Mihai Eminescu e3y6yi
Ultimul dintre marii scriitori =i filozofi ai Rena=terii franceze,
Michel de Montaigne, autorul celebrelor Eseuri (—), invoca pe anticul Cicero =i afirma ca „a filozofa inseamna a
inva\a sa murim“. Dintotdeauna, astazi mai mult ca oric`nd, suntem sili\i sa ne insu=im o multitudine de discipline care ne
inva\a… a trai. G`ndul la moarte nu pare a face parte dintr-o filozofie anume, afara de cazul c`nd religia (religiile) nu este
(nu sunt) o filozofie. Cumva paradoxal, cu toate ca suntem foarte siguri ca vom muri, parem a ignora moartea in comportamentul nostru de toate zilele. Sntr-at`t de tiranic este impulsul biologic de a trai, moartea par`nd a fi de obicei un fenomen care li se int`mpla altora. Spiritele inalte insa au reflectat intotdeauna asupra mor\ii, au con=tientizat-o in sistemele filozofice =i religioase sau in opere de arta, din cele mai vechi timpuri. Ghilgame=, epopeea sumeriana, =i Miori\a rom`neasca sunt dintre acestea. Eminescu atinge acest prag suprem al con=tiin\ei mor\ii in Oda (in metru antic), o capodopera a intensita\ii lirismului, superioara tuturor celorlalte care abordeaza aceasta tema, chiar =i Rugaciunii unui dac. Ea a fost perfectata
in jurul v`rstei de de ani, dar nu a fost publicata prin voin\a lui: a aparut mai int`i in edi\ia princeps (Poesii, ), intocmita, cum prea bine se =tie, de Titu Maiorescu, intr-un moment c`nd mintea poetului intrase intr-un con de umbra din care nu va mai ie=i in intreaga ei stralucire niciodata pe parcursul celor =ase ani c`t mai avea de trait. Iata textul:
Nu credeam sa-nva\ a muri vrodata;
Pururi t`nar, infa=urat in manta-mi,
Ochii mei nal\am visatori la steaua
Singurata\ii.
C`nd deodata tu rasari=i in cale-mi,
Suferin\a tu, dureros de dulce…
P`n-in fund baui voluptatea mor\ii
Ne-nduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul inveninat in haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari...
Pot sa mai re-nviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar in s`n, nepasare trista;
Ca sa pot muri lini=tit, pe mine
Mie reda-ma!
Se pune intrebarea: de ce nu a publicat Eminescu Oda (in metru antic) timp de aproximativ cinci ani de la data perfectarii textului? Observ`nd cu mare aten\ie laboratorul poetului (vezi edi\ia Perpessicius, Opere, vol. III), avem motive sa credem ca din punctul sau de vedere poezia nu era inca perfecta. Numai noi, care nu-i putem patrunde p`na la capat puterea geniului, credem ca ne aflam in fa\a unui lucru desav`r=it. Tema extraordinarului poem aparea, judec`nd dupa manuscrise, inca din epoca vieneza sau din cea berlineza, de prin —,
intr-o Oda inchinata lui... Napoleon, eroul secolului, care a stat
in aten\ia multor romantici. Atras de frumuse\ea poeziei antice grece=ti =i latine (Sappho, Hora\iu, Catullus, Propertius) poetul exersa felurite prozodii, combina\ii metrice sunt grafiate in di verse chipuri, cu citate din Hora\iu, in latina, dar =i considera\ii proprii in rom`na. Anume sintagme au razbatut, cele mai frumoase dintre ele, p`na la varianta finala citata mai sus. Iata c`teva exemple semnificative din a=a-numita Oda la Napoleon:
Cerul bolnav de ro=ii pete ranit fu
Semne de s`nge =i-amar a vremii ce vine
Leaganul tau a=tept in st`ncile mari-n
Corsica stearpa.
Si imprejurul vie\ii tale-ncepute
Negru oceanul i=i mi=ca icoane de valuri
Arat`nd marirea, puterea =i geniul
Singurata\ii.
De la acest ritm, strofa safica formata din c`te trei versuri
(c`te un dipodeu trohaic incadr`nd fiecare c`te un spondeu, dupa schema: ), incheiata cu c`te un adoneu
³ ³ ³ ³- / gr. (adonis, const`nd dintr-un dactil =i un troheu: ) poetul nu se va abate niciodata pe parcursul elaborarii textului, din — p`na prin —, in varianta presupusa de noi definitiva. Remarcam insa numaidec`t ca personificarea abstrac\iunii Sin-gu-ra-tate, adoneul concluziv din strofa a doua citata mai sus, razbate =i ea p`na la varianta finala, sub forma genitivala Sin-gu-ra-ta-\ii. La fel razbat versurile =i dintr-o alta strofa… „napoleoniana“:
³ ³- /
Nici credeam sa-nva\ sa pot ca sa mor vreodata,
Falnic, t`nar, infa=urat in manta-mi,
Cobor`t am fost de pe trepte sfinte
Sntru mul\ime.
