Lasati pe morti in groapa lor
Sa-ndeplineasca legea firii.
Si voi, in pripa,
Sorbind mirosul primaverii
Din vantul care misca merii
Infloriti,
Veti banui intr-o aripa
De pasare ce trece
Ca un fior

In umbra unui nor;
In picul rar de ploaie rece,
In vant cand misca trandafirii,
Ca mortii vostri din mormant
Sunt: apa, umbra, floare, vant.
(Panteism) constituie, singura, o atitudine sufleteasca autentica, ce leaga in unitatea unui fascicol o productie inegala.
Atitudine fara adancime, dar temperamentala, si, mai ales, realizata pur, in cateva poezii (Panteism, Primavara, Serenada), momente extreme ale unei arte senine, echilibrate, clasice, prin care se continua firul artei macedonskiene din Noaptea de mai, adica a atitudinii estetice fata de viata. Fara inventie verbala, fara figuratie diferentiata, simple si armonioase, versurile lui Cincinat
Pavelescu descriu o voluta de fluiditati, al carei punct de plecare artistic si sufletesc porneste din stratul adanc al latinitatii, atat de realizat in Horatiu, strabunul poetului nostru.
In viata, poetul a trait in continua actualitate prin epigramele sale, mai mult sau mai putin improvizate, pe care insa posteri tatea nu le va inregistra1.
1 Cincinat Pavelescu, Poezii, Ed. Pariano, 1911; Epigrame, Ed. Ramuri, 1925.
Victor Eftimiu. Un val cald de lirism molcom si sentimental se revarsa in toate poeziile lui Victor Eftimiu (n. 1889), in versuri clasice, corecte si chiar perfecte, sau in versuri libere, rimate sau fara rima, intr-un cuvant in toate formele imaginare, exprimand toate ideile si toate atitudinile posibile, in ample dezvoltari re torice, impecabile, turnate intr-o limba de o puritate desavarsita si exprimate cu o claritate dezolanta. Nimic nu te opreste; totul e convenabil, dar si convenit; totul luneca, matasos, intr-o scurge re uniforma; apa limpede, in care se oglindesc, indiferent: vede niile lui Boecklin sau moartea lui Homer, Mecca sau voinicii Pin dului, cerul Parisului, Hamlet murind sau Apolon, „bisericuta veche“ sau temple antice, in care murmura imnuri crestine sau pagane, cantece de munte sau de oras, doine sau serenade. In valul acesta de poezie directa, sentimentala, deseori banala, tip romanta, sau inteligenta, se gasesc toate speciile de poezie, se gaseste chiar si notatia moderna, acida, de aqvaforte, cum e, de pilda, in Vulturul sau in Peisagiu nordic etc., bucati de antologie
— se gaseste orice, si talent firesc, dar un talent invadat de cur sivitate si de conventional sentimental; nu se gaseste doar tim brul unic al unei personalitati diferentiate, adica originalitatea1.
Barbu Nemteanu. Mort timpuriu, Barbu Nemteanu (1887—
1929) a lasat amintirea unui „trubadur“ gratios si ironic, derivat din Heine, si cu oarecare apropieri cu St. O. Iosif; sensibilitate minora, duioasa, expresie familiara si strengara, fantezie epigra matica, revolte inabusite in parada glumeata (Galatii), intimism suav si idilic; tinerete. I-a lipsit doar acestei tinereti originalitatea de expresie pentru a-i da oarecare consistenta. Numai ultimele
1 Victor Eftimiu, Poemele singuratatii, Ed. Bornemisa, Orastie, 1912; Can deli stinse, Flacara, 1915; Lebedele sacre, Samitca, Craiova, a1912i; Poemele singuratatii, Candeli stinse, Lebedele sacre, Cartea romaneasca, 1924; Cantecul milei, Sonetele iubirilor defuncte, Eminescu, 1925; Oda limbii romane, Ed.
Casa scoalelor, 1927 etc., etc. lui poezii, din timpul bolii, cu spaima in fata mortii, aduc si un inceput de expresie mai personala1.
Oreste. Acum douazeci de ani, Oreste trecea drept poet de talent si, prin faptul participarii lui la cenaclul lui Al. Macedonski, chiar drept poet „nou“. Recitit, sentimentalitatea lui dulceaga, pare invechita. Amorul se canta altfel astazi. Numai in Ciresul inflorit, sub influenta poeziei orientale, inmugureste o ramura mai fra geda2 .