Unde au razbatut — de-a lungul variantelor — sintagme mai numeroase inca — cele subliniate de noi anterior fiind
inclocuite prin mult mai potrivitele: Nu in loc de nici, sa pot ca sa (jenant prin repeti\ie) cu sa-nva\ a muri, Falnic (prea pompos!) cu Pururi t`nar =i inlocuirea ultimelor doua versuri cu Ochii mei nal\am la steaua/ Singurata\ii. Tot a=a, intr-o alta strofa urmatoare din aceea=i Oda la Napoleon:
C`nd deodata tu rasari=i in cale-mi,
Mai frumoasa-ai fost de cum este Venus
Si-n dureri mi-ai dat voluptatea mor\ii
Neinduratoareo.
Unde ceea ce am subliniat este inlocuit cu „Suferin\a tu, dureros de dulce… P`na-n fund baui voluptatea mor\ii/
Neinduratoare“. Remarcam, totodata, vocativul din adoneul concluziv „Neinduratoareo“, cu mai… abstractul-concretizat printr-o alta personificare „voluptatea mor\ii/ Neinduratoare“.
„Suferin\a… dureros de dulce“ =i „voluptatea mor\ii“ sunt doua oximorone specifice maturita\ii depline a poetului.
Din urmarirea spiritului eminescian de-a lungul elaborarii poemului, putem trage concluzia ca discursul eului liric se concretizeaza, treptat, asupra propriului destin, parasind tema
„napoleoniana“, odata cu trecerea de la persoana a II-a la persoana int`i a exprimarii. O prima treapta a acestei retorici este c`rmirea spre o a doua persoana, mult mai concreta, apropiata biografice=te de poet. „Neinduratoare“, „muza“ care
il inspira, „mai frumoasa dec`t Venus“ — daca ne g`ndim ca revizuirea odei napoleoniene avea loc prin — poate fi
Veronica Micle, Mite Kremnitz sau mai degraba Cleopatra
Poenaru, cele trei iubite ale lui Eminescu din acest rastimp, cea din urma, al carei nume este chiar insemnat in marginea unor variante tranzitorii din manuscrise, pe temeiul „sonorita\ii“ prenumelui: Cle-o-pa-tra, careia poetul, cum declara intr-un loc, tot din manuscrise, ar fi fost in stare sa-i sacrifice totul pentru „o ora“ de iubire, necum pentru o noapte, cum cereau
Semiramida ori Cleopatra, regina Egiptului (ecourile shakespeariene din Antoniu =i Cleopatra, de exemplu, se fac resim\ite =i de asta data), ceea ce ne trimite la… „roman\a“ Pe l`nga plopii fara so\, concomitenta finisarii variantei definitive din Oda (in metru antic).
Concluzia finala care ni se impune este aceea a inlaturarii oricarui obiect… liric =i aducerea poemului — de la Napoleon,
„titanul“ care intrase in preocuparile unor Hegel, Goethe, Heine,
Victor Hugo =i mul\i al\ii, de la Veronica Micle ori Cleopatra
Poenaru — la propriul destin al poetului, ca in Luceafarul, ca in
Rugaciunea unui dac, ca in Glossa. Concentrarea, conciziunea expresiei este acum mult mai individualizata (in in\elesul hegelian bine =tiut), mai… concreta, acut asumata biografice=te, mai ad`nca chiar dec`t anarhic-nihilista, cioraniana avant la lettre, Rugaciune a unui dac (admirata superlativ de filozoful Culmilor desperarii), superioara, credem, simbolisticii, parabolicei poeme Luceafarul
(cu concluzia: „Traind in cercul vostru str`mt/ Norocul va petrece,/
Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor =i rece“), superioara, prin
…modernitate, expresionisto-existen\ialista, recilor, impersonalelor, sentin\e din extraordinara Glossa. Asemeni lui Beethoven, incep`nd prin a scrie o Oda lui… Napoleon, poetul sf`r=e=te, dupa vreo zece ani, prin a se scrie pe sine, in Oda (in metru antic), repetam, una din culmile crea\iei sale, ce n-ar putea fi negata de catre nici unul dintre denigratorii lui postdecembri=ti din zilele noastre, care s-au hazardat in o asemene aventura.