Demostene Botez. Demostene Botez (n. 1893) se distinge prin lirism direct; emotiv, el are sinceritatea emotivitatii sale, careia, dezvelind-o brusc, ii indulceste simplitatea prin expresie, desi e capabila de prelucrari diferite. Numind-o erotica, nu i-am defini destul de precis sensibilitatea, deoarece ne-am deprins sa distin gem in erotism si elementul pasiunii. In poezia lui ne oprim in regiunea animismului sentimental: natura se insufleteste prin prezenta sau amintirea femeii iubite; peisagiul isi pune culori; tristetea se indulceste in melancolie; gandul suprima departarile; totul insa la temperaturi medii, fara furtuni si avant — cu vagi efuziuni si sentimentalism de romanta, — material uzat poate, dar susceptibil inca de a fi turnat in tipare noi si modernizat prin imagine. Versul armonios al poetului are un timbru specific; re zumata la prezenta unei rezonante unice, personalitatea nu tre buie confundata insa cu originalitatea, cat timp nu ajunge pana la diferentierea absoluta. Usor elegiac si prea direct, specia aces tui sentimentalism si-a atins culmea realizarii in romantele lui Emi nescu; era, deci, fatal sa resimtim influenta marelui poet si in poe zia lui Demostene Botez (Castanii, Dor).
1 Barbu Nemteanu, Stropi de soare, 1915; Antologia lui Nemteanu, Ed.
Casa scoalelor, 1926.
2 Oreste (Georgescu), In umbra iubirii, poezii, Buc., 1909; Poezii, Buc.,
1911; Himera, poezii, Buc., 1914; Ciresul inflorit, Buc., 1916.
In afara de erotica sentimentala si de pastelismul luminos si gratios, poetul mai e, cu deosebire in Povestea omului si Zilele vietii, si poetul imagist, nu numai al tristetii provinciale, al Iasului pus tiu, ci si al tristetii in sine, al tristetii organice, al suferintelor, al unei cinestezii morbide si al unei grave sonoritati funerare. Cu tot ineditul comparatiilor, de multe ori admirabile, si aceasta sensi bilitate de astenie completa, ca si tehnica expresiei ei, sunt influentate de poezia bacoviana (Presimtiri, Tristeti atavice, Pu trezime).
Putin personala prin armonia exterioara a versului si limba, aceasta poezie se personalizeaza si se modernizeaza chiar prin imagine. In dezlantuirea imagismului frenetic al poeziei contem porane, Demostene Botez e unul din cei mai fecunzi si mai origi nali creatori de expresie figurata, de comparatii proaspete si gratioase; nu e imaginea laborioasa, ci imaginea simpla si totusi noua, nu e unica, integrala, si sapata pana in amanunt, ca la Lu cian Blaga, ci multipla, in cale lactee.
Firul inspiratiei poetice in activitatea lui ultima (Cuvinte de din colo) pare a fi parasit erotismul gratios, pentru a se infunda tot mai adanc intr-o tristete transcendenta, intr-o descompunere fa tala, intr-un proces de despersonalizare cu profunde rezonante
(Insomnie).
De notat e si parasirea imaginismului frenetic al primelor sale poezii si lunecarea spre o expresie nuda1.
Claudia Millian. Ceea ce impresioneaza dintr-un inceput in poezia Claudiei Millian (n. 1889) e siguranta miscarii ideii poeti ce in haina supla a unui vers ce o invaluie si o imbraca fara constrangere, dar si fara o libertate exagerata. O astfel de posibili tate de expresie, diferentiata insa de simpla facilitate, existenta si ea, produce o impresie de distinctie, in care perversitatea simtirii
1 Demostene Botez, Muntii, 1918; Floarea pamantului, 1920; Povestea omului, 1923; Cuvinte de dincolo, a1934i etc. se atenueaza in decenta gratioasa a expresiei si, mai ales, in figuratia exotica, distanta si spiritualizata, oarecum, prin sine.
E in versurile poetei, pentru o limba neformata inca definitiv, o arta remarcabila prin fluiditate verbala; primejdia ei nu sta nici in perversitate, nici in exotism, ci in abuzul notiunilor abstracte
(infinitul, himerele etc.), a caror improprietate si uneori nonsens se mistuie, totusi, in valul sonor al ritmului verbal.
In ultimul volum, Intregire (1936), paganismul poetei bate drumurile dumnezeirii cu o egala senzualitate1 .