„Steaua/ Singurata\ii“, „Suferin\a… dureros de dulce“,
„moartea/ Neinduratoare“, „Focul“ ce nu poate fi stins cu toate apele marii, „voluptatea mor\ii“, visul de a reinvia precum
„Pasarea Phoenix“, „nepasarea trista“, dorin\a, in extremis, de a fi redat sie insu=i, archeului ini\ial, increatului, Nirvanei buddhiste ori schopenhaueriene, apocatastaza, intr-un singur cuv`nt, Providen\a in ultima instan\a.
Prin Oda (in metru antic), Eminescu ne apare ca unul dintre cei mai moderni poe\i ai lumii, totodata ferm ancorat in tradi\ia clasica a artei cuv`ntului, merg`nd p`na la antichitatea greco-romana.
Tocmai de aceea am aplicat aici metoda inva\ata de la neuitatul
Tudor Vianu, care ne spunea ca o analiza literara trebuie sa porneasca din spre forma in spre ad`ncirea con\inutului de idei.
Si Eminescu, asemeni marelui Beethoven, in bine cunoscuta-i simfonie, a treia, „Eroica“, ajunge a-=i insemna in opera propriul destin, in locul celui inten\ionat ini\ial, Napoleon. O asemenea tema nu putea fi abordata in metrul romantic obi=nuit. Erau absolut necesare (ca =i in Sara pe deal, cum am aratat in alta parte) formele solemne, maiestuoase =i grave ale prozodiei clasice antice, versul rimat put`nd aduce o u=oara nota de frivolitate neavenita in acest caz. Din capul locului, trebuie sa spunem, poetul na\ional inten\iona o compunere — spre deosebire de
Rugaciunea unui dac, deducem noi, cumva =i restrictiva — „in graiul traco-romanic“:
Cum pe dulcea-i lira Hora\iu c`nta,
Sndoind in versul adonic limba-i,
Sncercat-am barbariz`nd in graiul
Traco-romanic.
Oda (in metru antic), apropo de „graiul traco-romanic“, este o piesa lirica dintre cele mai accesibile, in traducere, fire=te, =i cititorilor straini, in bune transpuneri. Consideram ca cea mai buna transla\ie s-a facut, cum era =i firesc, in limba italiana.
Reproducem aici versiunea lui Ramiro Ortiz, intemeietorul iralienisticii in inva\am`ntul nostru superior, un lingvist dublat de un literat, totodata =i primul profesor al celui dint`i eminescolog, G. Calinescu:
Non avrei creduto mai d’imparare a morire: eternamente giovine, avvolto nel mio mantello, gli occhi sognanti fiducioso alzavo alla stella della solitudine.
Quand’ecco che tu apparisti sulla mia strada, tu, o Sofferenza, dolorasamente dolce… e tutta io bevvi la volutta della morte inesarata!
Miseramente ardo nei tormenti di Nesso o come Ercole, avvelenato dalla camicia fatale, nè il mio fuoco spegner posson tutte l’acque del mare.
Consumato dal mio stesso rogo avanisco tra le fiame… portò da esse risorger lieto come l’ uccel Fenice?
Via dalla mia strada, voi, occhi ammaliatori!
Tornami nel’animo, triste indiferenza, fa’di ridare, perch’io muoia in pace me a me stesso!
Statuia pe care Eminescu =i-a ridicat-o sie insu=i, in Oda (in metru antic), seamana mult cu statuia ce se inal\a la poalele
Copoului, in fa\a Bibliotecii Universita\ii din Ia=i, credem, cea mai frumoasa statuie din toate c`te i s-au ridicat. Seamana cu un pasaj quasi-autobiografic din scrisoarea lui Ieronim catre
Cezara, din nuvela romantica aparuta mai int`i in Curierul de
Ia=i, in nr. din august , moment in care marele poet g`ndea reluarea travaliului asupra manuscrisului cu juvenila
Oda la Napoleon, foarte probabil:
„Adesea, c`nd ma sui pe o piatra inalta, imi pare ca in cre\ii mantalei mele aruncate peste umar am incremenit =i am devenit o statua de bronz, pe l`nga care trece o lume ce =tie ca acest bronz nu are nici o sim\ire comuna cu ea… Lasa-ma in m`ndria =i raceala mea. Daca lumea ar trebui sa piara =i eu a= putea s-o scap printr-o minciuna, eu n-a= spune-o, ci a= lasa lumea sa piara. De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal =i sa ma amestec cu mul\imea? Eu ma uit in sus, asemeni statuiei lui
Apollo… fii steaua din cer — rece =i luminoasa! — =-atunci ochii mei s-or uita etern la tine!“
Cam in acest chip vad eu o posibila analiza a Odei (in metru antic), figur`nd printre subiectele de examen pentru bacalaureat.
Dar =i pentru studen\i sau pentru profesori la examenele de definitivitate.