Otilia Cazimir. Gratioasa, frageda si minora, poezia Otiliei Ca zimir evolueaza intre un pastelism modernizat prin observatie miniaturistica si adesea umoristica, tradusa in imagine noua, si un erotism, care, sub forme usoare si uneori laconice, impinge vagul si firescul sentimentalism pana la patetism. Psihologic vorbind, zbuciumul acesta al unei iubiri otravite in esenta ei, ce se da si se ia, se ofera ori numai cedeaza, entuziasta si deziluzio nata, amarata si totusi necesara, dar, mai presus de orice, fatala, prin nu stiu ce porunci interioare, pe care o simti in versurile atat de cristaline ale poetei, este elementul cel mai interesant al unei atitudini poetice pandite de sentimentalism.
Tonul de romanta e innobilat prin sentimentul tragic al unei situatii insolubile (Strofe in amurg, Atavism), in care suspinul duios al vorbirii e acoperit de violoncelul dureros al pasiunii.
In afara de acest intimism erotic, amestec de gingasie si de anecdodic, de psihologism si de suferinta, poezia Otiliei Cazimir isi indreapta antenele si spre natura, pe care o pulverizeaza si o fixeaza apoi in gratioase pastele, cu un incontestabil dar al observatiei ce prinde si al penelului ce executa: gazele si florile, amurgurile, anotimpurile se fixeaza, astfel, in imagini gratioase sau grotesti — evoluand de la imagismul fraged al lui Demostene
1 Claudia Millian, Garoafe rosii, a1914i; Cantari pentru pasarea albastra,
1922; Intregire, 1936.
Botez si aciditatea umoristica a lui G. Toparceanu. In tot, sensi bilitate feminina, miniaturistica si gratioasa si o capacitate reala a expresiei figurate1.
N. Milcu. Lirica lui N. Milcu (1903—1933) e esential erotica.
Tineretea melancolica si sensibila a poetului a vazut pretutindeni aparitia serafica a „Ei“ — a iubitei, invaluita in plasa suspinelor amoroase si a presimtirilor dureroase. In Craiova regionalismu lui agresiv, el a dus mai departe firul poeziei lui Traian Demetrescu, adica a leganarii intre iubire si moarte, intre romanta si elegie, cu adaosul subtilitatii formale, impusa de evolutia fireasca a lim bii poetice, mai emotionant totusi in Gradina de sidef decat in
Fluierul lui Marsyas2 .
M. Celarianu. Adevaratul debut al lui M. Celarianu (n. 1893) nu trebuie cautat in volumul de Poeme si proza, publicat in 1913, ci in poeziile publicate in Sburatorul si completate apoi in volu mul Drumul. Prin ce avea mai reusit, la inceput, parea un poet conceptual si religios — fara a fi si mistic, deoarece Dumnezeul lui era Dumnezeul iconografiei crestine si cu un caracter mai mult deliberativ (Si Dumnezeu ceru iertare; Iisus etc.). Sensul liricii poe tului s-a adancit apoi chiar in Drumul — in lirica pura, molcoma, resemnata, serafica (Un cantec intristat, Iertare etc.). Poemele de mai tarziu neadunate inca in volum si inchinate florilor (Tufanele,
Crinul etc.) il pun numai aparent in linia lui D. Anghel, — fara splendoare decorativa, dar cu un patetism interior atat de accen tuat incat credem ca trebuie randuit printre cei mai buni elegiaci ai nostri.
I-ar fi trebuit acestui poet invaluitor, cu rezonante adanci de violoncel, doar o mai mare originalitate de expresie pentru a ocupa un loc mai de frunte in poezia contemporana3.
1 Otilia Cazimir, Lumini si umbre, 1923; Fluturi de noapte, 1926.
2 N. Milcu, Gradina de sidef, 1924; Fluierul lui Marsyas, 1927; Versuri, 1934.
3 Mihail Celarianu, Poeme si proza, 1913; Drumul.
George Dumitrescu. Pastelist minor, sentimental, pe urma lui
St. O. Iosif, in primele sale volume (Primaveri scuturate, Cantece pentru Madona mica, Privelisti), printr-o tragedie intima George
Dumitrescu (n. 1901) a devenit apoi exclusiv elegiac, miscand prin sinceritatea profunda a tonului, desi fara vreo originalitate de expresie1 .
1 George Dumitrescu, Primaveri scuturate, 1924; Cantece pentru Madona mica, 1926; Privelisti, 1928; Cenusa sfanta, 1930; Elegii, 1933.